Comentarii la Judecători – 11

Posted: 24/01/2009 in Judecătorii
Etichete:, ,

CAPITOLUL 11 – Istoria lui Ieftae.

 

1: Iar Ieftae Galaaditul era puternic în vârtute; era fiul unei desfrânate care i l-a născut lui Galaad pe Ieftae.

„Galaad era numele unei regiuni, dar în 5, 17 pare a fi numele unui trib. În acest caz, Galaad din textul de faţă este un eponim: Ieftae e un bastard pe care o desfrânată îl dăruieşte Galaadiţilor prin Galaad. Nefiind copil legitim, el nu avea drept de moştenire, fapt pentru care s-a refugiat în Tob”[1]. Ieftae (= El va deschide), Galaadit dar şi fiu al unui Galaad (= stâncos), e cel de-al optulea judecător al lui Israel.

2: Dar femeia lui Galaad i-a născut fii. Şi după ce fiii femeii au crescut, aceştia l-au alungat pe Ieftae, zicându-i: „Tu nu vei avea moştenire în casa tatălui nostru, de vreme ce eşti fiu de ţiitoare”. 

3: Iar Ieftae a fugit de dinaintea fraţilor săi şi a locuit în ţinutul Tob. Şi-n jurul lui Ieftae s-au adunat oameni de nimic şi au mers cu el.

Tob (= bun): regiune la răsărit de Iordan. Cât priveşte oamenii de nimic ce-l însoţeau pe Ieftae, credem că este vorba tot despre renegaţi, nicidecum despre aventurieri sau tâlhari. Ieftae, cum vom vedea, nu era lipsit de nobleţe, astfel că era de neconceput să se însoţească cu oameni de o morală joasă.

4: Şi a fost că la vremea când fiii lui Amon se pregăteau să se bată cu Israel,

5: bătrânii Galaadului au mers să-l aducă pe Ieftae din ţinutul Tob.

6: Şi i-au zis lui Ieftae: „Vino şi fii căpetenia noastră, şi ne vom bate cu fiii lui Amon!” 

7: Şi a zis Ieftae către bătrânii Galaadului: „Oare nu voi m-aţi urât şi m-aţi gonit din casa tatălui meu? De ce veniţi la mine acum, când sunteţi la necaz?” 

8: Iar bătrânii Galaadului i-au zis lui Ieftae: „Tocmai de aceea ne-am întors acum la tine, ca să mergi cu noi şi să te lupţi cu fiii lui Amon şi ne vei fi căpetenie peste toţi cei ce locuiesc în Galaad”. 

9: Şi a zis Ieftae către bătrânii Galaadului: „Dacă voi mă întoarceţi spre a mă lupta cu fiii lui Amon şi dacă Domnul îi va da în mâinile mele, atunci eu voi fi căpetenia voastră”. 

„Criteriile tipice de înscăunare a unui judecător erau în primul rând convingerea că el a salvat într-un fel patria, că este un erou; la aceasta se adăuga trăsătura harismatică ce trebuia dovedită”[2].

10: Şi au zis bătrânii Galaadului către Ieftae: „Domnul să fie martor între noi că vom face după cuvântul tău!” 

11: Şi a mers Ieftae cu bătrânii Galaadului; şi poporul l-a pus căpetenie şi cârmuitor peste ei; iar Ieftae a grăit toate cuvintele sale în faţa Domnului, în Miţpa.

Nu e exclus ca printre bătrânii Galaadului să se fi aflat şi fraţi ai lui Ieftae, de vreme ce acesta le reproşează că l-au izgonit.  „Când ammaniţii[3] au pătruns în ţinutul galaadean, localnicii s-au retras spre munţi, lipsiţi de un conducător. Trăia pe atunci un anume Iephtes[4], care se trăgea dintr-un vechi neam nobil şi întreţinea pe cheltuiala lui o oaste proprie. Evreii i-au trimis soli şi l-au rugat să vină în ajutorul lor, făgăduind să se supună domniei sale atâta timp cât va trăi. Iephtes nu le-a acceptat rugămintea, imputându-le faptul că nici ei nu i-au dat vreun sprijin când a fost nedreptăţit pe faţă de către fraţii lui. Căci nu le era frate de sânge, ci fusese născut de o femeie străină care cucerise iubirea tatălui lor şi ca atare fusese alungat, dispreţuindu-i-se slăbiciunea. De atunci el locuia în ţinutul numit Galaditis[5] şi-i lua în solda lui pe toţi cei ce se refugiau la dânsul. În cele din urmă, Iephtes s-a lăsat înduplecat de rugăminţile şi de jurământul lor că primeau să se supună puterii sale pentru totdeauna, pregătindu-şi oastea de război”[6].

