Comentarii la I Regi – 31

Posted: 28/01/2009 in I Regi
Etichete:, ,


CAPITOLUL 31 – Înfrângerea de la Ghelboa. Moartea lui Saul.

 

1: Şi Filistenii s-au războit cu Israel; iar oamenii lui Israel au fugit din faţa Filistenilor şi au căzut răniţi în muntele Ghelboa.

            Spre nord-estul munţilor Efraim se înalţă „munţii Ghilbea, cu o lungime de aproximativ 13-14 km şi o lăţime de 5-8 km. Înălţimea lor este de 523 metri”[1].   „Ghelboa: munte cu o înălţime de peste 500 metri deasupra Mediteranei, situat lângă una din cele două văi ce se desprindeau din valea Iordanului spre valea lui Izreel”[2].

2: Filistenii i-au învăluit pe Saul şi pe fiii săi; şi i-au ucis Filistenii pe Ionatan şi pe Aminadab şi pe Melchişua, fiii lui Saul.

3: Lupta împotriva lui Saul devenise crâncenă; au dat de el săgetători cu arcul şi l-au rănit sub coaste.

            Inserăm aici un text care, chiar dacă nu aparţine vreunui scriitor patristic, socotim că-l prezintă într-o lumină mai apropiată de realitate pe Saul care, în pofida marilor sale căderi, rămâne un rege de seamă şi, ce e mai important, nu lipsit de nobleţe (pe care, de altfel, nu i-o va contesta nici David, cel prigonit de către Saul):  „Saul, regele evreilor, (…) deşi ştia ce-o să se întâmple şi, potrivit prezicerii proorocului, moartea lui era aproape, n-a vrut să fugă de ea sau, de dragul vieţii, să-şi dea oastea în mâinile vrăjmaşilor şi astfel să-şi înjosească demnitatea regească, ci s-a expus de bunăvoie primejdiilor pe sine, întreaga casă şi pe copiii săi, căci i s-a părut mai glorios ca, împreună cu ei, să piară luptându-se pentru propriul său popor. El a preferat să-şi hărăzească morţii feciorii, care erau nişte viteji, decât să-i păstreze în viaţă, fără să fie sigur de soarta lor viitoare: în loc de moştenitori şi urmaşi, lăsa în urma lui faima şi o amintire veşnică. De aceea, doar pe el îl cred un bărbat drept, viteaz şi înţelept, şi oricine a fost sau va fi aidoma lui poate să se bizuie pe unanima recunoaştere a virtuţilor sale. Nu mi se pare drept să fie numiţi eroi cei care pleacă la război cu certitudinea victoriei şi cu speranţa că se vor întoarce nevătămaţi, oricâte fapte au săvârşit ei, chiar dacă în istorii sau alte scrieri ei sunt menţionaţi ca atare. Vorbe de laudă, fireşte, merită şi aceştia; totuşi, bărbaţi de ispravă, foarte curajoşi şi dispreţuitori de primejdii pot fi numiţi într-adevăr numai cei ce urmează pilda lui Saul. Cel care, străin de ceea ce-l aşteaptă în război, nu şovăie deloc să pornească, ci se avântă în luptă, nesigur de viitorul lui, nu dă dovadă de un deosebit curaj, oricâte isprăvi mari ar săvârşi. Îl socotesc un bărbat puternic şi într-adevăr viteaz mai degrabă pe cel ce, atunci când nu se simte animat de gânduri liniştitoare şi cunoaşte dinainte că se îndreaptă spre o moarte sigură, se aruncă în iureşul bătăliei, fără să se înfricoşeze, fără să se sperie de pericol, ci mergând cu bună ştiinţă în întâmpinarea lui. Aşa a făcut Saul, spre a dovedi că la fel trebuie să procedeze toţi cei ce vor să dobândească gloria postumă, mai ales regii, care, prin faptul că deţin cel mai înalt rang al puterii, departe de a putea pricinui vreun rău supuşilor lor, au datoria să pară nespus de buni faţă de ei”[3].

4: Atunci Saul i-a zis scutierului său: „Scoate-ţi sabia şi străpunge-mă cu ea, ca să nu vină aceşti netăiaţi-împrejur şi să mă străpungă să-şi bată joc de mine!”  Dar scutierul n-a vrut, căci se temea foarte; aşa că Saul şi-a luat sabia şi s-a aruncat în ea.

Saul a căutat să evite suprimarea propriei vieţi; apoi, chiar dacă şi-a luat viaţa, nu putem socoti aceasta drept o sinucidere, date fiind împrejurările speciale; cum se va vedea în cartea următoare, asupra morţii lui Saul au circulat şi alte versiuni, însă credem că cea de aici este cea mai plauzibilă.

