Comentarii la Judecători – 3

Posted: 24/01/2009 in Judecătorii
Etichete:, ,

CAPITOLUL 3 – Otniel, Aod şi Şamgar.

 

1: Iată neamurile pe care Domnul le-a lăsat pentru ca prin ele să-l pună la-ncercare pe Israel, cele ce nu cunoşteau războaiele Canaanului,

2: doar de dragul generaţiilor lui Israel, ca să le înveţe războiul, ceea ce ele nu ştiau mai dinainte:

 „(Dumnezeu) în unele împrejurări depărtează şi alungă arşiţa vrăjmaşului de la om, în altele lasă să fie ispitit […]. Căci dreptul care nu-şi cunoaşte slăbiciunea sa stă pe muchie de cuţit şi niciodată nu-i departe de cădere, nici de leul pierzător, adică de diavolul mândriei. Şi cel ce nu-şi cunoaşte slăbiciunea sa e lipsit de smerenie. Iar cel lipsit de aceasta e lipsit şi de desăvârşire. Iar cel lipsit de aceasta e pururea înfricat”[1].  Iată, aşadar, că prezenţa canaaniţilor, ca şi cea a ispitelor în viaţa fiecăruia, avea în primul rând un rol pedagogic.

3: Cele cinci stăpâniri ale Filistenilor şi toţi Canaaneenii şi Sidonienii şi Heveii care locuiau în Liban, de la muntele Baal-Hermon până la Hamat.

4: Le-a lăsat pentru ca prin ele să-l pună pe Israel la-ncercare, să ştie dacă ei vor asculta poruncile Domnului, pe care Acesta le dăduse părinţilor lor prin mâna lui Moise.

5: Şi au locuit fiii lui Israel în mijlocul Canaaneenilor şi al Heteilor şi al Amoreilor şi al Ferezeilor şi al Heveilor şi al Ghergheseilor şi al Iebuseilor.

6: Pe fetele acelora şi le-au luat de femei, iar pe fetele lor le-au dat după fiii acelora, şi au slujit dumnezeilor lor.

Despre aceste popoare, aflate în vrăjmăşie, de cele mai multe ori, cu Israel, s-a vorbit suficient în volumele anterioare. Cele cinci stăpâniri ale Filistenilor sunt cele cinci principale cetăţi ale acestora. Liban (= alb) lanţ muntos constituind hotarul de nord-vest al Ţării Sfinte; Baal-Hermon (= domnul distrugerii) se numea un munte la răsărit de Iordan, care marca limita de nord-vest a jumătăţii seminţiei lui Manase de la răsărit de Iordan; Hamat (= fortăreaţă) era un oraş la nord de Hermon, importantă aşezare hitită.  De remarcat că Septuaginta îi numeşte constant pe Filisteni drept străini (allofili), dorind, cel mai probabil, să evite eufemistic numirea neamului celui mai detestat de către evrei. Astfel că, ulterior, când ţara le-a fost numită de către romani Filisteia sau Palestina, aceasta a fost o lovitură în plus pentru evreii învinşi.

7: Rău au făcut fiii lui Israel în faţa Domnului şi L-au uitat pe Domnul, Dumnezeul lor, şi au slujit Baalilor şi Tufişurilor.

„Istoria judecătorilor documentează în diferite faze relaţiile, când paşnice, când duşmănoase, între Dumnezeu şi poporul Său”[2].

8: Şi Domnul S-a mâniat cu aprindere pe Fiii lui Israel; şi i-a dat în mâinile lui Cuşan-Rişeataim, regele Siriei-Râurilor; şi fiii lui Israel i-au slujit lui Cuşan-Rişeataim vreme de opt ani.

Tufişurile denumesc crângurile sacre ale canaaniţilor, în care se adunau aceştia pentru cultul adus divinităţilor lor, cult însoţit, printre altele, şi de ritualuri orgiastice.  Siria-Râurilor: Mesopotamia. Cât despre Cuşan-Rişeataim (care ar însemna: Cuşit-cu-îndoită-răutate), este o poreclă care nu duce la numele adevărat, deci prin care purtătorul lui era luat în râs”[3].  Ediţia Rahlfs a Septuaginta are două variante pentru Cuşan-Rişeataim: Husarsathom (A) şi Husarsathem (B). „După Origen, Husarsathom înseamnă umilirea lor; prin urmare, fiii lui Israel au fost pedepsiţi de Dumnezeu fiind aruncaţi pe ultima treaptă a înjosirii. Fiii lui Israel simbolizează sufletele trufaşe, arogante, care primesc în schimb pedeapsa umilirii din partea Domnului (Omilii la Judecători III, 1)”[4].

