Comentarii la I Regi – 1

Posted: 26/01/2009 in I Regi
Etichete:, ,

1-regi

 

Introducere la Cărţile I-II Regi

 

            După cum s-a văzut la Cărţile Judecători şi Rut, acelea pregăteau deja instituirea monarhiei în Israel, resimţită de popor ca fiind necesară, în perioada tulbure a judecătorilor. „În jumătatea a doua a secolului al XI-lea (î. Hr.), existenţa poporului israelian era ameninţată. În această situaţie disperată s-a dovedit insuficientă instituţia spontană a judecătorilor, a unor şefi militari temporari, şi tot mai necesară a devenit instituţia monarhiei, după exemplul celorlalte popoare din jur”[1].

            Istoria instituţiei monarhice în Israel este cuprinsă în cele patru Cărţi ale Regilor (ca şi în Cărţile I-II Paralipomene). Evenimentele descrise aici se petrec într-o perioadă de câteva secole, de pe la anul 1050 î. Hr. (începutul activităţii lui Samuel) şi până la anul 586 î. Hr. (distrugerea Ierusalimului şi începutul robiei babiloniene pentru poporul lui Iuda), câteva informaţii din finalul Cărţii IV Regi fiind de dată ceva mai recentă.

            Cărţile I-II Regi alcătuiau, iniţial, o singură carte la evrei, despărţirea lor fiind operată de către traducătorii Septuagintei şi, ulterior, preluată de fericitul Ieronim, în Vulgata. Evreii au păstrat o singură carte până târziu (sec. XVI) când, odată cu Prima Biblie Rabinică, tipărită de Daniel Bomberg la Veneţia (1517), vor accepta şi ei împărţirea cărţii.  În ce ne priveşte, grupând cărţile I-II Regi într-un singur volum, am căutat să refacem oarecum unitatea cărţii, la fel cum am procedat şi cu Cărţile III-IV Regi, pe care le-am alăturat într-un alt volum.

            Tradiţia iudaică îl socoteşte drept autor al Cărţilor I-II Regi pe profetul Samuel, dar această presupunere nu se susţine, de vreme ce moartea lui Samuel e vestită încă de la I Regi 25,1. E posibil, în schimb, ca autorul să fi folosit, alături de alte izvoare scrise, şi documente provenind de la profetul Samuel. Cert este că, pentru Cărţile I-II Regi, e vorba de un singur autor, necunoscut, fapt probat prin unitatea concepţiei şi limbajului cărţilor, cu toate că există şi numeroase opinii susţinând intervenţia mai multor autori în aceste cărţi.

            Timpul scrierii cărţilor nu poate fi stabilit cu precizie, dar cercetătorii admit că acesta e cuprins între anul 933 î. Hr. (schisma regatului israelit) şi 586 î. Hr. (începutul robiei babiloniene).

            Cărţile I-II Regi apar în Biblia Hebraica sub denumirea de Samuel alef şi Samuel beth (I-II Samuel); Septuaginta numeşte cărţile Vasilion alfa şi Vasilion vitta (I-II Împăraţi[2] sau I-II Regi); Biblia Sacra Vulgata combină aceste denumiri de până la ea: Liber Samuhelis id est regum primus et secundus.

            În traducerile româneşti s-a optat când pentru a numi cărţile I-II Samuel, când I-II Împăraţi[3] (sau ale Împărăţiei – ca în Biblia 1688), când I-II Regi, nume ce ne pare mai potrivit căci, dintre monarhii israeliţi, doar David şi Solomon ar putea primi titulatura de împăraţi.

            Date fiind aceste oscilaţii, datorate de regulă izvorului după care s-a făcut traducerea (dar nu întotdeauna!), oferim o schemă în ajutorul echivalării acestor cărţi, schemă folositoare nu atât în lecturarea Bibliei, cât în parcurgerea literaturii patristice ori a unor lucrări şi studii teologice[4]:

 

         Septuaginta                          Textul Masoretic

 

            I Regi                                      I Samuel

           II Regi                                     II Samuel

            III Regi                                    I Regi

            IV Regi                                    II Regi

           

            Ca şi în scrierile noastre anterioare, vom căuta şi la Cărţile Regilor, în mod predilect (dar nu exclusiv), sensul lor mistic, urmărind în special tipurile care-L anticipează pe Hristos. Pentru claritatea contextului istoric, am apelat la diferite lucrări ştiinţifice (indicate în Bibliografie) şi, în primul rând, la lucrarea lui Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice.

 

 

 

 

 

 

IX. Comentarii la Cartea Întâi a Regilor

 

 

 

CAP. 1 – Naşterea lui Samuel.

 

            „1,1-3,21 Chemarea lui Samuel. Această secţiune prezintă naşterea, chemarea şi învestirea profetică ale lui Samuel şi prevesteşte înlocuirea familiei preoţeşti de la (Şilo) cu cea sadocită de la Ierusalim. Sunt relatate destinele încrucişate a două familii: cea a lui Elcana, de la (Ramataim), şi cea a preotului Eli, de la (Şilo). Secţiunea se articulează în patru pericope: prima şi ultima se referă la începuturile lui Samuel, cele din mijloc se referă la familia lui Eli, răutatea fiilor lui Eli contrastând cu bunătatea lui Samuel”[5].