5: Iar scutierul, văzând că Saul era mort, s-a aruncat şi el în sabia lui şi a murit cu el.

6: Aşa a murit Saul, şi cei trei fii ai săi şi scutierul său, toţi în aceeaşi zi deodată.

7: Iar oamenii lui Israel ce se aflau de cealaltă parte a văii, precum şi cei de dincolo de Iordan, au văzut că oamenii lui Israel fugeau şi că Saul şi fiii săi erau morţi; şi şi-au părăsit cetăţile şi au fugit, iar Filistenii au venit şi au locuit în ele.

8: Şi a fost că a doua zi, când au venit Filistenii să-i dezbrace pe cei morţi, i-au aflat pe Saul şi pe cei trei fii ai săi căzuţi în munţii Ghelboa.

9: Şi l-au întors şi l-au dezbrăcat de armură şi i-au tăiat capul şi l-au trimis în ţara Filistenilor, răspândind de jur-împrejur noutăţi vesele la idolii lor şi la popor.

10: Armura i-au pus-o la templul Astartei, iar trupul i l-au spânzurat la zidul Bet-Şan.

Bet-Şan „este Skithopolis din vremea lui (Iosif Flaviu) şi, mai târziu, a lui Ieronim, astăzi Tell el-Hosn din apropiere de Bet Şean”[4].

11: Şi auzind locuitorii Iabeşului din Galaad despre ce făcuseră Filistenii cu Saul,

12: s-au ridicat toţi vitejii şi au mers noaptea şi au luat trupul lui Saul şi trupul lui Ionatan, fiul său, de la zidul Bet-Şan şi le-au adus la Iabeş şi acolo le-au ars.

Fapta locuitorilor din Iabeşul Galaadului „este un mod de a-şi exprima recunoştinţa pentru Saul care, la începutul domniei, i-a salvat de pericolul de a deveni robi (cf. cap. 11)”[5].

„Incinerarea cadavrelor nu făcea parte din practica Evreilor. Excepţia presupune graba de a nu le expune unei eventuale incursiuni a Filistenilor. Dar, dincolo de circumstanţe, ea poate fi şi o consecinţă a păcatului lui Saul de a fi recurs la serviciile vrăjitoarei din Endor”[6].  „Este singurul pasaj din Vechiul Testament în care ar fi vorba de arderea unui cadavru. Dar I Paralipomene 10,12 omite acest lucru şi atunci (ediţia Brooke, McLean, Thackeray, The Old Testament in Greek…, II, Cambridge 1927) citeşte katakleo, a plânge, în loc de katakeo, a arde, iar Targumul (Ionathan) parafrazează, în conformitate cu Ieremia 34,5 şi II Paralipomene 16,14 şi 21,19 unde este vorba despre un foc pe care se ard tămâie sau miresme cu ocazia morţii unui rege: Au făcut pentru el un foc cum se face foc pentru un rege[7].

13: Apoi le-au luat oasele şi le-au îngropat într-o dumbravă din Iabeş; şi au postit şapte zile.

„Dumbrava era un crâng verde şi răcoros. Termenul ebraic indică un arbore din familia stejarului”[8].

            „O căpetenie spirituală, un preot care se bucura de multă autoritate, Samuel, (…) l-a proclamat rege (prin anul 1020 î. Hr.) pe Saul, – un ţăran viteaz care, ca şef militar ales temporar, îi învinsese pe amoniţi. Începând un război de guerilă contra filistenilor, Saul s-a dovedit a fi un bun tactician; după mai multe atacuri prin surpriză, filistenii au fost învinşi şi alungaţi din teritoriile israeliene. Victoriile lui Saul au dat curaj triburilor ebraice. Dar, în cursul unei mari contraofensive a filistenilor, israelienii au fost învinşi, iar Saul s-a sinucis (1005 î. Hr.). Domnise 24 de ani. Saul fusese un bun şef militar, dar mai puţin ca organizator şi ca om politic. Când a văzut că ginerele său David – un excelent luptător, fiul unui ţăran din tribul meridional al lui Iehuda (Iuda) – se bucură de o popularitate din ce în ce mai mare, Saul, gelos, l-a persecutat. Ca să scape cu viaţa, David a fugit în Iudeea sa natală. Aici, organizându-şi un grup de răzvrătiţi, a trecut în serviciul filistenilor.  După moartea lui Saul, s-a întors în Iudeea, a fost ales rege de tribul său, apoi şi de celelalte triburi (1004 î. Hr.). Victorios în două lupte contra filistenilor, îşi eliberă poporul. Cuceri regatul Edom, câştigând astfel un teritoriu foarte important din punct de vedere economic; îi învinse pe arameenii din nord, pe amoniţii şi pe moabiţii din sud, supunându-i; după care, îşi întinse mult şi spre răsărit frontierele, spre Eufrat”[9].  O altă prezentare a regelui Saul: „Suveranul fondator al regatului Israel (1029 – 1004 î. Hr.), Saul, fiul lui Chiş din tribul Veniamin, se impune ca un încercat comandant militar în luptele împotriva amoniţilor şi filistenilor. În contextul accentuării presiunii vecinilor asupra teritoriilor locuite de cele 12 triburi israelite, Saul, sprijinit de profetul şi judecătorul Samuel, este ales rege. Saul încearcă să consolideze uniunea celor 12 triburi, constituie prima armată permanentă şi schiţează primii paşi pe drumul cristalizării unei autorităţi centrale puternice şi al limitării pretenţiilor teocratice ale preoţimii cultului lui Iahve. Reprezentanţi ai familiei sale sunt impuşi în posturi importante. Saul poartă lupte grele împotriva filistenilor, amoniţilor, amaleciţilor. Cade împreună cu trei fii în lupta de la muntele Gilboa împotriva filistenilor. În partea de nord a regatului îi succede fiul său, Işboşet, în Iudeea este proclamat rege ginerele lui, David (1004 – 965)”[10].