12: Apoi Ieftae a trimis soli la regele fiilor lui Amon, zicând: „Ce ai tu cu mine, că ai venit împotrivă-mi să te baţi în ţara mea?” 

13: Iar regele fiilor lui Amon le-a răspuns solilor lui Ieftae: „Fiindcă Israel, atunci când s-a suit din Egipt, a luat pământul meu, de la Amon până la Iaboc şi Iordan; iar acum, întoarce-mi-l cu pace, şi voi pleca”. 

14: Şi dacă solii s-au întors la Ieftae, acesta a trimis din nou soli la regele fiilor lui Amon,

15a: care i-au zis:

            „În cele ce urmează, Ieftae aduce argumente: 1) de ordin istoric: Israel nu a intrat în Canaan ca un cuceritor care, pur şi simplu, invadează un teritoriu, ci ca un proprietar care nu cere altceva decât să-şi croiască drum către locul din care plecase (vv. 15-22); 2) de ordin religios: fiecare popor moşteneşte teritoriul pe care i l-a hărăzit divinitatea în care crede (vv. 23-24); 3) de ordin juridic, şi anume principiul prescripţiei: dacă un teritoriu nu e revendicat de nimeni pe o anume durată, el devine proprietatea celui care îl foloseşte (vv. 25-26)”[7]. Urmează cuvântul lui Ieftae, transmis prin soli:

15b: „Aşa grăieşte Ieftae: Israel nu a luat pământul lui Moab, şi nici pământul fiilor lui Amon,

16: deoarece, atunci când a ieşit din Egipt, Israel a mers prin pustie până la Marea Roşie, după care a venit la Cadeş.

17: Atunci a trimis Israel soli la regele Edomului, zicând: Lasă-mă să trec prin ţara ta!, dar regele Edomului nu l-a ascultat. A trimis apoi şi la regele Moabului, dar nici acesta n-a vrut. Atunci Israel s-a aşezat la Cadeş.

18: Apoi ei au călătorit prin pustie şi au ocolit ţara Edomului şi ţara Moabului; şi au venit spre răsărit de ţara Moabului şi şi-au aşezat tabăra dincolo de Arnon şi n-au trecut de hotarul lui Moab, căci Arnon este hotarul Moabului.

19: Atunci a trimis Israel soli la Sihon, regele Amoreilor, regele Heşbonului, şi i-a zis Israel: Lasă-mă să trec prin ţara ta către locul meu! 

20: Dar Sihon n-a vrut să-l lase pe Israel să treacă prin hotarele lui; dimpotrivă, Sihon şi-a adunat tot poporul şi şi-au aşezat tabăra la Iahaţ şi s-au bătut cu Israel.

21: Dar Domnul, Dumnezeul lui Israel, l-a dat pe Sihon, împreună cu tot poporul său, în mâna lui Israel şi l-au bătut; iar Israel a moştenit tot pământul Amoreilor care locuiau în ţara aceea,

22: de la Arnon până la Iaboc şi din pustie până la Iordan.

23: Şi acum, Domnul, Dumnezeul lui Israel, l-a înlăturat pe Amoreu de dinaintea poporului Său Israel; dar tu eşti oare acela care îl va moşteni?

24: Nu vei moşteni tu oare ceea ce ţi-a dat Chemoş, dumnezeul tău? Aşa şi noi: suntem moştenitorii tuturor acelora pe care Domnul, Dumnezeul nostru, i-a înlăturat din faţa noastră şi ni i-a dat moştenire.