 

1: Era un om la Ramataim, un Ţufit din muntele lui Efraim, al cărui nume era Elcana, fiul lui Ieroham, fiul lui Elihu, fiul lui Tohu, fiul lui Ţuf  efraimitul.

„Ramataim (= cele-două-înălţimi), localitate numită în alte locuri vechitestamentare Rama, este Arimateea Noului Testament (Matei 25, 57; Ioan 19, 38), nu departe de Betleem (Efrata)”[6].  „Muntele lui Efraim: regiune deluroasă în mijlocul Palestinei, în ţinutul lui Ţuf, unde se stabilise tribul lui Efraim”[7]. Ramataim (= înălţime dublă) era numită şi Ramataim-Ţofim, spre a se deosebi de alte aşezări omonime; localizare incertă, cel mai probabil în sudul teritoriului lui Veniamin.  Elcana (= Dumnezeu a câştigat) era un levit originar din muntele lui Efraim, fiul lui Ieroham (= Iahve S-a milostivit; milostiv), fiul lui Elihu (= El este Dumnezeul meu), fiul lui Tohu (= umilire; săgeată; pribegie), fiul lui Ţuf (= fagure de miere; observator). Ţuf era şi numele unui teritoriu situat în afara ţinutului lui Veniamin. Elcana (şi strămoşii săi) se trăgeau din familia levitică a lui Cahat.

„Origen insistă pe singularitatea lui Elcana, traducând pasajul prin: era un singur om. Elcana simbolizează pentru Alexandrin ceata sfinţilor, fiind un unicat, după modelul Dumnezeului-Unu, opus multiplicităţii profanilor. Elcana coboară din munte, locul cel mai apropiat de Dumnezeu. Numele lui înseamnă ceea ce este a lui Dumnezeu (nu a demonilor, subînţelege Origen) (Omilii la Samuel 4). O interpretare asemănătoare se regăseşte la Grigore cel Mare (In I Regum 1, 1, 1): Elcana este vir unus, typos (tip) al Mântuitorului şi al bărbatului desăvârşit în iubirea de Dumnezeu şi în lupta împotriva răului. ¨ Grigore cel Mare interpretează etimologia toponimelor în sens alegoric: muntele lui Efraim (rodnic, roditor) este Cerul sau Fecioara Maria, care a zămislit cel mai minunat rod, omul cel nou (ibid. 1,4,3-7; 1, 5, 1); (Ramataim), vedenie împlinită (visio consummata), se potriveşte Bisericii, prefigurată de viziunile profeţilor (1, 62, 2); Sifa[8], observator (etimologie după Textul Masoretic), reprezintă locul înalt propice contemplării lui Dumnezeu, interzisă ereticilor (1, 62, 3-4)”[9].

2: Acesta avea două femei; numele uneia era Ana, iar numele celeilalte era Penina. Penina avea copii, dar Ana nu avea nici unul.

„Bigamia sau poligamia nu erau interzise la Evrei; o practicaseră Avraam şi Iacob, o va practica David şi Solomon”[10]. Soţiile lui Elcana: Ana (= graţie; favoare) şi Penina (= mărgean). În cele două soţii putem vedea Sinagoga (Penina) şi neamurile (Ana), pe care le-a câştigat (Elcana) Dumnezeu. Ana încă nu avea rod, semn că neamurile au rămas sterpe până la venirea lui Hristos.  „După Origen, numele Peninei înseamnă convertire, numele Anei, har, bucurie. Sens mistic: oricine vrea să devină unu, adică sfânt, trebuie să se căsătorească spiritual cu Convertirea şi cu Bucuria (harul). Nu întâmplător prima care naşte prunci este Penina: roadele convertirii preced roadele harului. Cele două soţii ale lui Elcana pot fi comparate cu Marta şi Maria, devenite, la Părinţi, simboluri ale vieţii active, respectiv vieţii contemplative (Omilii la Samuel 5). În concepţia lui Grigore cel Mare, cele două soţii ale lui Elcana simbolizează, una Sinagoga (Penina cea dătătoare de fii, dar mai puţin privilegiată), cealaltă Biserica (Ana cea stearpă, dar privilegiată, precum Biserica cea încă nouă dar proaspătă mireasă a lui Hristos) (In I Regum 1, 8, 1-3; aceeaşi metaforă în interpretarea la I Regi 2, 5 din 1, 101, 1-3). ¨ Sterilitatea Anei aminteşte de sterilitatea Sarei şi de cea a Elisabetei, mama lui Ioan Botezătorul. De asemenea, autorul Protoevangheliei lui Iacob (sec. al II-lea) o va lua ca model pentru mama Fecioarei Maria, Sfânta Ana, soţia lui Ioachim. Există mari similitudini între acest episod din I Regi şi Protoevanghelie. A se vedea, de asemenea, Sf. Ioan Gură de Aur, cele Cinci predici despre Ana, în PG[11] 54”[12].

3: Omul acela se suia în fiecare an din cetatea sa, din Ramataim, la Şilo, să se închine şi să-I aducă jertfe Domnului, lui Dumnezeu Atotţiitorul. Preoţi acolo erau Eli şi cei doi fii ai săi, Ofni şi Finees.