9: Fiii lui Israel au strigat către Domnul, iar Domnul i-a ridicat lui Israel un mântuitor care l-a mântuit, şi anume pe Otniel, fiul lui Chenaz, fratele mai mic al lui Caleb.

10: Duhul Domnului a fost peste el; el a fost judecător peste Israel şi a ieşit la război şi Domnul i l-a dat în mână pe Cuşan-Rişeataim, regele Siriei, şi mâna lui a fost puternică asupra lui Cuşan-Rişeataim.

11: Şi ţara a fost liniştită vreme de patruzeci de ani; şi a murit Otniel, fiul lui Chenaz.

Otniel (= Dumnezeu este puternic) era fratele, probabil vitreg, al lui Caleb, fiu al lui Chenaz (= vânător) şi, cum se arată aici, primul bărbat căruia i se atribuie titlul de judecător. El aduce eliberarea poporului şi pacea pe timp de patruzeci de ani. Patruzeci e numărul încercării, al răbdării. Socotim, dată fiind deasa sa prezenţă în Scriptură, că e folosit pentru simbolistica sa, chiar dacă se operează rotunjiri pentru a se obţine.   Pentru Origen, numele (Otniel) înseamnă vremea lui Dumnezeu, iar personajul simbolizează oştirea cerească  a îngerilor salvatori (Omilii la Judecători III, 3)”[5].

12: Dar fiii lui Israel s-au ţinut în a face rău în faţa Domnului, iar Domnul l-a întărit pe Eglon, regele Moabului, împotriva lui Israel, de vreme ce ei făceau răul în faţa Domnului.

13: Şi i-a adunat la sine pe toţi fiii lui Amon şi Amalec; şi s-au pornit şi l-au bătut pe Israel şi au pus stăpânire pe cetatea Palmierilor.

14: Şi fiii lui Israel i-au slujit lui Eglon, regele Moabului, vreme de optsprezece ani.

Schema aceasta se va repeta de-a lungul perioadei judecătorilor. După perioade de liberate, urmează recăderea în idolatrie şi, îndată, o nouă asuprire străină. Atât doar că nu se poate alcătui o cronologie cât de cât exactă pe baza datelor din carte, nici autoritatea judecătorilor şi nici stăpânirile străine neextinzându-se asupra întregului Israel; astfel, poate fi deseori vorba despre judecători care au activat concomitent, ca şi despre stăpâniri concomitente, asupra unora sau altora dintre triburile israelite. Autorul va grupa evenimentele astfel ca de şapte ori să arate apostazia poporului şi, tot de şapte ori, eliberarea acestuia. Numărul judecătorilor prezentaţi în carte va fi acela de doisprezece. E căutat, desigur, şi un simbolism al numerelor, 7 reprezentând deplinătatea, iar 12, triburile lui Israel. Aici ar fi cea de-a doua cădere a poporului Israel.  Eglon s-ar traduce prin rotund; burtă, nume confirmat de descrierea pe care i-o face autorul Cărţii Judecătorilor.

15: Fiii lui Israel au strigat către Domnul, iar Domnul le-a ridicat mântuitor pe Aod, fiul lui Ghera, fiul lui Iemeni, bărbat în stare să folosească deopotrivă atât mâna dreaptă cât şi pe cea stângă; prin mâna lui au trimis fiii lui Israel daruri lui Eglon, regele Moabului.

Aod sau Ehud (= mărturisitor; unic), fiul lui Ghera (= oaspete), este cel de-al doilea judecător.  Faptul că era ambidextru nu e menţionat întâmplător, având o însemnătate aparte în cele ce urmează.  SEP 2: În stare să se folosească deopotrivă de stânga ca şi de dreapta (αμφοτεροδέξιος): „termenul este foarte precis – ambidextru. Textul Masoretic are ben-haymin, fiul drepte, putând fi tradus şi beniaminitul. În Textul Masoretic Aod are un handicap – imposibilitatea de a-şi folosi mâna dreaptă – care îl face inapt pentru luptă; abilitatea compensatorie a mâinii stângi este un secret care se dezvăluie numai în momentul culminant. Traducerea grecească ar fi putut recurge la termenul (clasic) αριστόχειρ, stângaci, mai apropiat de o descriere adecvată a personajului; definirea ca αμφοτεροδέξιος îl înzestrează însă cu o calitate pe care o regăsim în 20, 16 ca trăsătură a beniaminiţilor. Pentru Origen, ambidextrul Aod este simbolul prin excelenţă al întâi-stătătorilor Bisericii, care trebuie să fie drepţi şi imparţiali în toate, în fapte, judecată şi credinţă, stânga fiind simbolul perversiunii şi al răutăţii. Diavolul este numit ambistângaci (Omilii la Judecători III, 5-6). Aceşti izbăvitori şi judecători ridicaţi de către Dumnezeu pentru salvarea poporului şi eliberarea fiilor lui Israel sunt prefigurările căpeteniilor oştirii cereşti şi ale puterilor de Sus. Dumnezeu trimite ajutor celor care strigă după El din toată inima şi care, prin convertire şi pocăinţă, atrag asupra lor îngăduinţa divină (ibid. III, 6)”[6].

