Comentarii la I Regi – 4

Posted: 26/01/2009 in I Regi
Etichete:, ,

CAPITOLUL 4 – Lui Israel, înfrânt, i se răpeşte chivotul. Moartea lui Eli şi a fiilor săi.

 

1: Şi a fost că-n zilele acelea s-au adunat Filistenii să facă război împotriva lui Israel. Iar Israeliţii au ieşit să-i întâmpine şi şi-au aşezat tabăra la Eben-Ezer, în timp ce Filistenii îşi aveau tabăra la Afec.

Eben-Ezer (= piatră de ajutor) – nume primit mai târziu (7,10-12), când Samuel a ridicat aici o piatră comemorativă. Afec (= forţă), localitate în câmpia Şaronului, la 40 km de Şilo. 

2: Filistenii s-au rânduit în luptă cu Israeliţii, iar bătălia s-a întors împotriva acestora; bărbaţii lui Israel s-au frânt în faţa Filistenilor: patru mii de oameni au căzut în acea bătălie pe câmpul de luptă.

„În interpretarea alegorizantă a lui Grigore cel Mare (In I Regum 3,38,4-5), filistean înseamnă căzând prin băutură, ceea ce face ca filistenii să fie un simbol al îngerilor damnaţi care, prin excesul de băutură (adică prin trufie), au pierdut viaţa veşnică. Cei patru mii de morţi sunt cei ce nu cred în cele patru Evanghelii”[1].

3: Atunci poporul a venit la tabără, iar bătrânii lui Israel au zis: „De ce oare a făcut Domnul aceasta, să ne frângem astăzi în faţa Filistenilor? Haideţi să luăm din Şilo chivotul Dumnezeului nostru, să meargă el între noi şi să ne mântuiască din mâna vrăjmaşilor noştri!”

4: Iar poporul a trimis la Şilo şi au luat de acolo chivotul Domnului puterilor, Cel ce şade pe heruvimi; iar cu chivotul erau amândoi fiii lui Eli: Ofni şi Finees.

            „Pe capacul chivotului (care avea forma unei lădiţe) se aflau doi heruvimi, aceştia simbolizând tronul lui Dumnezeu”[2]. „Chivotul era purtat ca o targă, pe două prăjini”[3].

5: Şi a fost că după ce a venit chivotul în tabără, tot Israelul a strigat cu glas mare; şi a răsunat pământul.

            „Era un strigăt puternic, semnal al războiului sfânt (pe care Filistenii, ca vecini, nu-l ignorau)”[4].

6: Iar Filistenii, auzind sunetul strigătului, au zis: „Ce e cu acest mare strigăt în tabăra Evreilor?”  Şi şi-au dat seama că în tabără venise chivotul Domnului.

7: Şi s-au speriat Filistenii şi au zis: „Aceştia sunt dumnezeii care au venit la ei în tabără!

8: Vai nouă, doamne! Scapă-ne acum, că aşa ceva nu ni s-a întâmplat niciodată! Vai nouă! Cine ne va scăpa din mâna acestor dumnezei puternici? Aceştia sunt dumnezeii care au lovit Egiptul cu tot felul de pedepse, chiar şi în pustie.

„Din pricina cinstei vrednicului de cinste Nume al lui Dumnezeu, priveau la Chivot cu spaimă[5], ca şi cum ar fi fost Însuşi Dumnezeu, şi el era cinstit cu acest nume nu numai de poporul (Israel), ci şi de seminţiile străine care erau duşmanii lui, şi care spuneau: Vai nouă, căci Dumnezeul poporului acesta a venit azi în tabără. Or noi credem că aceeaşi putere care s-a sălăşluit oarecând în Chivot sălăşluieşte acum în închinata figură a Crucii, ţinută la mare cinste de noi, drept o cale nobilă de a-L cunoaşte pe Dumnezeu”[6].

9: Întăriţi-vă şi îmbărbătaţi-vă, o, Filistenilor, ca să nu le robiţi Evreilor aşa cum ne-au robit ei nouă; îmbărbătaţi-vă şi bateţi-vă cu ei!”