Septuaginta are ex imeron is imeras, ceea ce s-ar traduce, literal: din zile în zile. „Grigore cel Mare găseşte în expresia literală urca din zile în zile simbolul progresului lent, pas cu pas, pe care-l face credinciosul întru iluminarea interioară, rânduită de Dumnezeu (In I Regum 1,65,1-6). Exegeza zilelor aminteşte şi de Ambrozie (Expositio evangelii secundum Lucam 4,48)”[13].

„Şilo: cel mai important centru religios al epocii, la aproximativ 35 km nord de Ierusalim”[14]. Preotul Eli (= înălţat) avea doi fii: Ofni (= osteneală; zburător) şi Finees (= negru).  „Pentru Origen, (Şilo) înseamnă smulgere, descălţare: este locul unde Dumnezeu smulge din pieptul omului inima de piatră înlocuind-o cu  inima de carne (Omilii la Samuel 6). ¨ Numele Eli, Ofni şi Finees au, şi ele, înţelesuri alegorice, după Origen: Eli înseamnă arab sau străin, în sens peiorativ, întrucât nu-şi pedepseşte fiii atunci când greşesc; Ofni înseamnă departe de convertire (opus numelui Peninei); cât despre Finees, el se opune fiului, drept, al lui Aaron[15] (Numeri 25,7). Numele său înseamnă gura ferecată (păcătosul nu are dreptul să vorbească). Numele lui Finees este aşadar ambiguu. Origen vede în Finees simbolul tagmei preoţeşti: unii preoţi îşi ţin gura închisă pentru a nu slobozi nici o vorbă rea sau inutilă (urmaşii fiului lui Aaron); alţii au gura închisă din incompetenţă ori laşitate (urmaşii fiului lui Eli) (Omilii la Samuel 7)”[16].

4: Şi a fost că într-o zi Elcana a adus jertfă; şi le-a dat porţii femeii sale Penina şi fiilor ei şi fiicelor ei.

„După sacrificarea animalului, o parte era a Domnului, iar o alta rămânea la dispoziţia celui ce adusese jertfa (de regulă, capul familiei), din care acesta le făcea porţii alor săi”[17].

5: Dar Anei i-a dat o porţie mai bună, fiindcă ea nu avea copil; Elcana o iubea pe Ana mai mult decât pe cealaltă, dar Domnul închisese pântecele acesteia;

Anticipare a faptului că neamurile vor moşteni partea cea bună, adică pe Hristos.  „Întregul episod primeşte la Grigore cel Mare o interpretare tipologică. Ziua este ziua jertfei lui Hristos, în care aleşii poporului evreu şi-au primit partea în funcţie de meritele lor. Penina (Sinagoga) îi reprezintă pe învăţătorii evrei, fiii ei – pe ascultătorii lor cei mai devotaţi, iar fiicele Peninei, pe cei mai slabi (In I Regum 1,15,1-3). Singura parte primită de Ana (Biserica) ar reprezenta contemplarea, care nu-i aduce omului pios bucuria veşnică atâta timp cât este grevată de suferinţele veacului (1,71,2). Supărarea Anei reprezintă vremelnica durere şi întristare a Bisericii (1,16,1-4), iar amărăciunea lui Elcana – compasiunea faţă de cel logodit cu moartea şi moştenitor al crucii”[18].

Un comentariu tehnic la acest verset clarifică posibilele aspecte privind porţia dată Anei, ca şi rivalitatea dintre cele două soţii, la care va face referire Sfântul Ioan Gură de Aur în unele comentarii, greu de înţeles dacă ne raportăm doar la textul Septuagintei: „Iar Anei i-a dat o singură parte, pentru că nu avea copil, chiar dacă (plin oti) Elcana o iubea mai mult pe Ana decât pe cealaltă: în Textul Masoretic textul este obscur; poate fi interpretat ca iar Anei i-a dat o parte, cea de la nări (appayim), căci (ki) o iubea pe Ana. Cuvântul appayim pare a fi folosit aici într-un sens tehnic din vocabularul sacrificial, pentru a desemna partea de onoare. În Septuaginta, Ana nu are decât o singură bucată (pentru că nu are copil), chiar dacă Elcana o iubeşte (în Textul Masoretic se dezvoltă problema rivalităţii dintre cele două neveste ale lui Elcana, în Septuaginta totul este centrat asupra Anei)”[19].

6: că Domnul nu i-a dat nici un prunc în necazul ei şi după măsura amărăciunii ei; şi tare era ea întristată din această pricină, că Domnul îi încuiase pântecele încât să nu-i dea prunc.

„Ana, mama profetului Samuel, a născut târziu, după nenumărate rugăminţi adresate lui Dumnezeu. Potrivit Hagadei[20], Dumnezeu a amânat deliberat sarcina unor matriarhe, pentru ca ele să-şi poată îndrepta în întregime inima către El”[21].  Redăm aici, după SEP 2, versetul 6 din Textul Masoretic: „Şi rivala ei (ţarah) o şi aţâţa (kiasattah) cu aţâţare (kaas) ca s-o facă să clocotească, fiindcă Domnul îi zăvorâse pântecul”.  O versiune greacă mai apropiată de textul ebraic va fi urmat şi Sfântul Ioan Gură de Aur în comentariile sale.