            În finalul acestei lucrări, câteva consideraţii generale asupra regalităţii în Israel, cu un prim articol asupra domniei lui Saul:

            Saul. Apariţia regalităţii israelite pare a fi fost direct legată de grava ameninţare filisteană. Acest pericol era cu atât mai mare cu cât filistenii constituiau un fel de societate războinică cu o civilizaţie tehnică avansată. Ei ne sunt cunoscuţi sub denumirile Tjeker, Şekaleş, Denyen şi We-şeş, prin inscripţiile egiptene. Veniţi probabil din Asia Mică şi din insulele Mediteranei răsăritene, ei au invadat coasta siro-palestiniană la începutul secolului al XII-lea î. Hr. Această invazie n-a fost stăvilită decât printr-o dublă bătălie, terestră şi maritimă, în anul 8 al domniei lui Ramses III (cca. 1175). Se pare că, având acordul Egiptului, acei Şekeleş s-au stabilit la nord de muntele Carmel, acei Tjeker – în jurul locului numit Dor, iar filistenii – în şesul de coastă zis filistean, între Iafa şi Gaza. Aceştia din urmă s-au organizat într-o federaţie de cinci oraşe (Gaza, Aşkelon, Aşdod, Ekron şi Gat), având fiecare în frunte un seren, termen apropiat de grecescul tyrannos.  Spre mijlocul secolului al XI-lea, eliberaţi de sub tutela egipteană şi puternici prin tehnica lor militară, aceşti filisteni au încercat să-şi extindă controlul asupra Cisiordaniei. Primele înfruntări între filisteni şi israeliţi au avut loc la Eben-Ezer, în regiunea de frontieră a colinelor care domină izvoarele Iarkonului, în apropiere de Afek. Înfrângându-i pe israeliţi, adică mai ales clanurile Efraim, Manase şi Veniamin, filistenii au capturat chivotul legământului lui Dumnezeu şi au invadat muntele Efraim, distrugând sanctuarul de la Silo şi instalând posturi militare. Această invazie filisteană pare că a provocat sfârşitul sacerdoţiului elid de la Silo şi recunoaşterea lui Samuel ca principalul şef religios israelit. Totuşi, situaţia pretindea şi un şef militar şi, mai mult sau mai puţin cu acordul lui Samuel, şefii tradiţionali şi-au ales un rege care să conducă războiul. A fost ales Saul, care se dovedise eficient când a avut loc expediţia veniaminiţilor în ajutorul galaadiţilor, ameninţaţi de către amoniţi.  Saul a dat curând semnalul revoltei contra ocupaţiei filistene şi s-a ilustrat, atât el cât şi fiul său Ionatan, în lovitura de la Micmaş. Acest război de eliberare se pare că a fost lung şi ucigător. Alungaţi de pe muntele Efraim, filistenii au încercat întâi, fără rezultat însă, să atace pe la sud şi prin valea Terebintului în direcţia Betleem, după aceea pe la nord şi prin şesul Izreel. Încercând să respingă acest atac pe povârnişurile muntelui Gilboa, Saul şi cei trei fii ai săi şi-au pierdut viaţa[11]. Filistenii au pătruns în Bet Şean şi, după cât se pare, au redobândit controlul asupra unei mari părţi din Cisiordania. Pentru a continua lupta, Abner a făcut ca Işbaal (Işboşet), fiul lui Saul, să fie proclamat ca rege al Israelului la Mahanaim în Transiordania (II Regi 2, 8-10), dar curând Işbaal s-a împotrivit generalului său şi, în cele din urmă, a fost asasinat (II Regi 4). Deşi nu se ştie cu exactitate cât a durat, dinastia saulită a avut o importanţă istorică pe care nu trebuie s-o subapreciem. Sub conducerea ei, populaţia israelită, estimată foarte aproximativ la 50 000 locuitori[12], a manifestat un oarecare sentiment naţional care depăşea particularismele tribale. Totuşi, nu exista încă o structură centrală: regalitatea lui Saul era, în esenţa ei, o treabă de familie, în care regele îşi ataşa ofiţerii dându-le în stăpânire ogoare şi vii[13].