25: Şi acum, eşti tu mai bun decât Balac, fiul lui Sefor, regele Moabului? A făcut el oare război cu Israel? L-a biruit?,

26: atunci când Israel locuia în Heşbon şi-n hotarele lui şi-n ţinutul Aroer şi-n hotarele lui şi-n toate cetăţile de pe lângă Iordan, vreme de trei sute de ani? De ce nu l-aţi luat în atâta amar de vreme?

27: Şi acum, eu n-am păcătuit împotriva ta, dar tu eşti nedrept faţă de mine pregătind un război împotrivă-mi. Domnul, Judecătorul, El să judece astăzi între fiii lui Israel şi fiii lui Amon!” 

28: Dar regele fiilor lui Amon n-a ascultat de cuvintele lui Ieftae, pe care acesta i le trimisese.

Din acest cuvânt, transmis prin soli, vedem că Ieftae nu era om de rând: nu numai că cunoştea istoria poporului său în amănunt, dar avea şi puterea de sinteză, ca şi pe aceea de a expune evenimentele în favoarea poporului său. Chiar dacă regele amonit nu a renunţat la intenţiile sale, solia nu va fi rămas fără nici un efect asupra sa.

29: Şi Duhul Domnului a venit peste Ieftae. Acesta a străbătut Galaadul şi ţinutul lui Manase, a ajuns la Miţpa Galaadului spre cealaltă latură a fiilor lui Amon.

30: Atunci I-a făcut Ieftae o făgăduinţă Domnului şi a zis: „Dacă-mi vei da în mână pe fiii lui Amon,

31: atunci va fi că oricine va ieşi primul pe uşa casei mele să mă întâmpine când mă voi întoarce cu pace de la fiii lui Amon, acela va fi al Domnului: îl voi aduce ardere-de-tot”.

            „Făgăduinţele nu erau obligatorii în Israel, dar, odată făcute, trebuiau duse la îndeplinire. Făgăduinţa este, de obicei, condiţionată, având caracterul unui contract între om şi Dumnezeu; primul exemplu de acest fel ni-l oferă Iacob (Facerea 28, 20-22). Sacrificiile umane erau însă interzise prin lege, şi tocmai în aceasta constă insolitul făgăduinţei lui Ieftae, explicabilă numai prin marea miză pe care el o pune în joc: victoria asupra Amoniţilor: dacă Dumnezeu îi va dărui ceea ce e mai bun, el nu-I poate oferi, în schimb, decât tot ceea ce e mai bun! Cu toate acestea, votul său e făcut în pripă şi e greu de presupus că s-a gândit la propria sa fiică”[8].  Presupunem că Ieftae şi-a făcut făgăduinţa în timpul luptei, câtă vreme balanţa victoriei era incertă. Doar împrejurări speciale pot împinge un suflet echilibrat (cum reiese din întregul text a fi fost Ieftae) la hotărâri extreme.

32: Şi a mers Ieftae înainte ca să-i întâmpine pe fiii lui Amon şi s-a războit cu ei, iar Domnul i-a dat în mâna lui.

33: Şi i-a bătut de la Aroer până spre Minit, în douăzeci de cetăţi, şi până la Abel-Cheramim, cu mari pagube; iar fiii lui Amon au fost umiliţi în faţa fiilor lui Israel.

Aroer (= goliciune; tufiş de ienupăr): cetate pe malul drept al Arnonului; Minit (= împărţire): cetate amorită; Abel-Cheramim (= pajiştea viilor): loc pe malul răsăritean al Iordanului. E cea de a şasea izbăvire a poporului de sub stăpânirea străină (cu artificiul că-l vom socoti şi pe Abimelec drept un stăpânitor străin).

34: Şi dacă s-a întors Ieftae în Miţpa, la casa lui, iată că fiica lui a ieşit să-l întâmpine cu timpane şi jocuri; ea era singurul său copil, el nemaiavând un altul, nici băiat, nici fată.

35: Şi a fost că-n clipa în care a văzut-o, el şi-a sfâşiat hainele şi a zis: „Vai, vai, fiica mea, tu mi-ai răsturnat totul, tu îmi dai totul peste cap: că împotriva ta mi-am deschis eu gura către Domnul, şi nu voi putea să-mi iau cuvântul înapoi!…”.