Ce înseamnă: după măsura amărăciunii ei? „Nu înseamnă oprirea naşterii de fii pentru că Dumnezeu o vedea că suferă cu mulţumire această ticăloşie, ci faptul că nu i-a potolit scârba[22] şi după ce a văzut-o că se scârbea, se necăjea şi se mâhnea, fiindcă iconomisea ceva mult mai mare. Iar pe acestea să nu le auzim numai în treacăt, ci de aici să învăţăm o mare filozofie. Căci, când vom cădea în vreun rău, pătimind durere şi tânguindu-ne, şi cu toate că răul ni se va părea de nesuferit, să nu ne tulburăm, nici să ne scârbim, ci să aşteptăm cele ce va hotărî Dumnezeu. Fiindcă El ştie foarte bine când trebuie să dezlege ceea ce ne pricinuieşte nouă scârba. Lucru care s-a întâmplat şi la această femeie. Căci Dumnezeu a închis pântecele ei nu urând-o, nici întorcându-se dinspre ea, ci ca să ne deschidă nouă uşile filozofiei femeii, să vedem bogăţia credinţei ei şi să cunoaştem că acest lucru o făcea pe ea mai strălucită”[23]. Un argument în plus: dacă Samuel n-ar fi fost rodul rugăciunii îndelungate, puţin probabil ca el să-i fi fost închinat Domnului prin nazireat (altfel, orice întâi-născut era socotit ca al Domnului). Şi altceva: toate s-au petrecut la vremea rânduită de sus ca fiind potrivită.

7: Aşa făcea ea în fiecare an când se suia la casa Domnului: se întrista şi plângea şi nu mânca.

„Grigore cel Mare (In I Regum 1,18,4) pune amărăciunea Anei în legătură cu durerea inimii … pentru fraţii mei cei de un neam cu mine încercată de Apostolul Pavel (Romani 9,2-3). Ana ar fi acceptat să mănânce, dacă s-ar fi înfăptuit convertirea şi mântuirea întregului popor evreu (1,20,1). Plânsul Anei semnifică dorinţa arzătoare de a-L contempla pe Dumnezeu, iar refuzul mâncării – dispreţuirea oricărei bucurii trecătoare (1,74,2)”[24].

„Mare este mâhnirea, scârba este îndelungată, nu două sau trei zile, nici douăzeci sau o sută, nici o mie sau de două ori pe atâta, ci mulţi ani se scârbea şi se mâhnea femeia. (…) Dar nu s-a necăjit, nici lungimea vremii nu a biruit filozofia ei, (…) ci se ruga şi cerea deseori”[25].

8: Iar Elcana, bărbatul ei, i-a zis: „Ano!”  Iar ea i-a răspuns: „Iată, eu sunt, domnul meu!”  El a zis: „Ce e cu tine? De ce plângi? De ce nu mănânci? De ce ţi se zbate inima? Oare nu-ţi sunt eu mai bun decât zece copii?…”.

Sfântul Ioan Gură de Aur remarcă aici că Ana nu dorea copilul pentru a câştiga dragostea soţului ei, pe care o avea oricum[26].

9: După ce au mâncat ei în Şilo, Ana s-a ridicat şi a stat înaintea Domnului. Iar preotul Eli şedea la pragul locaşului Domnului.

„Nu simplu s-a zis aici după ce au mâncat şi au băut, ci ca să vezi că după vremea de după prânz, pe care alţii o dau odihnei şi răsuflării, ea o făcea vreme de rugăciune şi de lacrimi, fiindcă priveghea ca o foarte trează”[27].  Finalul versetului în SEP 2 e redat astfel: Şi preotul Eli şedea pe un jeţ lângă uşorii templului Domnului. „Pentru Grigore cel Mare, templul reprezintă înţelegerea spirituală a Scripturii, iar uşorii porţii – Legea şi profeţii. Eli, preot cu mentalităţi carnale, nu putea împlini poruncile Legii decât fizic, nu spiritual, de aceea este înfăţişat şezând afară, la uşa templului (In I Regum 1,23,1; 1,76,3)”[28].  Desigur, aici vom înţelege, prin templu, cortul sfânt, sanctuarul ce va funcţiona până în vremea regelui Solomon.

10: Şi ea, cu sufletul mâhnit, I s-a rugat Domnului şi a plâns.

11: Şi i-a făcut Domnului făgăduinţă, zicând: „Doamne, Doamne, Dumnezeule, Atotţiitorule, dacă vei vrea să cauţi spre smerenia roabei Tale şi-ţi vei aduce aminte de mine şi-i vei da roabei Tale un copil de parte bărbătească, eu Ţi-l voi dărui Ţie, în faţa Ta, până-n ziua morţii sale: vin şi băutură tare nu va bea, şi brici de capul său nu se va atinge”.

