Comentarii la Judecători – 2

Posted: 24/01/2009 in Judecătorii
Etichete:, ,

CAPITOLUL 2 – Lepădarea Israeliţilor; pedeapsa şi iertarea lor.

 

1: Şi îngerul Domnului s-a suit de la Ghilgal la Locul Plângerilor şi la Betel şi la casa lui Israel şi le-a zis: „Aşa grăieşte Domnul: Eu v-am scos din ţara Egiptului şi v-am adus în ţara pe care M-am jurat faţă de părinţii voştri să v-o dau vouă, zicând: În veac nu voi călca legământul pe care l-am făcut cu voi!

Îngerul Domnului: „E vorba de îngerul pe care Domnul l-a rânduit să-i călăuzească pe lungul şi anevoiosul lor drum din Egipt până-n Ţara Făgăduinţei (vezi Ieşirea 23, 20-22). Dacă insuccesele israeliţilor menţionate în capitolul precedent aveau explicaţii de natură istorică, acest episod (versetele 1-5) introduce şi explicaţiile de natură religioasă”[1]. Ghilgal (= prăbuşire; prăvălire) e locul în care Israeliţii şi-au avut cartierul general în timpul cuceririi Canaanului. Betel amintit aici e propriu Septuagintei.

2: Dar nici voi să nu faceţi vreun legământ cu cei ce locuiesc în această ţară şi nici să nu vă închinaţi dumnezeilor lor; dimpotrivă, chipurile lor cele cioplite să le nimiciţi, jertfelnicele lor să le surpaţi!… Dar voi n-aţi ascultat de glasul Meu, de vreme ce aţi făcut toate aceste lucruri.

3: Iar Eu am zis: Nu-i voi alunga de dinaintea voastră, ci ei vor fi să vă facă necazuri, iar dumnezeii lor să vă fie piatră de poticnire”. 

4: Şi a fost că după ce a grăit îngerul Domnului aceste cuvinte către toţi fiii lui Israel, poporul şi-a ridicat glasul şi a plâns.

5: De aceea au numit locul acela „al Plângerilor”; şi I-au adus acolo jertfă Domnului.

Locul a fost numit Bochim (= cei ce plâng; plângeri); situat în apropiere de Ghilgal, aici s-au căit evreii în urma mustrărilor îngerului.

6: Şi Iosua a dat drumul poporului, iar fiii lui Israel s-au dus fiecare la moştenirea sa, să-şi moştenească pământul.

7: Iar poporul I-a slujit Domnului în toate zilele lui Iosua şi-n toate zilele bătrânilor care-au trăit îndelung după Iosua şi care-au cunoscut toate lucrurile cele mari pe care Domnul le-a făcut în Israel.

8: Iar Iosua, fiul lui Navi, sluga Domnului, a murit în vârstă de o sută zece ani.

9: Şi l-au îngropat în hotarul moştenirii sale, la Timnat-Heres, în muntele lui Efraim, la miazănoapte de muntele Gaaş;

10: şi toată generaţia aceea s-a adăugat la părinţii lor; şi după ei s-a ridicat o altă generaţie, care nu L-a recunoscut pe Domnul şi nici lucrurile pe care Domnul le făcuse cu Israel.

Iosua a fost îngropat la Timnat-Heres sau Timnat-Serah (= porţiune suplimentară), sat din ţinutul lui Efraim, pe coasta nordică a muntelui Gaaş (= cutremur de pământ). Odată cu moartea lui Iosua, va începe degradarea moravurilor şi un şir de apostazieri ale poporului.

SEP 2: Toate zilele lui Iisus: „Origen distinge între zilele lui Iisus şi zilele lui Manase (sau zilele lui Faraon). Prima expresie trimite la lumina adevărului şi dreptăţii; a doua, la întunericul răutăţii şi al ereziilor. În sens moral, zilele lui Iisus sunt zilele în care sufletul pune în practică virtuţile creştine (Omilii la Judecători I, 1). Origen interpretează aceste zile calitativ, nu cantitativ. O zi este dreptatea; o altă zi este sfinţenia; o altă zi, prudenţa; o altă zi, milostenia. Prin urmare, zilele lui Iisus formează un mănunchi de virtuţi sufleteşti (ibid. I, 3)”[2].  Iar câţi au mai trăit vreme îndelungată după Iisus „se referă, după Origen, la sfinţii de după Iisus Hristos. Vremea îndelungată caracterizează vremea sfinţeniei; la sfârşitul vremurilor, înaintea celei de-a doua Veniri, timpul va fi scurtat (Matei 24, 22) de dragul sfinţilor. Timpul eshatologic este plin de răutate, este un timp scurt (ibid. I, 3)”[3].

