Comentarii la I Regi – 26

Posted: 28/01/2009 in I Regi
Etichete:, ,

CAPITOLUL 26 – David îl cruţă încă o dată pe Saul.

 

1: Zifiţii din ţinutul nisipos au ieşit la Saul, pe deal, şi i-au zis: „Iată, David se ascunde la noi pe muntele Hachila, faţă-n faţă cu Ieşimonul”.

Hachila (= întunecos): colină din pustia Zif, nu departe de Maon.

2: Atunci Saul s-a ridicat şi s-a dus în pustia Zif, luând cu el trei mii de bărbaţi aleşi din Israel, care să-l caute pe David în pustia Zif.

            „Saul pare a nu-şi aminti de împăcarea cu David. Nu trebuie uitat însă că duhul cel rău al invidiei nu-l părăsise sau, cel puţin, îl stăpânea din când în când”[1].

3: Saul şi-a pus tabăra pe muntele Hachila, care se află în faţa Ieşimonului, lângă drum, în timp ce David locuia în pustie. Iar David a văzut că Saul venise după el în pustie.

4: Atunci David a trimis iscoade şi a aflat că, într-adevăr, Saul venise pregătit din Cheila.

5: David s-a ridicat cu mare fereală şi s-a dus la locul unde dormea Saul. Acolo se afla Abner, fiul lui Ner, căpetenia oştirii sale. Saul dormea în vatra taberei, iar poporul îşi aşternea tabăra împrejurul său.

            În vatra taberei: „Textual: … în carul cu coviltir. Corectat după Textul Masoretic. De obicei, carele cu merinde alcătuiau circumferinţa taberei, ca un zid de apărare, pe când al comandantului era în centru”[2].

6: Şi David, răspunzând, a vorbit cu Ahimelec Heteul şi cu Abişai, fiul lui Ţeruia, fratele lui Ioab, şi a zis: „Cine va intra cu mine la Saul în tabără?”  A răspuns Abişai: „Eu voi intra cu tine”.

Ahimelec (= frate al regelui) era un heteu, partizan al lui David; mai multe nu ştim despre el. Abişai (= tatăl darului) era fiul Ţeruiei (= balsam), sora vitregă a lui David; cum în legătură cu el şi cu fraţii săi nu se face vreodată referire la numele tatălui, s-ar părea că au fost născuţi în afara căsniciei; oricum, ei se înrudeau cu David, fiindu-i nepoţi. Ioab (= Domnul este tată) e alt fiu al Ţeruiei; va juca un rol important şi nu întotdeauna benefic în viaţa lui David.

7: Aşa că David şi Abişai s-au strecurat noaptea în tabără; şi, iată, Saul dormea adânc în vatra taberei; suliţa îi era înfiptă în pământ, aproape de cap; iar Abner şi oamenii săi dormeau împrejuru-i.

8: Atunci Abişai a zis către David: „Domnul ţi l-a dat astăzi în mână pe vrăjmaşul tău; acum, eu îl voi pironi cu suliţa-n pământ dintr-o singură lovitură, fără să mai trebuiască a doua”

9: Dar David a zis către Abişai: „Să nu-l omori!; căci cine oare îşi va ridica mâna asupra unsului Domnului şi va rămâne nevinovat?”

10: Şi a adăugat David: „Viu este Domnul!: dacă Domnul nu-l loveşte, ziua morţii lui tot va veni, sau va merge la război şi va pieri.

            Dacă Domnul nu-l loveşte „= Dacă nu-l loveşte de-a dreptul (atac la inimă, apoplexie, accident), ca în cazul lui Nabal (25,38)”[3].

11: Pe mine însă să mă ferească Domnul să ridic eu mâna asupra unsului Domnului. Şi acum, i-ai suliţa de lângă cap şi urciorul cu apă şi să ne întoarcem”.