            „Pentru ca rugăciunea ei să se facă auzită, femeia rosteşte – în versiunea grecească – aproape toate numele lui Dumnezeu: Adonai, Iahve (Kyrie), Elohim, Sabaot”[29].  „Iar femeia nu L-a chemat cu un nume, ci cu mai multe potrivite Lui, arătând dorinţa ei cea către El şi dragostea ei cea fierbinte. Şi precum cei ce scriu jalbe la împărat se adresează lui nu numai cu un nume, ci cu mai multe, numindu-l purtător de biruinţă, august, singur stăpânitor şi multe altele, pe care, punându-le la început, după aceea fac rugămintea, aşa şi această femeie, aducându-şi rugăciunea sa lui Dumnezeu, pune înaintea rugăciunii mai multe nume, arătându-şi dragostea ei, precum am zis, şi cinstea către Cel Căruia se roagă. Şi pentru că durerea a învăţat-o această rugăciune şi fiindcă a scris-o cu multă pricepere, a fost ascultată degrabă. Căci aşa sunt rugăciunile cele ce se fac din durerea sufletului. În loc de hârtie îşi avea minte, în loc de condei, limba, iar lacrimile în loc de cerneală. De aceea s-a păstrat această rugăciune până în ziua de astăzi, căci rămân neşterse cuvintele rugăciunii de se vor scrie cu astfel de cerneală”[30].

            Dacă vei vrea să cauţi spre smerenia roabei tale: „Rostire preluată întocmai de Fecioara Maria în timpul vizitei sale la Elisabeta (Luca 1,48)”[31].

„Lucrul cel mai mare dintre toate şi care arată mai ales dragostea (Anei) către Dumnezeu era că nu poftea numai să dobândească un copil, ci, dobândindu-l, îşi dorea să-l afierosească lui Dumnezeu şi să-l aducă Lui ca pârgă a pântecelui ei, iar pentru această bună făgăduinţă să-şi ia plata”[32].  Mai mult, „încă n-a primit nimic, dar începutul rugăciunii arată făgăduinţă. Răsplăteşte lui Dumnezeu ceea ce încă nu are în mâini”[33].   În cele rostite de Ana e şi un vot (acela de nazireat, depus pentru copil) şi o rugăciune. „Votul este păzirea poruncilor, întărită prin voia celui ce a dat votul; iar rugăciunea, cererea pe care o face cel ce păzeşte bunurile poruncilor, ca să se prefacă el însuşi în bunurile acelea. Sau, mai bine, votul este lupta pentru virtute pe care, aducând-o cineva lui Dumnezeu, Acela o primeşte cu multă plăcere, iar rugăciunea este cununa virtuţii, pe care Dumnezeu o primeşte cu bucurie”[34].  „Ana, maica marelui Samuel, fiind stearpă şi fără copii şi cerând de la Dumnezeu un rod al pântecului şi făgăduind cu căldură, prin stăruinţă în templu, să redea şi să redăruiască rodul ce i se va da lui Dumnezeu, Care i-l va şi dărui, ne-a învăţat tainic că tot sufletul devenit sterp de plăcerile trupeşti de dragul celei referitoare la Dumnezeu are nevoie de sămânţa virtuţii, ca zămislind din aceasta şi născând raţiunea ascultătoare de Dumnezeu, capabilă să vadă cu mintea printr-o cunoaştere superioară cele ce vor fi, să o poată aduce lui Dumnezeu, prin stăruinţă evlavioasă în contemplaţie, ca pe o mare şi cinstită datorie, socotind că n-are nimic propriu. Prin aceasta arăta pe Dumnezeu ca pe singurul dătător şi primitor (…). Pentru că de la El şi la El începe şi sfârşeşte tot binele. Căci raţiunea lui Dumnezeu obişnuieşte, în cei în care se iveşte, să oprească mişcările trupului şi să reţină sufletul din pornirea faţă de ele şi să-l umple de toată cunoştinţa adevărată”[35].

12: Şi a fost că-n timp ce ea se ruga îndelung în faţa Domnului, preotul Eli privea la gura ei.

„Îndoită faptă bună mărturiseşte sfântul scriitor la femeie şi la starea la rugăciune şi trezvia minţii: prima din cuvintele se ruga mult, iar a doua prin cuvintele înaintea Domnului. Toţi ne rugăm[36], dar nu toţi înaintea lui Dumnezeu, căci stăm cu trupul la pământ şi rostim cu gura multe, dar mintea înconjoară pretutindeni, în casă şi în târg. Cum va putea zice unul ca acesta că s-a rugat înaintea lui Dumnezeu? Că înaintea Domnului se roagă cel ce şi-a adunat mintea sa din toate părţile şi nu are nici o legătură cu pământul, ci s-a mutat la cer, lepădând din suflet tot gândul omenesc, precum a făcut atunci şi femeia aceasta. Căci, dăruindu-se cu totul şi întinzându-şi mintea, se ruga lui Dumnezeu cu suflet amărât. (…) dar ce (au) însemnat cuvintele: Se ruga mult? Repetarea multă vreme a aceloraşi cuvinte. Căci aşa şi Hristos ne-a poruncit, prin Evanghelii, să ne rugăm. Fiindcă, după ce a zis ucenicilor Lui să nu se roage ca păgânii, vorbind multe (Matei 6,7), i-a învăţat pe ei şi pe noi măsura rugăciunii, arătând că nu întru mulţimea cuvintelor vom fi ascultaţi, ci întru trezvia minţii”[37].

13: Ea grăia în inima sa, buzele i se mişcau, dar glasul nu i se auzea; şi Eli socotea că e beată.