            „Ieftae îşi dă seama că preţul victoriei e prea mare şi că toată bucuria lui s-a spulberat. Cu toate acestea, rămâne neclintit în credinţă şi onoare”[9].

36: Iar ea i-a zis: „Tată, ţi-ai deschis tu gura către Domnul?: Fă cu mine după cuvântul care ţi-a ieşit din gură, de dragul căruia te-a răzbunat Domnul împotriva vrăjmaşilor tăi dintre fiii lui Amon!”

            „Deşi tatăl nu-i explică anume despre ce e vorba, copila pricepe şi-şi asumă jertfa”[10].

37: Şi a mai zis ea către tatăl său: „Tată, fă pentru mine lucrul acesta: Lasă-mă două luni, să mă duc pe munţi în sus şi-n jos şi să-mi plâng fecioria, eu şi însoţitoarele mele!” 

38: Iar el i-a zis: „Du-te!”  Şi a lăsat-o liberă timp de două luni, iar ea s-a dus, împreună cu însoţitoarele ei, şi şi-a plâns fecioria în munţi.

39: Şi dacă acele două luni s-au sfârşit, ea s-a întors la tatăl ei, iar el a plinit asupra ei făgăduinţa pe care o făcuse. Şi ea n-a cunoscut bărbat.

„Aici arta naratorului e desăvârşită: deşi e vorba de un holocaust (înjunghierea victimei şi arderea ei totală, până la cenuşă), autorul evită ispita unui tablou dramatic, răscolitor, terifiant (ca acela al Ifigeniei din opera lui Euripide), şi expediază totul în câteva cuvinte seci şi concludente, apelând la imaginaţia şi participarea lăuntrică a cititorului”[11].

 „După Sfânta Scriptură, jertfele omeneşti sunt interzise […]. Jertfa judecătorului Iefta este un caz izolat şi neconform cu Legea divină”[12].  „Legământul lui Iefta se termină într-o manieră tragică: el făgăduieşte să sacrifice pe oricine se va ivi la intrarea casei sale; fiica sa a fost cea care i-a venit în faţă şi el şi-a îndeplinit legământul”[13].  „Theodoret (al Cirului) (Quaestiones in Iudices 20), întrebându-se asupra motivelor pentru care Dumnezeu a îngăduit jertfa fiicei lui Ieftae, găseşte ca unic răspuns pilda cu scop pedagogic: oamenii sunt îndemnaţi în felul acesta să fie cumpătaţi în promisiunile pe care le fac”[14].   Introducem aici o opinie personală, greu de susţinut, dar neputându-ne împăca cu aducerea unei jertfe umane de către Ieftae. Fiica sa va fi făcut legământ de feciorie pe viaţă (şi ea n-a cunoscut bărbat; să-mi plâng fecioria), fapt care, în gândirea evreilor de atunci, echivala cu moartea. Mai jos, se arată că fetele din Israel o plângeau anual pe fiica lui Ieftae. Chiar dacă această comemorare s-a dovedit trecătoare, tolerarea ei în epocă şi menţionarea în Scriptură fără vreo notă critică par a susţine varianta fecioriei pe viaţă în locul celei a holocaustului. Altfel, aducerea de jertfe umane stârnind oroarea Israeliţilor, chiar şi într-o epocă confuză, cum a fost aceea a judecătorilor, credem că reacţia ar fi fost una de condamnare a lui Ieftae şi de oprire a oricărei comemorări a faptei sale. De aceea opinăm, cu toate că textul Scripturii pare a ne contrazice categoric, că arderea fiicei lui Ieftae a fost una simbolică, în sensul arătat. Astfel că vom putea zice şi noi, fără reţinerea ce ne-ar produce-o un omor, chiar unul sacrificial:  „Ca pe o mieluşea a adus Ieftae la altar pentru a fi jertfită Domnului pe fiica sa, care nu cunoscuse bărbat. Iar ea, care se asemăna Ţie, Prea Fericite, cu glas mare striga: Pentru Tine, Mire, mă păstrez curată” [15].

40: Şi s-a făcut un obicei în Israel: fiicele lui Israel se adunau în fiecare an s-o plângă pe fiica lui Ieftae: patru zile pe an.