            David pare a fi oprit de la ucidere în primul rând din pricina ungerii pe care o primise Saul: „Dacă untdelemnul acela amestecat avea atâta putere că cei unşi cu el dobândeau slava împărătească, cu cât mai vârtos cei a căror minte şi om dinăuntru au primit ungerea untdelemnului sfinţitor al veseliei şi au luat arvuna Duhului cel bun nu se vor ridica la măsura desăvârşirii, adică a lui Hristos, făcându-se părtaşi de împărăţia, înfierea şi de cunoaşterea tainelor Lui, şi având dreptul să intre la Tatăl şi să iasă după plăcerea lor?”[4].

12: David i-a luat de la cap suliţa şi urciorul cu apă şi au plecat amândoi. Şi nimeni nu i-a văzut şi nu i-a cunoscut şi nimeni nu s-a trezit; toţi dormeau, căci somn greu căzuse peste ei de la Domnul.

            „Îi cuprinde somnul, ca să urmeze pieirea. (…) De îndată ce păcătosul îşi împlineşte nedreptăţile prin care merită să piară, providenţa se depărtează de el, ca să nu scape cel ce are să piară”[5].

            Ca tip al lui Hristos, David „este împăratul lui Israil cel adevărat şi văzător de Dumnezeu, chiar dacă Saul, adică poporul vechi cel după lege, se înfurie, chinuit de pismă din pricina necredinţei, întrucât nu se poate lipsi de slava cea trecătoare. Prigonit de acela, David, împăratul meu, îi ia suliţa şi vasul de apă, adică ia poporului vechi puterea virtuţii cu fapta şi harul contemplaţiei cunoscătoare, pe care le dă iarăşi celor ce vin la el cu credinţă, adică acelora dintre Iudei care vor moşteni mântuirea, primind vestea împărăţiei sale”[6].

13: Aşa că David a trecut în partea cealaltă şi s-a oprit departe, pe vârful muntelui; o bună depărtare era între ei.

14: Atunci David a strigat către popor şi i-a zis lui Abner, zicând: „Oare nu-mi vei răspunde, Abner?”  Iar Abner i-a răspuns, zicând: „Cine eşti tu, care mă strigi?”

15: A zis David către Abner: „Oare tu nu eşti bărbat? Şi cine este ca tine în Israel? De ce atunci nu-l păzeşti pe domnul tău, pe rege? Că unul din popor a intrat să-l omoare pe domnul tău, pe rege.

16: Ce-aţi făcut voi, nu-i lucru bun. Pe Dumnezeu cel viu, că sunteţi vrednici de moarte, voi, cei ce-l păziţi pe rege, domnul vostru, unsul Domnului. Şi acum, ia vezi: suliţa regelui şi urciorul cu apă de la capul său, unde sunt?”

            „Pizma l-a prigonit pe David şi invidia pe Fiul lui Adam. Adam a fost închis în adâncul peşterilor, iar Fiul lui David în iad. Lumea credea că David era vinovat şi Fiul lui David biruit, dar Saul era vinovat şi el a fost mustrat; iar moartea a fost biruită şi doborâtă la pământ. David a strigat: Unde este lancea ta, rege? Iar Fiul lui David: Unde este, moarte, biruinţa ta? (I Corinteni 15,55). Saul şi-a aruncat lancea împotriva lui David şi, chiar dacă nu l-a atins, zidul a fost martor al loviturii sale (18,10-11); tot aşa prigonitorii au lovit cu lancea pe Fiul lui David şi, deşi puterea Lui n-a fost rănită, trupul Său era mărturie a loviturii lor. Dar n-a fost atins, iar Fiul lui David n-a suferit vătămare. Zidul, lancea şi peştera îl mustră pe Saul; trupul, crucea şi mormântul îi mustră pe evrei”[7].

17: Atunci Saul a cunoscut glasul lui David şi a zis: „Glasul tău este acesta, fiule David?”  Iar David a zis: „Robul tău, o, domnul meu, o, rege!”