            „Obişnuiţi să strige către Domnul, preoţii nu puteau concepe, pe atunci, rugăciunea lăuntrică”[38].  I se mişcau (doar) buzele, iar glasul nu i se auzea: predica Bisericii (= Ana) nu este folositoare decât celor pe care Domnul i-a predestinat[39] iubirii Mântuitorului şi iluminării prin adevărata lumină (Grigore cel Mare, In I Regum 1,31,1). ¨ este beată: tema beţiei sobre[40] (sobria ebrietas), pusă în circulaţie de Filon, care se referă şi la acest pasaj: De ebrietate; Vita Mosis I,187; Legum allegoriae I,84 şi III,82. Pentru Filon, beţia sobră este sinonimă cu bucuria (haris), cu extazul intelectului posedat de înţelepciune (sofia). Numele Anei înseamnă bucurie. Pentru Grigore cel Mare (In I Regum), Ana îi pare beată lui Eli, ca şi Apostolii care-L preamăresc pe Iisus în toate limbile (Fapte 2, 4-15)”[41].

            „A fost astupată gura ei de nu mai vorbea cu glas, dar nu a fost astupată gura cea dinlăuntrul inimii ei, cu care striga cu îndrăzneală. Căci astfel de rugăciune este mai primită, când se înalţă strigările dinlăuntru. Iar această lucrare este a sufletului îndurerat şi amărât, care nu cu tăria glasului alcătuia rugăciunea, ci cu osârdia minţii”[42].  De aici, un model ce doreşte a se extinde: „ceata fecioarelor să se adune în acest chip: sau să se roage, sau să citească în linişte, încât buzele să se mişte, dar să nu audă urechile străine. (…) Cele căsătorite să facă la fel: să se şi roage, să mişte şi buzele, dar glas să nu se audă! Aceasta, pentru ca să vină Samuil, pentru ca sufletul tău sterp să nască mântuirea Dumnezeului care aude; căci aşa se tâlcuieşte cuvântul Samuil[43].  Ana, „purtând în ea modelul Bisericii, îl păzeşte şi păstrează ea, care se ruga lui Dumnezeu nu cu voce tare, ci tăcut şi modest, în adâncul inimii ei. Vorbea rugându-se în gând, dar cu credinţă pe faţă, fiindcă ştia că Dumnezeu şi aşa aude, şi a dobândit uşor ceea ce a cerut, fiindcă a cerut cu credinţă”[44].  Dumnezeu ascultă rugăciunea Anei, căci El caută „acele lacrimi care nu se varsă de ochii lumii, ci din zdrobirea inimii; lacrimile cele ascunse, vărsate în cămara ta de rugăciune, fără să fii văzut de cineva; lacrimile cele ce picură liniştit şi fără zgomot, cele izvorâte din adâncul inimii, cele pornite din zdrobirea şi durerea sufletului, cele vărsate numai de dragul lui Dumnezeu, aşa cum erau lacrimile Anei. Buzele i se mişcau, spune Scriptura, dar glasul nu i se auzea; lacrimile ei sunau mai puternic decât trâmbiţa. De aceea Dumnezeu i-a şi deschis pântecele, iar piatra cea vârtoasă a fost prefăcută în ţarină afânată”[45].

14: Şi servul lui Eli a zis către ea: „Câtă vreme vei fi beată? Ia-ţi cu tine vinul de aici şi du-te din faţa Domnului!”

Slujitorul lui Eli nu se înşală decât într-o măsură: „Era beată acea femeie, dar nu de vin, ci de evlavia cea multă”[46].

15: Şi răspunzând Ana, a zis: „Nu, domnul meu! Sunt o femeie într-o zi grea; vin sau băutură tare n-am băut, ci doar îmi revărs sufletul în faţa Domnului.

16: Nu o lua pe roaba ta drept o femeie ciumată, căci din preaplinul suspinului meu am zăbovit până acum”.

Din acestea, vedem cât de uşor se poate greşi în cele duhovniceşti, de aceea e de folos a ne impune regula de a nu judeca pe aproapele, ci să lăsăm judecata în seama lui Dumnezeu.

17: Şi răspunzând Eli, i-a zis: „Mergi în pace! Dumnezeul lui Israel să-ţi facă parte de toată cererea pe care ai cerut-o de la El!”

            „Când a crezut-o beată, Eli i-a vorbit prin intermediar; acum, luminat, îi vorbeşte direct”[47].  „Ce face dar preotul? Vezi şi înţelepciunea aceluia. Nu a cercetat nevoia, nici a voit să iscodească pricina (…). Pe cel ce prihănea, femeia l-a făcut părtinitor şi ajutător. Atât de bun lucru este blândeţea. Şi, în loc de ocară, luând merinde[48] din destul, s-a dus, având apărător şi rugător pe cel ce o mustrase”[49].

18: Iar Ana a zis: „Roaba ta a aflat bunăvoinţă în ochii tăi”.  Şi s-a dus femeia în calea sa; şi a intrat în sălaşul ei şi a mâncat şi a băut cu bărbatul ei; şi chipul nu i-a mai fost trist.

„Ai văzut credinţa femeii? Mai înainte de a lua ceea ce a cerut, se afla ca şi cum ar fi luat. Iar pricina este că s-a rugat cu multă fierbinţeală şi cu osârdie îndoită. De aceea, s-a pogorât ca şi cum ar fi luat ceea ce a cerut. Dar şi Dumnezeu i-a ridicat toată scârba, fiindcă voia să-i dea darul”[50].