„Acest obicei e menţionat numai aici în Vechiul Testament, şi e probabil că n-a avut viaţă lungă. Dincolo şi deasupra lui, însă, acest crâmpei de istorie deschide perspectiva unei ample analize teologice: Dumnezeu acceptă provocarea omului, acceptând în acelaşi timp şi soluţia. Dilematic: salvează o fiinţă umană sacrificându-Şi poporul, sau Îşi salvează poporul sacrificând o fiinţă umană?… Mult mai târziu, arhiereul Caiafa, inspirat de Dumnezeu, va enunţa principiul că de folos ne este să moară un om (adică Iisus) pentru popor, iar nu tot neamul să piară (Ioan 11, 50)”[16].

Revenim la problema jertfei fiicei lui Ieftae, prezentând ambele opinii în circulaţie: „Atât la Sfinţii Părinţi cât şi la exegeţii biblici mai noi se discută chestiunea jertfirii fiicei lui Ieftae. Se întreabă: oare Ieftae şi-a jertfit fiica în mod sângeros, prin ardere, sau a destinat-o spre a servi în templul Domnului[17] şi astfel să păzească fecioria perpetuă? Jertfirea reală sângeroasă o susţin dintre cei vechi Iosif Flaviu (Antichităţi, V, 7, 10), Talmudul, Origen, Sfântul Efrem (Sirul), Sfântul Ioan (Gură de Aur), Sfântul Ambrozie (al Milanului), Fericitul Ieronim şi Fericitul Augustin, Toma de Aquino şi alţii, iar dintre cei noi: Vigoroux, Hummelauer, Zapletal, Lagrange, Hetzenauer şi alţii. Jertfirea în sens impropriu o susţin iudeul R. I. Kimchi (sec. XII), Nicolau Lyranul (sec. XIV), Ubaldi, Cornelly, van Hoonecker, Szchokke şi alţii. Cu toate că autorii sunt de părere că Ieftae, înaintea războiului cu amoniţii, a făcut juruinţă de jertfă în sens propriu, contând chiar şi pe eventualitatea unei jertfe omeneşti[18] […], totuşi, cei de părere opusă[19] insistă asupra laudelor ce i se aduc lui Ieftae (I Regi 12, 11; Evrei 11, 32), care ar fi incompatibile dacă Ieftae ar fi săvârşit o (astfel de) nelegiuire. Preoţimea n-ar fi tolerat comemorarea anuală de 4 zile a victimei, dacă ar fi vorba de jertfă omenească atât de potrivnică Legii Domnului şi străină de practica religioasă. fecioria perpetuă, în concepţia poporului biblic, echivalează cu o adevărată jertfă, căci Vechiul testament, în general, nu apreciază fecioria aşa cum o apreciază Noul testament. Chiar cuvintele: iar ea n-a ştiut de bărbat arată că e vorba de jertfă improprie, jertfă de feciorie. Apoi, înainte de jertfire, fiica îi cere tatălui voie ca: să se ducă şi să rătăcească prin munţi şi să-şi plângă fecioria cu prietenele ei. Ieftae se învoieşte şi ea rătăceşte prin munţi timp de două luni.  Însă majoritatea autorilor văd în cazul de faţă o jertfă adevărată, mai ales după ce textul constată lămurit: el (Ieftae) a îndeplinit cu ea juruinţa cu care se jurase. Aşa se explică şi surprinderea dureroasă când vede ieşind din casă în întâmpinarea lui pe unica fiică şi unica odraslă din familie[20]. Fireşte că faptele săvârşite chiar şi de bărbaţi în funcţii de trimişi ai lui Dumnezeu, sau ridicaţi de Dumnezeu, îi angajează în sens moral pe ei personal şi nu Legea, pe care pot să o observe sau să o calce. În cazul dat, Ieftae face o juruinţă pripită în materie nepotrivită pentru juruinţă, pe care el ţine de datoria sa să o îndeplinească (greşit!), pentru cuvântul dat […]. De altfel, Ieftae, ţinând seamă de originea[21], educaţia[22] şi tinereţile lui[23], a fost un bărbat de la care te poţi aştepta la fapte lipsite de sentimentul gingăşiei şi al sensibilităţii morale[24]. El era feciorul unei femei desfrânate[25], era nelegitim în familie, de unde fusese izgonit de fraţi[26]. El, izgonit fiind, se aşează în ţinutul Tob şi se aşază lângă Ieftae oameni fără căpătâi, care ieşeau cu el (după jaf)[27]. După asemenea antecedente[28], el este ales de bătrâni şi angajat drept căpitan al oştii împotriva lui Amon, pogorându-se peste el Duhul Domnului, când porneşte la război. Fireşte că Duhul Domnului, care îl ajută să biruiască în război, nu inspiră şi nu-i aprobă toate faptele, pe care le săvârşeşte în alte împrejurări”[29].  Reamintim, după toate acestea, că Sfântul Apostol Pavel îl include pe Ieftae între eroii credinţei, împlinitori ai dreptăţii (Evrei 11, 32-38).

