Comentarii la Judecători – 4

Posted: 24/01/2009 in Judecătorii
Etichete:, ,

CAPITOLUL 4 – Debora şi Barac.

 

1: Dar fiii lui Israel s-au ţinut în a face răul în faţa Domnului; Aod însă murise.

2: Şi Domnul i-a dat în mâna lui Iabin, regele Canaanului, care domnea în Haţor; iar căpetenia oastei lui era Sisera, care locuia în Haroşet-Goim.

Israel (sau parte a sa) trece sub stăpânirea lui Iabin (= El pătrunde), care domnea în Haţor (= castel îngrădit; târg), capitala regatului Canaanit care se întindea în nordul Palestinei. Căpetenia oastei sale era Sisera (= căpetenie), care locuia în Haroşet-Goim (= pădurea neamurilor). Este a patra cădere în idolatrie şi a patra oară când urmează stăpânirea străină asupra Israeliţilor.  „Numele Iabin înseamnă prudenţă, pricepere, după Origen (Omilii la Judecători IV, 3)”[1].

3: Fiii lui Israel au strigat către Domnul; fiindcă acela avea nouă sute de care ferecate şi cu mare străşnicie i-a asuprit pe fiii lui Israel vreme de douăzeci de ani.

Din nou, căinţa poporului asuprit şi revenirea la credinţa lăsată prin Moise.

4: Şi Debora, o proorociţă, soţia lui Lapidot – ea era judecător în Israel la vremea aceea.

Ca şi în cazul lui Mariam (Ieşirea 15, 20), co bogate ecouri în literatura universală, apare aici personalitatea unei alte femei, Debora (albină), profetă şi judecător, prin care Dumnezeu îi salvează pe israeliţi. În ediţiile româneşti: proorociţă[2].

5: Şi ea locuia sub palmierul Deborei, între Rama şi Betel, în muntele lui Efraim; la ea veneau fiii lui Israel să se judece.

„Contextul o prezintă pe Debora nu ca pe o căpetenie politică, ci ca pe un magistrat care împarte dreptatea”[3].  Debora (= albină), soţia lui Lapidot (= torţă; făclie), locuia între Rama (= înălţime), cetate veniaminită, şi Betel (= casa lui Dumnezeu), oraş la vest de Ai şi la sud de Şilo.  Interesant că Deborei (al cărei nume înseamnă albină) i se potriveşte în bună măsură simbolistica albinei: „Ansamblul trăsăturilor împrumutate tuturor tradiţiilor culturale denotă faptul că, pretutindeni, albina apare ca fiind înzestrată cu o natură arzătoare, ca o fiinţă de foc. Albinele sunt o întruchipare a preoteselor Templului, a proorociţelor, a sufletelor curate ale iniţiaţilor, a Spiritului şi a Logosului. Albina purifică prin foc şi hrăneşte prin intermediul mierii; cu acul arde, iar cu strălucirea ei luminează. În plan social, este un simbol al stăpânului ordinii şi prosperităţii, al regelui sau împăratului şi, nu mai puţin, al elanului războinic şi al curajului. Ea se înrudeşte cu eroii civilizatori, care întronează armonia prin înţelepciune şi sabie”[4].  Se mai afirmă aici, în plus, că Debora judeca pricinile Israeliţilor, lucru care nu se mai spune despre ceilalţi judecători.

„Pentru Origen era vădită înrudirea dintre ebr. Debhorah, albină, şi dhabar, a vorbi; pentru el,profeţia alcătuieşte mierea Cuvântului divin. Harisma profeţiei este dăruită după puritatea sufletului, nu după sex (Omilii la Judecători V, 2)”[5]. Iar „Rama înseamnă înălţimi, iar Betel, casa Domnului. Aşadar, locul unde sălăşluieşte profetesa pare predestinat: între cer şi casa lui Dumnezeu (Origen, ibid., V, 3)”[6].