19: Iar a doua zi s-au sculat de dimineaţă, I s-au închinat Domnului şi s-au dus în calea lor. Şi a intrat Elcana în casa lui din Ramataim şi a cunoscut-o pe Ana, femeia sa; atunci Domnul şi-a amintit-o, iar ea a zămislit.

„În realitate, sufletul Anei a fost cel care a rodit atunci când a fost vindecată stârpiciunea trupului ei, care a zămislit pe Samuil”[51].  Cele petrecute cu Ana sunt şi argument împotriva celor ce socotesc viaţa în trup ca pe o pedeapsă a sufletelor care au păcătuit (idee la care s-a ajuns urmând lui Platon; în Biserică, Origen s-a apropiat de această idee, amplificată de urmaşii săi): „Dacă deci îmbrăcarea cu trup a sufletului este o pedeapsă, cum nu va zice cineva cu dreptate că Ana, fiica lui Fanuil[52], a fost departe de adevăr înălţând rugăciunea ei către Dumnezeu şi cerând sămânţa bărbatului? Căci cerea căderea unui suflet şi coborârea lui în trup! Şi cum i-a dat ei ca fiu pe Sfântul Samuil, dacă trebuia să fie numaidecât un suflet care a păcătuit, pentru a se uni cu un trup, spre a împlini cererea femeii? Dar l-a dat Dumnezeu, Căruia Îi este propriu să dea numai cele bune, şi îndată a ascultat-o pe ea, eliberând cererea ei de orice defăimare. Deci, nu din păcat este viaţa în trup şi nici nu e un mod de pedepsire, cum spun unii”[53].

20: Şi a fost că atunci când i s-a împlinit sorocul, a născut un fiu; şi i-a pus numele Samuel, zicând: „De la Domnul, Dumnezeu Atotţiitorul, de la El l-am cerut”.

            „Mama îi dă numelui Samuel o tălmăcire liberă. El ar putea să însemne: Numele lui Dumnezeu sau Numele (lui Dumnezeu) este El[54]. Altă traducere posibilă: Samuel = Dumnezeu a ascultat.  „Grigore cel Mare consideră că Samuel, prin numele său, care înseamnă numele Lui este Dumnezeu, reprezintă mulţimea credincioşilor chemată de la păgânism la credinţă (In I Regum 1,43,1-4)”[55].

            „Iar după ce a născut ea copilul l-a numit Samuil, adică va auzi de Dumnezeu. Şi fiindcă a fost auzită şi l-a luat pe el prin rugăciune, iar nu de la fire, pomenirea acestei lucrări a pus-o în numele copilului, ca pe un stâlp de aramă. Şi n-a zis: Să-l numim pe el cu numele tatălui lui, sau al unchiului, sau al moşului, sau al strămoşului, ci zice: Cel ce l-a dat pe el să Se cinstească şi prin numirea copilului”[56].

21: Iar omul Elcana, cu toată casa lui, s-a suit la Şilo să aducă jertfa de fiecare an şi făgăduinţele sale şi zeciuielile pământului său.

            Această zămislire anticipează cele petrecute cu părinţii Maicii Domnului, deşi despre aceia nu avem date în Scriptură, dând credit Tradiţiei (Protoevanghelia lui Iacob, cap. I-V).  „Ioachim s-a căsătorit cu cinstita şi vrednica de laudă Ana. După cum Ana cea de altădată, fiind fără rod, a născut pe Samuil, prin rugăciune şi făgăduinţă, tot astfel şi aceasta, prin rugăciune şi făgăduinţă către Dumnezeu, primeşte pe Născătoarea de Dumnezeu, ca şi în aceasta să nu rămână cu nimic în urma femeilor slăvite”[57].

22: Dar Ana nu s-a dus cu el, ci i-a spus bărbatului ei că (nu se va duce) până ce pruncul va fi înţărcat şi în stare să meargă şi să I se arate feţei Domnului şi să rămână acolo pentru totdeauna.

„Pentru Grigore cel Mare, înţărcarea reprezintă maturizarea în acelaşi timp a Bisericii şi a credinciosului, încheierea instruirii lui religioase şi accesul la Tainele sublime (In I Regum 1,45,1-5)”[58].

23: Şi i-a zis Elcana, bărbatul ei: „Fă cum ţi se pare că e bine în ochii tăi; rămâi până ce îl vei înţărca, iar Domnul să întărească ceea ce ţi-a ieşit din gură!”  Şi a rămas femeia şi şi-a alăptat pruncul până l-a înţărcat.

24: Atunci s-a suit cu el la Şilo, cu un viţel de trei ani şi cu pâini şi cu o efă de făinuţă şi cu un burduf de vin; şi au intrat în casa Domnului, la Şilo, şi pruncul împreună cu ei.

25: Iar tatăl a adus în faţa Domnului şi a înjunghiat jertfa pe care în fiecare an i-o făcea Domnului; şi şi-a apropiat pruncul şi a înjunghiat viţelul; iar Ana, mama pruncului, l-a adus la Eli.

26: Şi a zis: „Domnul meu, aşa cum sufletul tău este viu: eu sunt femeia care a stat în faţa ta când mă rugam Domnului.

27: Pentru pruncul acesta m-am rugat, iar Domnul mi-a făcut parte de cererea pe care am cerut-o de la El.

            „Ana repetă cuvintele cu care o încurajase Eli (v. 17)”[59].