„Saul, înfiorându-se de acel glas, a zis: Glasul tău este acesta, fiule David?[8]  Dar ce răspunde David?  Robul tău sunt, doamne al meu, împărate. Cine cinsteşte mai mult pe aproapele decât pe sine face ca şi acela să-l cinstească, certându-se oarecum între ei, care va da cinstea mai întâi celuilalt. Aceasta a făcut ca Saul să-l facă pe David rudă a sa, iar acesta l-a numit stăpân. Şi parcă aceste cuvinte ar zice David: – Numai un lucru caut, mântuirea şi sporirea ta în fapta bună. M-ai numit pe mine fiu? Eu mă mulţumesc dacă mă consideri robul tău, numai să lepezi urgia, să nu mă mai bănuieşti de ceva rău şi să nu socoteşti că sunt vrăjmaşul tău! (…) După ce David a zis aceasta, Saul nu a putut ca fără de lacrimi să primească glasul acesta, ci a plâns cu amar, arătând printre lacrimi sănătatea şi filozofia pe care le-a pus David în sufletul lui Saul. Cine poate fi mai fericit decât Proorocul acesta, care într-o clipă a schimbat pe vrăjmaşul său şi care pe sufletul ce înseta de sânge şi de ucidere deodată l-a făcut izvorâtor de plânsuri şi de vaiete? Şi nu mă minunez de Moise, care a scos izvoare de ape din piatră vârtoasă (Ieşirea 17, 6-7; Numeri 20, 8-11), cum mă minunez de David, care a scos izvoare de lacrimi din ochi de piatră. Căci acela a biruit firea, iar acesta a biruit voinţa cea liberă. Acela a lovit piatra cu toiagul, iar acesta a lovit inima cu cuvântul, nu ca s-o mâhnească, ci ca s-o facă curată şi blândă. Şi împlinind acest lucru a arătat (mai) mare facere de bine ca mai înainte. Căci, într-adevăr, lucru de mare cinste şi de mirare este că David nu şi-a scos sabia ca să taie capul vrăjmaşului, dar de mult mai multe cununi este vrednic faptul că a schimbat voinţa lui, făcând-o bună, şi l-a prefăcut blând. Această facere de bine este mai mare decât aceea, căci nu este la fel a dărui viaţa şi a aduce filozofie, nu este deopotrivă a izbăvi de mânia care sufla ucidere nedreaptă şi a-l izbăvi de nebunia care-l ducea la atâta rău. Căci David, oprind pe ostaşii lui de (a-l) ucide pe Saul, îi dăruieşte viaţa aceasta. Iar scoţând răutatea din sufletul lui cu cuvintele cele blânde, i-a dăruit viaţa ce va să fie şi bunătăţile cele veşnice, atât cât depindea de el.  Laudă-l deci pe David pentru blândeţea lui, dar mai mult minunează-te de el pentru schimbarea lui Saul. Căci mai mare este a birui nebunia altora, decât a-şi stăpâni numai patimile sale, potolind inima aprinsă de mânie, prefăcând tulburarea în alinare şi umplând de lacrimi fierbinţi ochii care priveau spre ucidere. Şi lucru de mai mare mirare este că, de ar fi fost Saul dintre oamenii cei blânzi şi smeriţi uşor ar fi putut fi întors la bunătatea firească, dar el se sălbăticise şi ajunsese la răutatea cea mai de pe urmă, silindu-se la a ucide, şi totuşi într-o clipă face ca să se stingă toată amărăciunea aceea. Pe care dintre cei vestiţi cu filozofia nu-i va întrece David?”[9].

18: Şi a zis: „De ce-l prigoneşte domnul meu pe robul său? ce-am greşit? şi ce nedreptate s-a aflat în mine?

19: Şi acum, să asculte domnul meu, regele, cuvântul robului său: Dacă Dumnezeu te stârneşte împotriva mea, primită să-ţi fie jertfa; dar dacă fiii oamenilor (au făcut-o), blestemaţi fie ei în faţa Domnului, căci ei m-au izgonit astăzi, aşa ca eu să nu rămân în moştenirea Domnului, zicând: – Du-te şi slujeşte la dumnezei străini!

            Moştenirea Domnului: ţara lui Israel”[10].

20: Şi acum, să nu se verse sângele meu pe pământ în faţa Domnului, că a ieşit regele lui Israel să-mi caute viaţa, aşa cum ar face-o un corb de noapte prin munţi”.

