Comentarii la I Regi – 14

Posted: 27/01/2009 in I Regi
Etichete:, ,

CAPITOLUL 14 – Vitejia lui Ionatan.

 

1: A fost o zi în care Ionatan, fiul lui Saul, a zis către feciorul care-i purta armele: „Hai să mergem dincolo de Micmaş, la tabăra Filistenilor!”  Dar tatălui său nu i-a spus.

2: Iar Saul şedea spre marginea Ghibeii, sub rodiul din Migron; cu el erau ca la vreo şase sute de bărbaţi.

Migron (= prăpastie): sat al lui Efraim.

3: Iar Ahia, fiul lui Ahituv, fratele lui Icabod, fiul lui Finees, fiul lui Eli, preotul lui Dumnezeu în Şilo, purta efodul. Poporul însă nu ştia că Ionatan plecase.

            „Efodul făcea parte din vestimentaţia preotului (arhiereului; efodul preoţilor avea un alt înţeles – n. n.); era un buzunărel în care se aflau sorţii prin care era consultat Domnul în anumite împrejurări”[1].  Ahia (= fratele lui Iahve) era fiul lui Ahituv (= frate al bunăvoinţei). Ahituv era fratele lui Icabod, cel născut în ziua morţii tatălui său Finees şi a pierderii chivotului de către israeliţi (cap. 4). Aşadar, Ahia era descendent din Eli preotul, cel pe lângă care a crescut Samuel.

4: Trecătoarea pe unde Ionatan încerca să pătrundă în tabăra Filistenilor se afla între două stânci ascuţite, de-o parte şi de alta; numele uneia era Boţeţ, iar cealaltă se numea Sene;

Boţeţ (= strălucitor; înălţime): pisc în apropiere de Ghibeea, vizavi de Micmaş, domina valea Suveinit; Sene (= spinos): pisc muntos între Micmaş şi Ghibeea.

5: o stâncă se ridica la miazănoapte, spre Micmaş, iar cealaltă la miazăzi, spre Ghibeea.

6: Şi a zis Ionatan către feciorul care-i purta armele: „Hai să pătrundem până spre tabără, la aceşti netăiaţi-împrejur, şi poate că Domnul va face ceva; căci Domnului nu-I este anevoie să mântuiască, fie cu mulţi, fie cu puţini!”

7: Iar scutierul său i-a zis: „Fă tot ce-ţi pofteşte inima; iată, eu sunt cu tine, inima ta este şi inima mea”.

8: Şi a zis Ionatan: „Iată, noi vom merge la oamenii aceia şi vom intra în bătaia văzului lor;

9: dacă ei ne vor zice: Staţi acolo până vă spunem noi!, atunci vom sta şi nu vom da peste ei;

10: dar dacă ne vor zice: Suiţi-vă la noi!, atunci ne vom sui; acesta va fi semnul că Domnul i-a dat în mâinile noastre”.

11: Şi au intrat amândoi în văzul Filistenilor. Iar Filistenii au zis: „Iată, Evreii ies din găurile lor, în care s-au ascuns…!”

12: Oamenii taberei au grăit atunci către Ionatan şi scutierul său, zicând: „Suiţi-vă la noi; şi vă vom arăta ceva!”  Iar Ionatan a zis către scutierul său: „Suie-te după mine, căci Domnul i-a dat în mâinile lui Israel!”

13: Atunci Ionatan s-a suit căţărându-se cu mâinile şi cu picioarele, iar scutierul său după el. Aceia s-au uitat la chipul lui Ionatan, iar el îi izbea, în timp ce scutierul său îl ajuta din spate.

14: În această primă lovitură, Ionatan şi scutierul său au ucis douăzeci de oameni, cu lancea şi cu praştia, cu pietricelele de pe câmp.