28: Iar eu I-l împrumut Domnului pentru toate zilele vieţii lui, ca să-I fie Domnului de folos.

            Kihrao = a împrumuta. Folosit de numai trei ori în Vechiul Testament, dar numai aici cu o conotaţie duhovnicească. Dumnezeu îi dăruise Anei pruncul, ştiind că-l va primi înapoi (oricum, El era proprietarul de drept al fiecărui întâi-născut). La rândul ei, mama l-a dăruit prin făgăduinţă, dar acum vrea să-şi păstreze sentimentul că prin aceasta nu l-a abandonat, nu s-a despărţit de el”[60].  „Votul nazireatului dura în general 30 de zile, uneori se prelungea la o perioadă de timp mai lungă, de un an sau trei ani, ori pe viaţă. Din Sfânta Scriptură aflăm că votul nazireatului se depunea de către părinţi pentru copiii încă nenăscuţi, aşa cum a fost cazul lui Samson (Judecători 13,5), Samuel şi Sfântul Ioan Botezătorul (Luca 1,15)”[61].

„Copilul este încredinţat preotului Eli care simbolizează Legea, pentru că – spune Grigore cel Mare (In I Regum 1,56,1-3) – cel care vrea să predice trebuie să cunoască nu numai Noul Testament, ci şi pe cel Vechi”[62].


[1] Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, p. 171

[2] Sau, mai exact, I-II a Domniilor.

[3] Nume ce şi-ar găsi justificarea prin aceea că dinastia davidică pregăteşte venirea Împăratului Hristos (pentru Care titulatura de rege ar părea, cel puţin cititorului român, o micşorare).

[4] În ce ne priveşte, am introdus pretutindeni denumirile I, II, III, IV Regi, modificând în mod tacit referinţele biblice acolo unde ele apăreau altfel.

[5]  Septuaginta 2, Iisus Nave, Judecătorii, Ruth, 1-4 Regi, (în continuare, abreviat: SEP 2),  Colegiul Noua Europă/ Polirom, Bucureşti/ Iaşi 2004, p. 259

[6] Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania (în continuare, abreviat: BBVA), Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (în continuare: EIB), Bucureşti, 2001, p. 310

[7] BBVA, p. 310

[8] Septuaginta are Aramathaimul Sifei.

[9] SEP 2, p. 260

[10] BBVA, p. 310

[11] Colecţia Migne, Părinţi Greci.

[12] SEP 2, pp. 260-261

[13] SEP 2, p. 261

[14] BBVA, p. 310

[15] Numit tot Finees şi tradus de noi, la Numeri 25, 7, prin negru.

[16] SEP 2, p. 262

[17] BBVA, p. 310

[18] SEP 2, p. 262

[19] SEP 2, p. 262

[20] Naraţiune, parte (nejuridică) a textelor rabinice clasice.

[21] Dicţionar Enciclopedic de Iudaism (în continuare, prescurtat: DEI), Ed. Hasefer, Bucureşti, 2000, p. 748

[22] Necazul, nemulţumirea, tristeţea.

[23] Sf. Ioan Gură de Aur, Puţul, p. 346

[24] SEP 2, p. 263

[25] Sf. Ioan Gură de Aur, Puţul, p. 346

[26] Cf. Puţul, p. 347

[27] Sf. Ioan Gură de Aur, Puţul, p. 348

[28] SEP 2, p. 263

[29] BBVA, p. 310

[30] Sf. Ioan Gură de Aur, Puţul, p. 349

[31] BBVA, p. 310

[32] Sf. Ioan Gură de Aur, Puţul, pp. 346-347

[33] Sf. Ioan Gură de Aur, Puţul, p. 349

[34] Sf. Maxim Mărturisitorul, Tâlcuire la Tatăl nostru

[35] Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 23

[36] Viziune optimistă: sunt destui cei străini de rugăciune.

[37] Sf. Ioan Gură de Aur, Puţul, p. 359

[38] BBVA, p. 310

[39] Preferăm termenul preştiut.

[40] Sau beţia trează.

[41] SEP 2, pp. 264-265

[42] Sf. Ioan Gură de Aur, Puţul, p. 360

[43] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, Procateheza, 14; aici, prin fecioare e înţeleasă mulţimea credincioşilor.

[44] Sf. Ciprian al Cartaginei, Despre rugăciunea domnească, IV

[45] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, VI, 5

[46] Sf. Ioan Gură de Aur, Puţul, p. 367

[47] BBVA, p. 310

[48] Binecuvântare.

[49] Sf. Ioan Gură de Aur, Puţul, p. 368

[50] Sf. Ioan Gură de Aur, Puţul, p. 368

[51] Origen, Despre rugăciune, XVI, 3

[52] Fanuel este tatăl proorociţei Ana de la Luca 2,36, şi nu al Anei de aici, mama lui Samuel.

[53] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, I, 9

[54] BBVA, p. 311

[55] SEP 2, p. 266

[56] Sf. Ioan Gură de Aur, Puţul, p. 351

[57] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, IV, 14

[58] SEP 2, p. 266

[59] BBVA, p. 311

[60] BBVA, p. 311

[61] Dumitru Abrudan şi Emilian Corniţescu, Arheologie biblică (în continuare, abreviat: AB), EIB, Bucureşti, 1994, p. 292

[62] SEP 2, p. 267

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s