16: Iar Aod şi-a făcut un pumnal cu două tăişuri, lung de o palmă, şi l-a încins sub haină, la şoldul drept.

17: Şi mergând el, i-a adus lui Eglon, regele Moabului, darurile, iar Eglon era un om foarte plăcut.

„Grecescul astios înseamnă plăcut. Textul Masoretic: gras. În mentalitatea vremii, omul gras era şi plăcut (citadin bine hrănit); termenul ebraic, mai direct, este şi mai propriu”[7].  La SEP 2: tare trupeş, cu sensul de planturos.

18: Şi a fost că după ce Aod a sfârşit de înmânat darurile, i-a mânat afară pe cei ce le purtaseră.

19: Iar el, întorcându-se de la idolii din Ghilgal, a zis: „O, rege, am să-ţi spun un cuvânt de taină”.  Iar Eglon i-a zis: „Taci!…”.  Şi i-a scos afară, de pe lângă sine, pe toţi cei ce şedeau împrejurul său.

20: Şi Aod a intrat la el – iar acela şedea de unul singur în foişorul său de vară; şi a zis Aod: „O, rege, eu am pentru tine un cuvânt de la Dumnezeu”.  Atunci Eglon s-a sculat de pe scaunul său şi a stătut aproape de el.

21: Şi a fost că de-ndată ce regele s-a sculat, Aod şi-a întins mâna stângă, a luat pumnalul de la şoldul său cel drept şi l-a împlântat în pântecele lui Eglon

22: atât de puternic, încât şi mânerul a intrat după limba pumnalului, iar grăsimea a astupat rana în urma ascuţişului, de vreme ce el nu a scos pumnalul din pântecele aceluia.

23: Iar Aod a ieşit în tindă printre paznici, închizând după sine uşile foişorului şi încuindu-le.

Faptul că Aod rămâne cu atâta uşurinţă singur cu Eglon va fi avut o explicaţie, care însă ne scapă. Posibil ca Eglon să se fi temut de un complot intern, zvonuri ajungând până la Aod. Acela va fi profitat de conjunctură, bănuind că Eglon va evita chiar şi prezenţa apropiaţilor săi la presupunerea că ar putea, prin informaţiile primite, prinde firul conspiraţiei. Desigur, acestea sunt presupuneri, dar le socotim plauzibile, de vreme ce nu e în obiceiul regilor să rămână singuri cu un străin. Mai e posibil ca Eglon să se fi aşteptat la o profeţie (un cuvânt de la Dumnezeu). O altă viziune: „Un tânăr din seminţia lui Beniamin, numit Iehud[8], fiul lui Gheras[9], pe cât de curajos la fire, pe atât de viguros la trup (ce folosea cu precădere mâna stângă, în care stătea întreaga-i putere), locuia în Ierihon şi ţinea strânse legături cu Eglon, pe care ştiuse să-l cucerească prin felurite daruri şi prin deosebitele sale linguşeli, aşa că ajunsese să fie îndrăgit chiar şi de ceilalţi oameni din preajma regelui. Ducând într-o zi nişte daruri suveranului, însoţit de doi dintre slujitorii săi, şi-a ascuns sub haină, la şoldul drept, un jungher şi a intrat astfel la rege. Era în toiul verii, pe la amiază, aşa că străjile se arătau mai delăsătoare în misiunea lor, pe de o parte din pricina arşiţei, pe de altă parte datorită orei când luau prânzul. După ce şi-a oferit darurile regelui (stând pe un jilţ care în timpul verii se afla într-un foişor), a început să sporovăiască cu el. Acum rămăseseră singuri, fiindcă regele poruncise slugilor să iasă, în timpul conversaţiei sale cu Ehud[10]. Dar regele trona într-un jilţ şi Ehud s-a temut că lovitura lui va da greş, provocându-i o rană mai puţin primejdioasă. L-a făcut să se scoale, spunându-i că are să-i povestească un vis, din porunca lui Dumnezeu. Şi când regele, bucuros că i se va povesti visul divin, s-a sculat din jilţ, Ehud i-a înfipt jungherul în inimă, lăsându-l împlântat în rană, apoi a ieşit repede şi a încuiat uşa foişorului în urma lui. Slujitorii s-au dedat odihnei, siguri că şi regele căzuse într-un somn adânc”[11].