10: Şi s-au bătut. Iar Israeliţii s-au frânt în faţa Filistenilor şi au fugit fiecare la cortul său; şi a fost acolo mare măcel: treizeci de mii de pedestraşi au căzut din Israel.

11: Iar chivotul lui Dumnezeu a fost luat de către Filisteni; şi amândoi fiii lui Eli, adică Ofni şi Finees, au murit.

12: Atunci un om din seminţia lui Veniamin a alergat de la locul bătăliei şi a ajuns în ziua aceea la Şilo; avea hainele sfâşiate şi ţărână pe cap.

            „Hainele sfâşiate şi ţărâna (sau cenuşa) pe cap erau semne de jale”[7].

13: Şi a venit; şi, iată, Eli şedea pe scaunul său de la poartă, adulmecând drumul; căci inima îi era tare întristată din pricina chivotului lui Dumnezeu. Iar omul a intrat în cetate să aducă veşti; şi toată cetatea a strigat cu mare glas.

            „Orb fiind, Eli scruta cu auzul orice zgomot semnificativ de pe drumul ce venea spre locaşul lui Dumnezeu”[8].

14: Iar Eli a auzit glasul strigătului şi a zis: „Ce e cu glasul acestui strigăt?”  Iar omul s-a grăbit şi a intrat şi i-a spus lui Eli.

15: Eli avea atunci nouăzeci şi opt de ani; ochii i se întunecaseră şi nu vedea. A zis Eli către oamenii care şedeau pe lângă el: „Ce e cu glasul acestui strigăt?”

16: (Atunci s-a grăbit omul şi a venit la Eli) şi a zis: „Eu sunt cel ce a venit din tabără, eu am fugit astăzi de pe câmpul de luptă”.  Iar Eli i-a zis: „Ce s-a întâmplat, fiule?”

17: Iar tânărul a răspuns şi a zis: „Israel a fugit din faţa Filistenilor şi mare măcel s-a făcut în popor; fiii tăi au murit amândoi, iar chivotul lui Dumnezeu a fost luat”.

18: Şi a fost că atunci când i s-a pomenit de chivotul lui Dumnezeu, el a căzut din scaun pe spate, ţinându-se de poartă; şi şi-a rupt spinarea şi a murit, că era om bătrân şi greu. El fusese judecător în Israel vreme de patruzeci de ani.

SEP 2: el fusese judecător în Israel douăzeci de ani: „această precizare e menită să-l înscrie pe Eli în şirul judecătorilor lui Israel, care începe cu Otniel (Judecători 3,10-11) şi se termină cu Samuel. Eli îi urmează lui Samson (Judecători 16,31): moartea lui Eli lasă loc liber pentru Samuel. ¨ douăzeci de ani: Textul Masoretic şi (Iosif Flaviu) au patruzeci de ani. ¨ Eli moare – spune Grigore cel Mare (In I Regum 3,64,1-4) – abia când aude vestea luării chivotului, deoarece, ca reprezentant al vechii Legi, se vede învins din punct de vedere raţional, fiindu-i inaccesibilă profunda cunoaştere spirituală a tainelor Sfintei Scripturi. Aceeaşi interpretare şi în cazul morţii nurorii lui Eli (versetele 19-20), considerată a simboliza poporul evreu supus preoţilor Legii vechi (ibid. 3,71,1-4)”[9].