Iar dacă a îmbătrânit Samuel, a pus pe fiii săi judecători peste Israel. Dar fiii săi nu-i urmează exemplul, şi atunci bătrânii vin să-l găsească (pe Samuel) şi îi spun: Pune peste noi un rege, ca să ne judece acela, ca şi pe celelalte popoare (8, 1-5). Regalitatea era, aşadar, o instituţie străină. Unii adversari nu şi-au precupeţit criticile, căci în ochii lor doar Iahve singur era Regele lui Israel. Totuşi, de la început, regalitatea i-a fost plăcută lui Iahve. Când a fost uns de către Samuel, Saul a primit spiritul lui Iahve (10, 6). Căci regele era unsul (masiah) Domnului (24, 7, 11; 26, 9, 11, 16, 23 etc.); el era adoptat de Iahve, devenea întrucâtva fiul lui: Eu îi voi fi aceluia Tată, iar el Îmi va fi fiu (II Regi 7, 14). Dar regele nu a fost născut de Iahve, el nu e decât recunoscut, legitimat printr-o declaraţie specială. (…) Suveranul este reprezentantul lui Iahve; prin urmare, el aparţine sferei divine. Dar poziţia unică a lui Iahve face imposibilă divinizarea regelui; acesta e prin excelenţă servitorul lui Iahve (cuvântul e aplicat de 60 de ori lui David).  Ceremonia încoronării comportă, alături de alte rituri, oncţiunea, proclamarea regalităţii şi întronarea. Ca reprezentant al lui Iahve, regele lui Israel, la fel ca şi suveranii Orientului antic, trebuie să menţină ordinea cosmică (Psalmi 2, 10-12), să impună dreptatea, să-i ocrotească pe cei slabi (Psalmi 71, 1 sq.), să asigure fertilitatea ţării: Ca să se pogoare dreptatea ca ploaia pe câmpul cosit… În ţară va fi belşug de pâine, până şi pe vârfurile munţilor! (Psalmi 71/72, 16,6)[14].  Se recunosc imaginile tradiţionale ale unei domnii paradisiace, imagini pe care profeţiile mesianice le vor relua cu strălucire (de altfel, aşteptarea Regelui ideal, Mesia, este solidară cu ideologia regală). Regalitatea a fost interpretată ca o nouă alianţă între Iahve şi dinastia lui David, prelungire a legământului de pe Sinai. În această valorizare a unei instituţii străine, ca un nou act al istoriei sfinte, trebuie văzută originalitatea ideologiei regale israeliene”[15].


[1] AB, p. 73

[2] BBVA, p. 345

[3] Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, VI, 14, 4

[4] SEP 2, p. 351

[5] SEP 2, p. 352

[6] BBVA, p. 345

[7] SEP 2, p. 352

[8] BBVA, p. 345

[9] Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, p. 171

[10] Horia C. Matei, Enciclopedia Antichităţii, Ed. Meronia, Bucureşti, 1995, p. 283

[11] E vorba despre cei trei fii care au participat la luptă şi nu, cum s-ar putea înţelege, despre toţi fiii lui Saul.

[12] Estimare asupra căreia avem serioase îndoieli; nu doar că ea contrazice cifrele biblice, dar un număr atât de mic de oameni ar fi fost absorbit cu uşurinţă de către popoarele canaanite, oricât de mari ar fi fost diferenţele religioase şi culturale dintre acestea şi Israel.

[13] DEI, pp. 877-878

[14] Se urmează textului ebraic.

[15] Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, ediţia a II-a, traducere de Cezar Baltag, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, pp. 330-331

Anunțuri
Comentarii
  1. […] Ioan Usca, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, VIII, I-II Regi, 396 pagini, Editura Christiana, Bucureşti, 2005. […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s