SEP 2 are cucuvea în loc de corb, deşi Textul Masoretic are aici potârniche (qore), în loc de cucuvea (niktikorax). „Cum potârnichea nu este o pasăre de pradă, putând fi mai degrabă obiect al propoziţiei decât subiect al ei, (Septuaginta) a înlocuit-o cu cucuveaua. Şi plecând, probabil, de la omofonia qore/korax, a ajuns la niktikorax. Comparaţia nu e favorabilă lui Saul, deoarece cântecul cucuvelei este semn de moarte[11].

21: Atunci Saul a zis: „Am păcătuit! Întoarce-te, fiule David, că nu-ţi voi face nici un rău, de vreme ce viaţa mea are astăzi atâta preţ în ochii tăi! M-am purtat ca un nebun şi fără de margini am greşit!”

22: Iar David a răspuns: „Iată, suliţa regelui!; să vină una din slugi şi s-o ia!

23: Şi Domnul să-i răsplătească fiecăruia după dreptatea lui şi după credinţa lui! Căci Domnul te-a dat astăzi în mâinile mele, dar eu n-am vrut să-mi ridic mâna asupra unsului Domnului.

24: Şi, iată, aşa cum viaţa ta s-a preamărit astăzi în ochii mei, aşa să se preamărească sufletul meu înaintea Domnului; El să mă ocrotească şi să mă scoată din tot necazul!”

25: Iar Saul a zis către David: „Fii binecuvântat, fiule!; tu, cel negreşit în fapte mari şi negreşit biruitor”.  Apoi David s-a dus în drumul său, iar Saul s-a întors la casa lui.

            „Dar ce mare filozofie n-a arătat David faţă de Saul, nu numai o dată, ci de mai multe ori! A depăşit chiar legea veche şi a împlinit aproape poruncile apostolilor! De aceea primea cu bucurie tot ce-i trimitea Domnul; nu judeca cele ce i se întâmplau, ci un singur lucru căuta: să se supună în toate împrejurările voinţei lui Dumnezeu şi să împlinească legile date de El. (…) David (…) a arătat, în toate (cele faţă de Saul – n. n.), bunătate şi blândeţe”[12].  „Aşadar, nu e rău să fii nedreptăţit, ci e rău să nedreptăţeşti şi să nu şti să înduri nedreptatea. Câte nedreptăţi n-a îndurat David? Câte nedreptăţi n-a făcut Saul? Şi cine a ajuns mai puternic şi mai fericit? Cine a ajuns mai de plâns şi mai de jelit? Nu, oare, Saul, cel care a nedreptăţit? Uită-te! Saul i-a făgăduit lui David că, dacă va răpune pe Goliat, îl va face ginere şi-i va da cu dragă inimă pe fiica sa de soţie. David a răpus pe Goliat, dar Saul nu s-a ţinut de cuvânt; nu numai că nu i-a dat pe fiica lui[13], dar căuta să-l şi omoare. Şi cine a ajuns mai strălucit? Nu era, oare, Saul strâns de gât de tristeţe şi de demonul cel viclean, iar David strălucea mai mult decât soarele prin victoriile sale şi prin dragostea lui de Dumnezeu? Iarăşi, când femeile cântau spre slava lui David (18,7), n-a fost Saul sufocat de invidie, iar David, care a suferit totul în tăcere, a cucerit pe toţi şi i-a legat strâns de el[14]?  Dar când l-a avut în mână pe Saul şi nu i-a făcut nimic, cine a fost iarăşi fericit şi cine a fost ticălos? Cine a fost mai slab şi cine a fost mai puternic? Nu David, care nu s-a răzbunat pe Saul nici când avea dreptul să se răzbune? Şi pe bună dreptate! De ce? Şi Saul avea de aliat şi ajutor ostaşi înarmaţi, pe când David, dreptatea mai puternică decât mii de ostaşi. De aceea lui David, deşi fusese prigonit pe nedrept de Saul, nici nu i-a trecut prin minte să-l omoare, cu toate că avea tot dreptul să o facă”[15].  Saul „a prefăcut în pricină de luptă împotriva lui David marile binefaceri primite de la acesta. Mai întâi, deşi a fost izbăvit de boală prin acea dumnezeiască şi armonioasă cântare, totuşi a încercat să străpungă cu suliţa pe binefăcător; apoi, deşi a fost mântuit de duşmani împreună cu oastea lui şi a fost eliberat de ruşine prin lupta lui David cu Goliat, totuşi, când dănţuitoarele au atribuit lui David, în cântece de triumf, merit înzecit în victoria dobândită, cântând: David a bătut zeci de mii, iar Saul mii, numai pentru aceste cuvinte şi pentru mărturia adevărului, care era în aceste cuvinte, a încercat mai întâi să-l ucidă cu propria sa mână şi să-l omoare prin viclenie; apoi, deşi David a fugit, totuşi nici aşa n-a pus capăt duşmăniei sale, ci în cele din urmă a cercetat pustiul, pornind împotriva lui trei mii de ostaşi de elită. Dacă ar fi fost întrebat pentru ce a pornit acest război, negreşit că ar fi spus: – Binefacerile primite de la David!  Mai mult, în timpul prigoanei chiar Saul, pe când dormea, a fost prins de David şi-i era uşor să-l omoare pe duşmanul său; totuşi dreptul David l-a scăpat iarăşi, ferindu-se de a ridica mâinile asupra lui; cu toate acestea, nici de astă dată Saul n-a fost înduplecat de această binefacere. Dimpotrivă, din nou porneşte armată împotriva lui, din nou îl urmăreşte; până ce a doua oară este prins de David în peşteră[16]; aici virtutea unuia s-a arătat mai strălucită, iar răutatea celuilalt s-a făcut mai vădită.  Invidia este un fel de duşmănie care se poate înlătura cu foarte mare greutate. Pe scurt, binefacerile îmblânzesc pe duşman; pe invidios, însă, şi pe răutăcios, binefacerea făcută lui îl întărâtă şi mai mult. Şi, cu cât i se face mai mult bine, cu atât se revoltă mai mult, se supără şi se arată mai nemulţumit. Şi este mai mare durerea pricinuită de faptul că binefăcătorul are putinţa să-i facă bine, decât mulţumirea de pe urma binefacerilor primite”[17].  Amintindu-şi de virtutea lui David, se cuvine să gândească astfel cel botezat: „Astăzi a fost pus în noi cheagul din casa lui David; să fim, aşadar, milostivi faţă de prigonitorii noştri, ca fiul lui Iesei faţă de Saul”[18].