„Pentru Origen, pumnalul este cuvântul Evangheliei (cf. Evrei 4, 12), cuvântul profetic care se înfige adânc şi pentru totdeauna în pântecele şi în inima filozofiei lumeşti. Luptând cu sabia evanghelică împotriva derivelor şi ereziilor, fiecare judecător din cadrul Bisericii lui Hristos devine un Aod[12].

24: Şi după ce a ieşit el, au intrat slujitorii regelui şi, văzând uşile foişorului încuiate, au zis: „Nu cumva a ieşit să se legene în scaunul din foişorul de vară?” 

25: Şi li s-a urât de-atâta aşteptare; şi văzând ei că nimeni nu deschide uşile foişorului, au luat cheia şi au deschis; şi, iată, stăpânul lor zăcea pe pământ, mort.

26: Şi până să se dumerească ei, Aod a fugit fără ca cineva să prindă de veste; şi, trecând pe lângă chipurile cioplite, a scăpat în Seira.

27: Şi a fost că de îndată ce Aod a venit în ţara lui Israel, el a trâmbiţat din corn în muntele lui Efraim; iar fiii lui Israel s-au coborât din munte împreună cu el, avându-l în frunte.

Seira (= capră) era o localitate în muntele lui Efraim. Aod pregăteşte o acţiune armată de amploare; altfel, doar asasinarea regelui asupritor n-ar fi însemnat prea mult. Lupta trebuia pornită cât mai devreme, până când Moabiţii erau încă în derută, în urma pierderii regelui.

28: Iar el a zis către ei: „Veniţi după mine, căci Domnul Dumnezeu i-a dat pe vrăjmaşii noştri, pe Moab, în mâna noastră”. 

29: Şi-n ziua aceea au ucis din Moab ca la zece mii de bărbaţi, pe fiece războinic ce se afla între ei şi pe fiece voinic; şi nici un om n-a scăpat.

„Ca şi, mai târziu, Filistenii lui Goliat, armata rămasă fără comandant intră în derută şi poate fi uşor nimicită”[13].  În plus, din cuvintele lui Aod, concluzionăm că el a avut parte şi de o revelaţie, fiind convins că Domnul le va da biruinţa. Posibil ca întreaga sa acţiune să fi fost rezultatul unui imbold divin.

30: Aşa s-a umplut Moab de ruşine sub mâna lui Israel în ziua aceea. Şi ţara a avut odihnă vreme de optzeci de ani; iar Aod i-a judecat până a murit.

Optzeci este de două ori patruzeci. Din nou credem că e o rotunjire a numărului de ani, practică obişnuită la autorii biblici.

31: Iar după el s-a ridicat Şamgar, fiul lui Anat, care i-a ucis pe Filisteni, ca la vreo şase sute de bărbaţi, cu un fier de plug desprins în urma boilor; şi el, de asemenea, l-a mântuit pe Israel.

Şamgar (= sabie), fiul lui Anat (= rugăciune ascultată), s-a remarcat în luptele cu Filistenii; el, însă, nu poartă titlul de judecător, iar cronologia nu indică o perioadă care să-i poarte numele, aşa cum procedează autorul în cazul judecătorilor.


[1] Sf. Isaac Sirul, Despre sfintele nevoinţe, XXI

[2] IIR, p. 206

[3] BBVA, p. 276

[4] SEP 2, p. 127

[5] SEP 2, p. 127

[6] SEP 2, pp. 128-129

[7] BBVA, p. 276

[8] Aod.

[9] Ghera.

[10] Numit, în traducerea folosită (probabil şi în original), în două feluri: Iehud şi Ehud. E vorba, desigur, de acelaşi Aod.

[11] Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, IV, 5, 2

[12] SEP 2, p. 130

[13] BBVA, p. 277

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s