6: Şi Debora a trimis şi l-a chemat pe Barac, fiul lui Abinoam, din Chedeşul Neftalimului, şi i-a zis: „Oare nu ţie ţi-a poruncit Domnul, Dumnezeul lui Israel, să te duci în muntele Tabor şi să iei cu tine zece mii de bărbaţi dintre fiii lui Neftali şi dintre fiii lui Zabulon?…

7: Iar Eu îl voi aduce la tine, la pârâul Chişon, pe Sisera, căpetenia oştirii lui Iabin, şi carele lui şi gloatele lui, şi ţi-l voi da în mână”.

Barac (= fulger; sclipire), fiul lui Abinoam (= tatăl bunătăţii) din Chedeş (= sfânt; sfinţit), a fost judecător, împreună cu Debora. Cu el, se completează numărul de doisprezece al judecătorilor, între care nu-l putem socoti, aşa cum am arătat, pe Şamgar. Tabor (= munte înalt) era un munte aflat la hotarul dintre Isahar şi Zabulon. Chişon (= cursul apei cu multe cotituri) e cel de-al doilea curs important de apă din Ţara Sfântă, după Iordan. Cum deducem din text, Barac primise poruncă divină de a porni lupta, dar el ezită în a porni acţiunea, fapt ce-i va ştirbi oarecum din faimă, numele său rămânând asociat cu cele ale două femei, Debora şi Iaela. În plus, e de subliniat că Debora era în mare cinste la evrei, într-o epocă în care femeile nu se bucurau de o deosebită preţuire la orientali. E un indiciu asupra excepţionalelor sale calităţi, care au impus-o împotriva vederii generale din acel timp şi, mai cu seamă, spaţiu geografic.  Barac „este simbolul primului popor al lui Dumnezeu, poporul Legii, care a primit revelaţia divină, dar nu până la capăt (Origen, ibid., V, 4)”[7].

8: Şi i-a zis Barac: „Dacă tu vei veni împreună cu mine, mă voi duce; dar dacă nu vei merge, nu mă voi duce; fiindcă eu nu cunosc ziua în care Domnul îi va deschide îngerului Său un drum alături de mine”. 

9: Iar Debora a zis către el: „Negreşit, voi merge împreună cu tine, dar să ştii că nu a ta va fi biruinţa pe calea pe care mergi, căci în mână de femeie îl va da Domnul pe Sisera”.  Şi s-a ridicat Debora şi a mers împreună cu Barac la Chedeş.

10: Şi Barac i-a chemat pe Zabulon şi pe Neftali la Chedeş; şi i-au venit la picioare zece mii de bărbaţi; iar Debora a mers cu el.

Aici se confirmă cele spuse în comentariul de mai sus. De remarcat că Barac nu e afectat de perspectiva împărţirii meritelor în luptă, vădind că era mânat de dorinţa de a-şi elibera neamul şi nu atras de faima unui mare războinic.

11: Dar Heber Cheneul s-a despărţit de fiii lui Hobab, socrul lui Moise, şi şi-a întins cortul la stejarul Ţaanaim, aproape de Chedeş.

Heber (= comuniune) se retrage la Ţaanaim (= locurile pribegiei), localitate de frontieră a lui Neftali, în apropiere de Chedeş, nedorind să participe la lupta împotriva lui Sisera, având înţelegere de pace cu Iabin, regele canaanit.

12: Atunci i s-a spus lui Sisera că Barac, fiul lui Abinoam, s-a suit în muntele Tabor.

13: Iar Sisera a chemat toate carele sale – nouă sute de care ferecate – şi tot poporul pe care-l avea, de la Haroşet-Goim la pârâul Chişon.

14: Iar Debora a zis către Barac: „Scoală-te, căci aceasta e ziua în care Domnul l-a dat pe Sisera în mâna ta, fiindcă Domnul va merge înaintea ta”.  Iar Barac s-a coborât din muntele Tabor; şi cu el, cei zece mii de bărbaţi.