[1] BBVA, p. 340

[2] BBVA, p. 340

[3] BBVA, p. 340

[4] Sf. Simeon Metafrastul, Parafrază la Macarie Egipteanul, 74

[5] Salvianus, Despre guvernarea lui Dumnezeu, VI, 14

[6] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 53

[7] Sf. Efrem Sirul, Comentariul la Evanghelie, Moartea lui Iisus, 12

[8] Ca şi la 24, 17.

[9] Sf. Ioan Gură de Aur, Puţul, pp. 293-296

[10] BBVA, p. 341

[11] SEP 2, p. 343

[12] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, III, 5

[13] E vorba despre Merob, fiica mai mare a lui Saul, pe care regele, deşi a făgăduit-o biruitorului lui Goliat, a măritat-o cu Adriel din Mehola (18,17-19 – versete redate de Anania în notă de subsol). Istoria apare în Textul Masoretic şi pare a fi o inserţie târzie.

[14] Cum s-a văzut în carte, David a fost părăsit aproape de toţi, în afară de o mână de fideli (între care, ce-i drept, se afla şi Ionatan, fiul regelui). Întotdeauna, majoritatea va fi de partea celui ce deţine puterea văzută şi se va sinchisi prea puţin să afle de partea cui este dreptatea. O anume admiraţie faţă de David va fi existat, totuşi, în popor;  şi, desigur, el a fost adeseori sprijinit, în peregrinările sale din vremea prigoanei lui Saul.

[15] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XLII, 2

[16] Întâmplarea din peşteră a fost prima; am putea înţelege, însă, că l-a prins a doua oară la strâmtoare.

[17] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi Cuvântări, XI, 3.

[18] Sf. Efrem Sirul, Imnele Naşterii, I, 85

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s