            „Uneori, (oamenii) se apleacă spre trebuinţele trupeşti, alteori se îndreaptă spre îndeletnicirile mai înalte ale sufletului. Din pricina înrudirii sufletului cu Puterile de sus, adeseori petrec împreună cu acelea în lucrurile cereşti; iar din pricina trupului, se ocupă cu grija celor pământeşti, atâta cât sileşte trebuinţa. Dar a urmări pururea pregătiri de plăceri, este lucru într-adevăr necurat şi nepotrivit cu omul încercat în cunoştinţa raţională. Căci să băgăm de seamă că şi despre cel ce umblă pe patru picioare nu a spus simplu că e necurat, ci numai dacă umblă pururea pe patru picioare. Fiindcă le-a dat celor din trup dreptul să coboare uneori la trebuinţele trupului. Ionatan, luptând cu Naas Amonitul, l-a biruit umblând pe patru picioare, fiindcă prin aceasta el slujea numai trebuinţii firii. Căci trebuia ca cel ce lupta împotriva şarpelui ce se târa pe pântece – aşa se tălmăceşte Naas – să-şi ia pentru puţină vreme o înfăţişare asemănătoare lui, umblând pe patru picioare, ca apoi, ridicându-se la aptitudinea proprie, să-l răpună pe acela cu multă uşurinţă”[2].

15: Şi s-a făcut învălmăşeală în tabără şi-n câmp; şi tot poporul din preajma taberei şi cei ce se duseseră după pradă s-au înspăimântat şi ei, şi nu voiau să facă nimic; ţara era lovită de groază, şi frică mare i-a cuprins de la Domnul.

16: Iar străjile lui Saul, cele din Ghibeea lui Veniamin, au văzut; şi, iată, tabăra căzuse în zăpăceală de ambele părţi.

17: Şi a zis Saul către poporul ce se afla cu el: „Număraţi-vă şi vedeţi cine s-a dus dintre voi!”  Şi, iată, Ionatan şi scutierul său nu erau de găsit.

18: Atunci Saul a zis către Ahia: „Adu efodul!”; căci el purta efodul în ziua aceea în faţa lui Israel.

„În efod se aflau Urim şi Tumim, sorţii prin care voinţa Domnului era consultată. Textul Masoretic: Aduceţi chivotul!, ceea ce e o inadvertenţă, deoarece chivotul legământului – cel din Şilo, şi singurul – se afla atunci la Chiriat-Iearim, de unde David îl va strămuta la Ierusalim”[3].

19: Şi a fost că-n timp ce Saul le vorbea preoţilor, zgomotul din tabăra Filistenilor creştea şi se umfla. Şi a zis Saul către preot: „Trage-ţi mâinile înapoi!”

„Zgomotul din tabăra Filistenilor îi era lui Saul semn că folosirea efodului (consultarea Domnului) nu mai era necesară”[4], sau, mai exact, nu mai era timp pentru aceasta, ci trebuia acţionat pe câmpul de luptă.  Procedeul de a afla voinţa Domnului, asupra căruia vom reveni şi în alte locuri, putea „să dureze timp mai îndelungat. Astfel (…) aflăm că Saul, voind să ştie dacă trebuie să atace tabăra filisteană, dar răspunsul Domnului prin efod se prelungea, văzând el că agitaţia creşte în tabăra duşmanilor, a zis preotului: Retrage mâna ta, adică: întrerupe oracolul şi a trecut îndată la acţiune”[5].

20: Saul s-a ridicat atunci cu tot poporul ce se afla cu el şi au venit la bătălie; şi, iată, sabia fiecărui om era întoarsă împotriva vecinului său – o foarte mare zăpăceală…

21: Şi robii care ieri şi alaltăieri erau cu Filistenii, cei ce se suiseră în tabără, s-au întors şi ei de partea Israeliţilor care erau cu Saul şi cu Ionatan.

22: Şi toţi Israeliţii care se ascunseseră în muntele lui Efraim, auzind şi ei că Filistenii au fugit, s-au adunat în spatele lor la luptă.