15: Atunci Domnul l-a îngrozit pe Sisera – cu toate carele lui şi cu toată oştirea lui – în faţa ascuţişului săbiei cu care îl întâmpina Barac; şi a sărit Sisera din carul său şi fugea cu picioarele.

16: Iar Barac i-a fugărit carele şi oştirea până la Haroşet-Goim; şi toată oştirea lui Sisera a căzut sub ascuţişul săbiei şi nimeni n-a rămas.

Discret, e înfăţişată intervenţia divină în confruntare, pe care cei doi judecători, Debora şi Barac, o vor recunoaşte în cântarea din capitolul 5.  „Aşadar, bătălia s-a pornit şi, când oştile s-au înfruntat, asupra lor au căzut ploi torenţiale şi grindină. Vântul şi şuvoaiele de apă i-au lovit în faţă pe canaaneeni, ceaţa întunecându-le privirea, astfel că nici arcurile, (nici) praştiile nu le-au adus nici un folos, iar cei înzestraţi cu armament greu n-au fost în stare să ţină săbiile  în mână din pricina frigului. Furtuna îi mâna însă din spate şi-i stânjenea mai puţin pe israeliţii care au prins astfel mult curaj, convinşi că Dumnezeu venise în ajutorul lor; au năvălit în mijlocul duşmanilor şi i-au măcelărit pe mulţi dintre ei. Unii au fost răpuşi de israeliţi, alţii au căzut speriaţi de propria lor călărime sau au murit sub carele de luptă, pierind striviţi de ele”[8].

17: Iar Sisera a fugit cu picioarele până la cortul Iaelei, femeia lui Heber Cheneul – căci între Iabin, regele Haţorului, şi casa lui Heber Cheneul era pace.

18: Iar Iaela i-a ieşit înainte lui Sisera şi i-a zis: „Abate-te, domnul meu, abate-te la mine, nu-ţi fie teamă!”  Iar el s-a abătut la ea, în cort; şi ea l-a acoperit cu o mantie de-a ei.

19: Şi i-a zis Sisera: „Dă-mi puţină apă să beau, că sunt însetat!”  Iar ea a destupat un burduf cu lapte şi i-a dat să bea şi l-a acoperit.

Iaela (= căprioară) era soţia lui Heber, amintit mai sus. Acela fiind în bune relaţii cu Iabin, Sisera a avut încredere să-i ceară adăpost. De menţionat că, după regulile orientale, era o necuviinţă ca un străin să pătrundă într-o încăpere rezervată femeilor, aşa cum procedează Sisera. E drept, erau condiţii speciale, când comandantul oştirii canaanite era urmărit de vrăjmaşi.  Deşi Sisera cere apă, Iaela îi oferă lapte, acela predispunând la somn, cu atât mai mult pe cineva venit direct de la un război istovitor.  „Pentru Origen, Iaela, al cărei nume înseamnă urcare, este simbolul Bisericii neamurilor care-l ucide pe Sisera, care este simbolul omului psihic, supus patimilor. Iaela îl ucide înfigându-i ţăruşul credinţei (prin puterea crucii). Gura lui Sisera vorbea despre lucruri trupeşti, învăţătura lui lăuda slava trupului, îi îndemna pe filozofi să trăiască în lux şi plăcere şi amăgise neamul omenesc cu farmecele desfrâului (Omilii la Judecători V, 5)”[9].  „Origen se întreabă de ce Iaela i-a dat lui Sisera lapte, de vreme ce acesta îi ceruse apă? Şi răspunde printr-o celebră teorie a sa: Scriptura numeşte lapte învăţăturile destinate începătorilor, pruncilor abia iniţiaţi în misterele credinţei creştine. Atunci când acest aliment spiritual este înghiţit de un suflet credincios, chiar dacă nu conţine multe calorii, el sporeşte calităţile sufletului respectiv; dacă însă e băut de un suflet necredincios, provoacă moartea acestuia (ca în cazul lui Sisera, simbol al omului vicios) (ibid., V, 6)”[10].