SEP 2: Iisus, fiul lui Navi, robul Domnului, a murit: „Origen citeşte fraza în contrapunct cu Galateni 2, 20: Iisus trăieşte în mine. Iisus Navi este figura tipologică a lui Iisus Hristos. Prin urmare, tot ceea ce se spune despre primul se referă,în cheie tipologică şi spirituală, la al doilea. În sens moral, moartea lui Iisus semnifică reîntoarcerea omului la starea de păcat. De fiecare dată când omul săvârşeşte un păcat (avariţie, crimă etc.) el Îl răstigneşte din nou pe Iisus, prefigurat de Iisus Navi (Omilii la Judecători II, 1-2)”[4].

SEP 2: o altă generaţie, toţi cei care nu-L cunoscuseră pe Domnul: „Această generaţie este aceea a gândurilor rele şi a patimilor rele şi urcă direct din inima omului (Origen, Omilii la Judecători II, 2)”[5].

11: Şi fiii lui Israel au făcut rău în faţa Domnului şi s-au închinat baalilor.

12: Şi L-au părăsit pe Domnul, Dumnezeul părinţilor lor, Cel ce îi scosese din ţara Egiptului, şi au mers după dumnezei străini, dumnezeii popoarelor din jurul lor, şi li s-au închinat şi L-au mâniat pe Domnul;

13: şi L-au părăsit şi le-au slujit lui Baal şi Astartelor.     

 „Credinţa politeistă a fenicienilor este adeverită şi de mărturiile arheologice de la Sidon, unde s-au descoperit urmele templului închinat zeului Eşmun, care corespunde cu Adonis prin natura şi funcţiile sale. În panteonul sidonian mai sunt incluşi: zeul Baal şi Aştarta, cunoscuţi de autorii scrierilor Vechiului Testament”[6]. Reamintim că Baal înseamnă domn; stăpân, iar Astarte, cea care aduce lumină. Baal era zeul furtunii şi al fecundităţii, iar Astarte, zeiţa Mamă, a fertilităţii, a dragostei şi a războiului din panteonul canaanit. „Profeţii iudei, care anunţau prin Iahve un Dumnezeu de o concepţie mai elevată, s-au opus cultelor străvechi, care renăşteau fără încetare, celebrând până la exacerbare şi la monstruozitate sacralitatea vieţii organice, forţele elementare ale sângelui, sexualităţii şi fecundităţii. Cultul lui Baal a ajuns să simbolizeze prezenţa şi revenirea periodică, în orice civilizaţie, a tendinţei de a exalta forţele instinctive”[7].  Aici e relatată o primă cădere în idolatrie.  „Pentru Origen, cei care au slujit Baalilor sunt cei ce nu cred în Evanghelia lui Iisus Hristos şi cei care-şi pleacă genunchii inimii în faţa poftelor trupeşti (Omilii la Judecători II, 3)”[8].

14: Şi Domnul S-a mâniat cu mare aprindere asupra lui Israel; şi i-a dat pe mâna prădătorilor, care i-au jefuit; şi i-a vândut în mâna duşmanilor lor de primprejur, iar ei n-au mai fost în stare să stea împotriva vrăjmaşilor lor,

SEP 2: şi i-a dat pe mâna jefuitorilor: „pentru Origen, există două situaţii în care Dumnezeu îi părăseşte pe păcătoşi (prefiguraţi de Israelul închinător Baalilor). Prima situaţie, oficială, când autorităţile bisericeşti îi expulzează pe eretici în văzul tuturor. A doua, când Domnul, Care vede în taină (Matei 6, 6), abandonează sufletul plin de vicii diavolului (Omilii la Judecători II, 5)”[9].

 „Dumnezeiasca Scriptură spune că cei care calcă poruncile sunt vânduţi celor de alt neam, adică păcatelor împotriva firii, până ce nu se întorc prin pocăinţă”[10]. 

15: împotriva celor cu care mergeau mână-n mână; dimpotrivă, mâna Domnului era împotriva lor, spre rău – aşa cum Domnul grăise şi aşa cum Domnul li Se jurase; şi El a adus peste ei necazuri mari.