23: În ziua aceea l-a mântuit Domnul pe Israel; războiul a străbătut Bet-Avenul. Tot poporul ce se afla cu Saul era ca la zece mii de bărbaţi.  Războiul s-a întins în toate cetăţile din muntele lui Efraim.

24: Saul însă a făcut în ziua aceea o mare greşeală din neştiinţă: a aruncat un blestem asupra poporului, zicând: „Blestemat să fie cel ce va mânca până diseară!; aşa mă voi răzbuna pe duşmanul meu!”  Şi nimeni din popor n-a gustat pâine;

25: şi ţara întreagă nu a mâncat de prânz.

            „Textual: şi ţara întreagă a prânzit. Evident, nu a fost omis din greşeală. Tertulian însă îl citează cu negaţie. Textul Masoretic nu cuprinde acest adaos (de altfel, redundant)”[6].

26: Şi a venit poporul la ştiubeie; şi, iată, din ştiubeie curgea miere, dar nimeni nu şi-a dus mâna la gură, căci poporul se temea de blestemul Domnului.

Ştiubeiele „nu erau altceva decât buturugi scorburoase, folosite de albinele sălbatice”[7].

27: Ionatan însă nu-l auzise pe tatăl său aruncând blestem asupra poporului; şi, întinzând vârful toiagului pe care-l avea în mână, l-a muiat într-un fagure de miere şi, întorcându-şi-l cu mâna la gură, ochii i s-au luminat.

Mierea şi luminarea ochilor sunt văzute în dimensiunea lor mistică: „Dumnezeu să mă învrednicească să gust din desfătarea aşezată în căinţa adevărată, din care se hrănesc în fiecare zi cei ce se căiesc cu adevărat, care nu dispreţuiesc plânsul, nici întristarea, şi nu le numesc o osteneală pentru tineri, fiindcă mănâncă din fagurii de care vorbeşte Scriptura”[8].

28: Atunci cineva din popor i-a zis: „Tatăl tău a legat poporul, zicând: Blestemat să fie omul care va mânca astăzi!”  Poporul era lihnit,

29: iar Ionatan, care a cunoscut aceasta, a zis: „Tatăl meu a sleit ţara; vezi cum ochii mei s-au luminat de îndată ce am gustat din această miere.

30: Dacă poporul ar fi mâncat astăzi din prăzile ce s-au găsit la vrăjmaşii lor, măcelul dintre Filisteni ar fi acum mai mare”.

Putem deduce de aici că nu orice vreme este potrivită pentru post, iar Saul s-a dovedit în acel caz lipsit de discernământul necesar.

31: Şi-n ziua aceea el a bătut pe unii dintre Filisteni la Micmaş; poporul însă era foarte slăbit.

32: Şi s-a pus poporul pe pradă; au luat turme şi cirezi şi viţei şi au înjunghiat pe pământ şi au mâncat cu sânge.

            „A consuma carnea cu sângele ei era strict interzis prin legea lui Moise (Levitic 17,10-14)”[9].  Motivaţia va fi stat în graba poporului înfometat de a mânca.

33: Şi i s-a spus lui Saul că poporul, mâncând cu sânge, a păcătuit faţă de Domnul. Iar Saul a zis: „Prăvăliţi-mi din deal, aici, o piatră mare!”

34: Şi Saul a mai zis: „Împrăştiaţi-vă prin popor şi spuneţi-le: Fiecare din voi să-şi aducă aici viţelul sau oaia şi să le înjunghie pe această piatră şi nu veţi păcătui împotriva Domnului mâncând cu sânge”.

            „Sângele curgea mai întâi pe piatra improvizată ca altar; pe acest traseu Îi era oferit Domnului, şi numai după aceea se scurgea pe pământ”[10].

35: Acolo i-a zidit Saul un jertfelnic Domnului; acesta a fost întâiul jertfelnic pe care Saul I l-a zidit Domnului.