            „De ce oare i-a osândit Dumnezeu la moarte pe fiii preotului Eli şi l-a luat pe acesta în chip silnic, prin vestea morţii fiilor lui, făcându-l să-şi sfârşească astfel viaţa, ca unul ce nu le dăduse învăţătură acelor fii cu osteneala şi luarea aminte cuvenite? Oare nu este scoaterea cărnurilor din căldări nelalocul ei şi folosirea acestor cărnuri – pricină a relelor?”[10].   „Dacă nimic nu l-a cruţat pe Eli de mânia lui Dumnezeu, nici bătrâneţea cinstită, nici vechea îndrăznire, nici cinstea preoţească, fiindcă n-a purtat de grijă de îndreptarea fiilor săi, cum vor scăpa acum de o asemenea mânie cei ce nu se bucură la Dumnezeu nici de încrederea datorită vechilor fapte şi nu cunosc nici chipul păcatului sau calea îndreptării, ci s-au apucat neîncercaţi de un lucru aşa de înfricoşat (precum evlavia), numai pentru dragostea de slavă”[11].  „Eli preotul n-a umblat după preoţie. La ce i-a folosit asta când a păcătuit? Dar pentru ce spun că n-a umblat după preoţie? Chiar dacă ar fi vrut să scape de ea, n-ar fi putut, pentru că legea îl silea să se facă preot; era din seminţia lui Levi, iar preoţia se moştenea din tată în fiu. Cu toate acestea, el a fost pedepsit cumplit pentru nelegiuirea fiilor lui”[12].  Şi fiii lui Eli (preotul) – spune (Scriptura) – erau netrebnici. Aşadar, fiindcă tatăl lor nu se comporta faţă de ei mai aspru, în timp ce ei erau astfel, a provocat o atât de mare mânie în răbdarea lui Dumnezeu încât, când s-au răsculat cei de alt neam (filistenii), fiii lui au fost ucişi de aceia, în război, într-o singură zi, iar întreg poporul a fost biruit şi mulţi dintre ei au fost ucişi; dar s-au întâmplat cu chivotul legii sfinte a Domnului lucruri care nu au mai fost auzite vreodată înainte: adică chivotul, pe care nu era permis să-l atingă nici israeliţii, nici chiar toţi preoţii totdeauna; chivotul, care nu era posibil să fie aşezat în loc obişnuit, să fie transportat de către cei nepioşi în diferite părţi şi să fie plasat nu în cele sfinte, ci în temple idolatre. Din aceste lucruri putem să înţelegem cât de mare s-a întâmplat să fie râsul şi batjocura celor de alt neam (filistenii) chiar şi împotriva numelui lui Dumnezeu. În afară de acestea, se arată că însuşi Eli a avut un sfârşit vrednic de toată mila, după ce în prealabil a primit ameninţarea că şi descendenţii lui vor fi îndepărtaţi de la demnitatea preoţească, lucru care s-a şi întâmplat”[13].  „Eli, deşi nu-şi da odihnă pentru fiii lui, care erau fii răi, şi adesea îi sfătuia şi le spunea: nu, copiii mei, nu aud lucruri bune despre voi, şi mai mult, prin cuvânt le arăta şi necuviinţa păcatului şi nescăparea de judecată, totuşi, fiindcă nu i-a pedepsit şi n-a arătat zelul pe care-l datora faţă de ei, atât de mult a provocat mânia lui Dumnezeu, încât şi poporul s-a pierdut împreună cu fiii lui şi însuşi chivotul s-a luat de către cei de alt neam şi el, pe lângă toate acestea, într-un sfârşit groaznic şi-a găsit moartea”[14].  „De aceea, vă rog, să întindeţi mână de ajutor copiilor voştri, ca să nu fim pedepsiţi şi pentru păcatele săvârşite de ei. Nu ştiţi, oare, ce a păţit preotul Eli, că n-a îndreptat cum se cuvine păcatele fiilor lui? După cum un doctor nu vindecă o rană dacă întrebuinţează plasture în loc de cuţit, când rana are nevoie de cuţit, tot aşa şi preotul acela a primit aceeaşi pedeapsă ca şi copiii lui, pentru că s-a purtat cu ei cu multă blândeţe, în loc să-i pedepsească pe măsura păcatelor lor”[15]. „Pentru că Eli n-a arătat faţă de fiii săi toată asprimea trebuitoare, a pierit şi el împreună cu aceştia. Eli nu trebuia să se mărginească numai la ameninţări. Trebuia să-i îndepărteze de la faţa lui, să-i biciuiască. Trebuia să fie cu ei mult mai neîndurător şi mai aspru, dar pentru că n-a făcut asta, Eli a aţâţat pe Dumnezeu la luptă şi împotriva lui, şi împotriva fiilor lui. Pentru că şi-a cruţat fără socoteală fiii, a pierdut, o dată cu mântuirea copiilor lui, şi propria sa mântuire”[16]. Dar în Eli putem vedea, până la un punct, şi un model de virtute: „Virtutea lui (Eli) se poate vedea (…) şi din altă parte. Când iudeii erau în război, i s-a adus la cunoştinţă înfrângerea armatei iudaice şi că fiii lui au fost omorâţi în luptă într-un chip ruşinos şi vrednic de milă. Eli a rămas netulburat la auzul acestei ştiri. Dar când i s-a mai spus că în măcelul acela a fost răpit de duşmani şi chivotul legii, da, atunci bătrânul, întunecat de durere, a căzut din scaun pe spate înspre uşă şi şi-a rupt spinarea, că era bătrân şi greoi. A fost un om slăvit care a judecat pe Israel patruzeci de ani”[17].  „Dacă vi s-a întâmplat ceva nedorit pe drumul dumnezeiesc al virtuţilor[18], străduiţi-vă prin pocăinţă şi cu osteneală (…) să readuceţi la voi virtutea şi cunoştinţa prin tăria răbdării şi prin exercitarea în cuvintele dumnezeieşti, ca nu cumva, lăsând cu uşurătate întinat de patimi dumnezeiescul cort al virtuţii şi al cunoştinţei, să aveţi de suportat boala preotului Eli şi, căzând pe spate la porţile templului din Sichem[19], să muriţi strivind umărul virtuţilor”[20].