„Dacă, în virtutea credinţei lor monoteiste, fiii lui Israel fuseseră capabili de victorii asupra unor forţe armate, decadenţa religioasă îi pune în faţa crimei organizate, căreia nu-i pot rezista, ca unii ce deveniseră aliaţi ai propriilor lor inamici”[11].  Textul biblic arată o intervenţie directă a lui Dumnezeu împotriva apostaţilor, însă depărtarea de dreapta credinţă provoacă singură mulţime de neajunsuri, de vreme ce s-a tăiat legătura cu Izvorul binelui.

16: Şi Domnul le-a ridicat judecători; şi Domnul i-a mântuit din mâna celor ce-i prădau.

„Aici e introdusă tema judecătorilor, pe care Dumnezeu îi rânduieşte la vreme şi vremi de criză morală, aşa cum va face, mai târziu, cu profeţii. În acest sens, judecătorii nu erau magistraţi care să cumpănească şi să împartă dreptatea, ci conducători, eroi, salvatori”[12].

17: Dar ei nici de judecătorii lor n-au ascultat, ci s-au desfrânat umblând după alţi dumnezei şi li s-au închinat acestora; şi repede s-au întors din calea în care părinţii lor umblaseră să asculte de cuvintele Domnului; ei n-au făcut aşa.

18: Şi de vreme ce Domnul le ridicase judecători, Domnul era cu judecătorul şi-i scăpa de mâna duşmanilor lor în toate zilele judecătorului; fiindcă Domnului îi părea rău de suspinul lor, pricinuit de către cei care-i împresurau şi le făceau necazuri.

19: Dar după ce judecătorul murea, ei se întorceau şi se stricau mai rău decât părinţii lor, mergând după dumnezei străini, slujindu-le şi închinându-se lor; ei nu şi-au părăsit izvodirile, şi nici căile lor cele rele.

E rezumată perioada judecătorilor, cu biruinţe periodice, dar şi cu apostazii. Se arată că poporul ce urma idolatriei canaanite desfrâna sau preacurvea: „De fiecare dată când Israel (la feminin) adoptă un cult canaanean, el îl înşeală pe Iahve, aşadar preacurveşte spiritual”[13].

20: Şi tare S-a mâniat Domnul asupra lui Israel şi a zis: „De vreme ce neamul acesta a părăsit legământul pe care El l-am poruncit părinţilor lor şi n-au ascultat de glasul Meu,

21: nici Eu nu voi mai izgoni de dinaintea lor pe nimeni dintre neamurile lăsate de Iosua,

22: lăsate ca prin ele să fie Israel pus la-ncercare şi să vadă dacă va ţine sau nu calea Domnului, să meargă pe ea aşa cum au păzit-o părinţii lor”. 

23: Domnul este Cel ce a lăsat aceste neamuri, şi nu le-a nimicit degrabă şi nici nu le-a dat în mâna lui Iosua.

 „Dacă sub Iosua s-a continuat forma de guvernare teocratică, el întrunind în persoana sa toată puterea legislativă, judecătorească şi executivă, după moartea lui, israeliţii nu mai au un conducător unic, de aceea la conducerea seminţiilor revin bătrânii cu vechile lor drepturi, fără a fi anulat caracterul teocratic al organizării poporului. Cele 12 seminţii nemaiavând un singur conducător, au slăbit unitatea naţională şi religioasă, poporul alunecând în idolatrie şi fiind pedepsit cu asuprirea neamurilor străine. De sub asuprirea străină israeliţii vor fi salvaţi de judecători (1200 – 1032 Î. Hr.), care au condus simultan numai o parte din popor, fără a avea dreptul de a legifera şi a fixa impozite. Conducerea lor nu era ereditară şi nici nu avea semne speciale ale demnităţii. În persoana lui Samuel, ultimul judecător din Israel, se concentrează toată puterea legislativă, judecătorească şi executivă”[14].


[1] BBVA, p. 274

[2] SEP 2, pp. 121-122

[3] SEP 2, p. 212

[4] SEP 2, p. 122

[5] SEP 2, p. 122

[6] AB, p. 32

[7] Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri (în continuare, abreviat: DS), vol. I, Ed. Artemis, Bucureşti, 1994, p. 166

[8] SEP 2, p. 123

[9] SEP 2, p. 123

[10] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 144, 4

[11] BBVA, p. 275

[12] BBVA, p. 275

[13] SEP 2, p. 124

[14] AB, p. 153

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s