Oricum, istoria aceasta ne lasă cu o anume amărăciune, astfel că o vom muta în plan mistic: „Ieftae închipuieşte persoana Domnului. Iar fata lui, trupul preacurat al Aceluia. Căci precum Ieftae era născut dintr-o desfrânată şi a fost alungat dintre ai lui, iar ieşind a luptat şi a biruit pe duşmani, făgăduind lui Dumnezeu să aducă drept jertfă pe primul din familia sa, care-l va întâmpina la întoarcere, la fel şi Domnul, născându-Se după trup din firea noastră cea desfrânată, în chip nepăcătos, prin aceea că S-a făcut semănătorul propriului Său trup, alungat fiind de cei ce socoteau a fi Iudei şi biruind în războiul cel pentru noi, a adus trupul Său propriu lui Dumnezeu şi Tatăl lui. Fiindcă Ieftae se tălmăceşte deschizătura lui Dumnezeu[30].


[1] BBVA, p. 287

[2] IIR, p. 208

[3] Amoniţii.

[4] Ieftae.

[5] Galaad.

[6] Iosif Flaviu, Antichităţi iudaice, V, 7, 8

[7] BBVA, p. 288

[8] BBVA, p. 289

[9] BBVA, p. 289

[10] BBVA, p. 289

[11] BBVA, p. 289

[12] AB, p. 265

[13] DEI, p. 451

[14] SEP 2, p. 177

[15] Metodiu de Olimp, Banchetul sau despre castitate, XI

[16] BBVA, p. 289

[17] Templul încă nu exista, dar aceasta nu împiedică închinarea cuiva lui Dumnezeu.

[18] Şi noi socotim că abia în ultimă instanţă s-a gândit Ieftae la o jertfă omenească, neexcluzând-o, totuşi.

[19] Între care, păstrând proporţiile, ne numărăm.

[20] Însă, în logica vechilor evrei, dar chiar şi a oamenilor de azi, aceeaşi durere însoţeşte şi gândul că cineva apropiat ar alege calea fecioriei pe viaţă.

[21] Iosif Flaviu afirmă că se trăgea dintr-un vechi neam nobil.

[22] Cuvântul transmis amoniţilor prin soli îl arată pe Ieftae un om educat

[23] Scriptura nu lasă de înţeles nimic infamant referitor la tinereţea lui Ieftae.

[24] În nici un caz nu ne-a părut Ieftae a fi insensibil.

[25] Socotim că termenul trebuie luat în sensul că acea femeie nu era soţie legitimă a tatălui lui Ieftae

[26] Acest amănunt nu-l pune într-o lumină negativă pe Ieftae ci, mai degrabă, pe fraţii săi.

[27] Incursiunile de jaf sunt o presupunere, Scriptura nefiind explicită în acest sens; după Iosif Flaviu, Ieftae şi-ar fi alcătuit o oaste proprie, pe care o întreţinea; de asemenea, greu de crezut ca însoţitorii lui Ieftae să fi fost de o calitate îndoielnică, ei fiind, probabil, îndepărtaţi de ai lor, ca şi Ieftae, din felurite pricini, asupra cărora nu ne putem pronunţa.

[28] Nu ne e clar ce fel de antecedente.

[29] Studiul Vechiului Testament, pp. 173-175

[30] Sf. Maxim Mărturisitorul, Nedumeriri, întrebări şi răspunsuri, 46

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s