19: Iar nora lui, soţia lui Finees, era însărcinată şi aproape să nască; şi dacă a auzit că chivotul lui Dumnezeu fusese luat şi că socrul ei şi bărbatul ei au murit, a plâns şi a născut, că i-au venit durerile.

20: Şi atunci, la ceasul ei, pe când trăgea să moară, i-au zis femeile care şedeau pe lângă ea: „Nu te teme, că ai născut un băiat!”  Dar ea n-a răspuns; inima ei n-a mai dat nici un semn.

21: Iar pe băieţel l-au numit Icabod, din pricina chivotului lui Dumnezeu şi a socrului şi a bărbatului ei.

            Icabod înseamnă: Unde-este-slava?  E vorba de slava lui Dumnezeu, vizibilă cândva în pustie, prin foc (vezi Ieşirea 24,17), iar acum prin chivotul legământului”[21].

22: Şi au zis: „De vreme ce chivotul Domnului a fost luat, slava s-a dus din Israel”.

Pare că interesa pe toţi mai mult soarta chivotului decât aceea a lui Finees; e vorba şi de importanţa chivotului pentru israeliţi, dar şi de reputaţia pe care o avea Finees, până şi printre cei apropiaţi (de altfel, aceştia puteau şti chiar mai multe decât restul poporului). Câte ceva (deşi nu prea mult) se va mai spune în I Regi şi despre Icabod, cel ce s-a născut în ziua acestei înfrângeri ce a demoralizat puternic pe israeliţi.


[1] SEP 2, p. 278

[2] BBVA, p. 314

[3] BBVA, p. 314

[4] BBVA, p. 314

[5] Israeliţii, dar, cum se va spune mai jos, nu numai ei.

[6] Sf. Isaac Sirul, Cuvinte către singuratici, XI, 4

[7] BBVA, p. 314

[8] BBVA, p. 314

[9] SEP 2, p. 280

[10] Sf. Grigorie Palama, Omilii, VI, 16

[11] Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, 23

[12] Sf. Ioan Gură de Aur, Tratatul despre preoţie, IV, 1

[13] Sf. Vasile cel Mare, Asceticele, III, 5-6

[14] Sf. Vasile cel Mare, Regulile mici, 47

[15] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, LIX, 5

[16] Sf. Ioan Gură de Aur, Apologia vieţii monahale, Către tatăl credincios, 3

[17] Sf. Ioan Gură de Aur, Apologia vieţii monahale, Către tatăl credincios, 3

[18] Cum s-a petrecut cu Eli.

[19] Sichem înseamnă grumaz.

[20] Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 102

[21] BBVA, p. 315

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s