36: Apoi Saul a zis: „Să năvălim la noapte asupra Filistenilor şi să dăm iama prin ei până se crapă de ziuă şi să nu lăsăm dintre ei nici măcar un om!”  Iar ei au zis: „Fă ce crezi tu că e bine!”  Iar preotul a zis: „Să ne apropiem aici de Dumnezeu!”

37: Şi L-a întrebat Saul pe Dumnezeu: „Dacă eu mă cobor să-i urmăresc pe Filisteni, Îi vei da Tu oare în mâinile lui Israel?”  Dar El nu i-a răspuns în ziua aceea.

            Întrebarea s-a pus prin consultarea sorţilor, Urim şi Tumim, purtaţi de arhiereu.

38: Atunci Saul a zis: „Aduceţi aici toate colţurile lui Israel şi cunoaşteţi şi vedeţi prin cine s-a săvârşit astăzi păcatul acesta!;

            Toate colţurile lui Israel: „Sau: toate pietrele unghiulare ale lui Israel = toată elita, tot ce are Israel mai de seamă”[11].  E un semn că tăcerea lui Dumnezeu nu putea fi urmarea păcatului unui om de rând; aceasta nu se înţelege în societăţile care-i tratează pe oameni ca fiind egali.

39: căci viu este Domnul, Cel ce l-a mântuit pe Israel: dacă răspunsul va fi împotriva fiului meu Ionatan, el cu moarte va muri!”  Dar nu s-a găsit nimeni, din tot poporul, care să-i răspundă.

40: Şi  zis către toţi oamenii lui Israel: „Voi veţi sta într-o latură, iar eu şi Ionatan, fiul meu, vom sta în cealaltă”.  Şi a zis poporul către Saul: „Fă ce crezi tu că e bine!”

Începutul versetului în SEP 2: Şi el i-a spus întregului Israel: Voi veţi ajunge robi, şi eu şi cu fiul meu Ionatan vom ajunge robi: „cf. Iosua 7,12-13, unde se precizează că, atâta vreme cât vinovatul nu este găsit şi pedepsit, întreg Israelul se află în situaţia de încălcare a unei interdicţii şi nu poate face faţă vrăjmaşului. Aici, poporul riscă să fie înrobit de duşmani”[12].  Dar, încă o dată, nu era vorba de poporul de rând, chiar dacă răul s-ar răsfrânge şi asupra aceluia.

41: Iar Saul a zis: „Doamne, Dumnezeul lui Israel, cum se face că astăzi nu i-ai răspuns robului Tău? Dacă nedreptatea se află în mine sau în Ionatan, fiul meu, Doamne, Dumnezeul lui Israel, arată!; şi dacă aşa se va rosti, atunci dă-i poporului Tău Israel sfinţenie!”  Şi s-a făcut arătare pentru Ionatan şi Saul, iar poporul a scăpat.

            „Textul Masoretic glosează: Dacă vina se află în mine sau în fiul meu Ionatan…, fă să iasă Urim; dacă vina se află în poporul Tău Israel, fă să iasă Tumim. Şi sorţul a căzut pe Saul şi pe Ionatan[13].

42: Şi a zis Saul: „Aruncaţi sorţi între mine şi fiul meu Ionatan; pe oricare din noi va face Domnul să cadă sorţul, acela să moară”.  Dar poporul a zis către Saul: „Aşa ceva nu se va întâmpla!”  Saul însă a învins poporul şi a aruncat sorţii asupra lui Saul şi asupra fiului său Ionatan. Şi sorţul a căzut pe Ionatan.

            Pare a se descrie aici modalitatea utilizării oracolului: „Din acest text nu rezultă că Tumimul ar fi fost sorţul favorabil, iar Urimul, sorţul defavorabil, ci din contră, că sorţii aveau o valoare convenţională. Oracolul răspundea punând unul dintre sorţi în evidenţă. Era deci un răspuns prin da şi prin nu, care progresa prin eliminări sau precizări succesive”[14].