20: Sisera i-a zis: „Stai în uşa cortului, şi dacă va veni cineva la tine şi te va întreba: – Este vreun om aici?, tu să-i spui: – Nu este!”

21: Atunci Iaela, femeia lui Heber, a luat un ţăruş de la cort şi a luat şi un mai în mână şi a intrat la el, tiptil; şi i-a pus ţăruşul pe tâmplă şi l-a izbit cu maiul şi i-a străpuns creierii până-n pământ; iar el a leşinat şi s-a întunecat şi a murit.

„Adaptându-se la un nou stil de existenţă, iahvismul evoluează şi se modifică. Se remarcă, la început, o reacţie împotriva valorilor exaltate de către toate societăţile de păstori. Legea ospeţiei, lege sacrosanctă la nomazi, este trădată violent de Iaela: ea invită în cortul ei pe şeful canaanean Sisera, care fugea învins, şi îl ucide în somn”[11].

„La fel, dacă Iail, femeia lui Havei Chineul, n-ar fi luat ţăruşul cortului, n-ar fi nimicit pe Sisera, adică mândria. Astfel, dacă mintea e întărită şi se pregăteşte să urmeze iubirii care stinge toate patimile trupului, fiindcă e îndelung răbdătoare şi bună (I Corinteni 13, 4), urăşte pisma şi mândria şi cugetă în inimă potrivit firii şi nu lasă ceva contrar să o stăpânească, ci se opune cu puterea ei celor contrare firii, până ce le scoate din fire. Dar dacă mintea adevărată devine cap al sufletului, nu se întâmplă acestea când sufletul îşi aminteşte de toate nedreptăţile săvârşite contrar firii în tot timpul cât a fost amestecat cu cele naturale”[12].  Tâlcuirea mistică atenuează gravitatea faptei Iaelei, care şi-a încălcat cuvântul dat şi, mai grav la orientali (şi nu numai), datoria sacră a ospitalităţii [explicaţia dată de Eliade o acceptăm doar în parte]. Deşi gestul său e lăudat mai jos de către Debora, este greu cititorului de azi să-l vadă într-o lumină pozitivă, chiar judecând după legile în uz atunci. Reamintim, însă, că perioada judecătorilor a fost una de confuzie morală şi religioasă, cu rare pete luminoase (cum vom întâlni, din plin, în Cartea Rut, aceasta descriind întâmplări tot din vremea judecătorilor).

22: Şi, iată, Barac îl urmărea pe Sisera; iar Iaela i-a ieşit înainte şi i-a zis: „Vino, şi ţi-l voi arăta pe bărbatul pe care-l cauţi!”  Şi a intrat cu ea: şi, iată, Sisera zăcea mort, cu ţăruşul înfipt în tâmplă.

23: Aşa l-a umilit Dumnezeu în ziua aceea pe Iabin, regele Canaanului, în faţa fiilor lui Israel.

24: Şi mâna fiilor lui Israel a înaintat din ce în ce mai mult împotriva lui Iabin, regele Canaanului, până ce l-a nimicit.

Iabin a continuat lupta împotriva Israeliţilor şi după moartea lui Sisera, însă fără succes.  Cât priveşte asasinarea lui Sisera, am putea să o absolvim pe Iaela de cruzime; posibil ca recurgerea la ţăruş să fi fost singura posibilitate, în condiţiile date, de a-l ucide pe comandantul canaanit.


[1] SEP 2, p. 132

[2] IIR, p. 206

[3] BBVA, p. 277

[4]  DS I, p. 84

[5] SEP 2, p. 132

[6] SEP 2, pp. 132-133

[7] SEP 2, p. 133

[8] Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, V, 5, 4

[9] SEP 2, p. 135

[10] SEP 2, pp. 135-136

[11] Mircea Eliade, Istoria credinţelor şi ideilor religioase, vol. I, p. 186

[12] Isaia Pustnicul, Douăzeci şi nouă de cuvinte, XVII, 5

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s