43: Atunci Saul a zis către Ionatan: „Spune-mi ce-ai făcut!”  Iar Ionatan i-a răspuns, zicând: „Doar am gustat puţină miere de pe vârful toiagului pe care-l aveam în mână; şi, iată, trebuie să mor…”.

44: Iar Saul i-a zis: „Aşa să-mi facă mie Dumnezeu, şi chiar mai mult să-mi facă: negreşit, astăzi vei muri!”

45: Dar poporul a zis către Saul: „Oare tocmai el să fie astăzi dat morţii, el, cel ce a făcut această mare biruinţă în Israel? Viu este Domnul: nici un fir de păr de pe capul său nu va cădea pe pământ; fiindcă poporul lui Dumnezeu a făcut ziua de astăzi să fie cum e!”  Şi-n ziua aceea s-a rugat poporul pentru Ionatan, şi el n-a murit.

            „Deşi Ionatan căzuse sub blestem ignorând blestemul, el cade sub osândă. Oricât ar părea de absurd, regele este unsul lui Dumnezeu şi nu trebuie înfrânt; pe de altă parte, şi poporul este al lui Dumnezeu (neam sfânt, preoţie împărătească – Ieşirea 19,6); prin el, ca instrument al Domnului, Acesta restabileşte echilibrul”[15].

46: Saul s-a hotărât să nu-i mai urmărească pe Filisteni; iar Filistenii s-au dus la locul lor.

47: Avându-şi putere asupra lui Israel prin tragere la sorţi, Saul s-a războit cu toţi duşmanii lui de primprejur: cu Moab, cu fiii lui Amon, cu fiii lui Edom, cu Haţorul şi cu regele Ţobei şi cu Filistenii; oriîncotro se întorcea, era biruitor.

            „Având a alege între Saul şi Ionatan, sorţul a căzut în favoarea regelui (v. 42), ceea  ce-l face pe acesta să se simtă confirmat”[16].

48: Şi, luptând cu vitejie, l-a bătut pe Amalec şi l-a scăpat pe Israel de sub puterea celor ce-l călcau în picioare.

49: Iar fiii lui Saul au fost: Ionatan, Iesui şi Melchişua; iar numele celor două fiice ale sale erau Merob, al celei mai mari, şi Micol, al celei mai mici.

Fiii lui Saul: Ionatan (= Domnul a dat), Iesui (Işvi) (= Dumnezeu îi e de folos) şi Melchişua (= regele e mântuirea). Fiicele lui Saul: Merob (= înmulţire) şi Micol (= pârâu; desăvârşire).

50: Numele soţiei lui Saul era Ahinoam, fiica lui Ahimaaţ; iar numele căpeteniei oastei sale era Abner, fiul lui Ner, o rudă a lui Saul.

Soţia lui Saul: Ahinoam (= frate al îndurării) – deseori vom găsi, la unele femei din Scriptură, nume ce ar părea mai potrivite pentru bărbaţi -, fiica lui Ahimaaţ (= frate irascibil) – Sfântul Maxim Mărturisitorul propune şi alte traduceri, cum se va vedea la locul potrivit.

51: Chiş era tatăl lui Saul, Ner era tatăl lui Abner, fiul lui Abiel.

Căpetenia oastei lui Saul: Abner (= tatăl luminii), fiul lui Ner (= lampă; candelă), fiul lui Abiel (= tatăl puterii).

52: Războiul cu Filistenii a fost crâncen în toate zilele lui Saul; dacă Saul vedea un bărbat puternic sau un bărbat bun de luptă, îl lua pentru sine.


[1] BBVA, p. 324

[2] Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, 15

[3] BBVA, p. 325

[4] BBVA, p. 325

[5] AB, p. 243

[6] BBVA, p. 325

[7] BBVA, p. 325

[8] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, III, 81

[9] BBVA, p. 325

[10] BBVA, p. 325

[11] BBVA, p. 325

[12] SEP 2, p. 309

[13] BBVA, p. 326

[14] AB, p. 243

[15] BBVA, p. 326

[16] BBVA, p. 326

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s