Comentarii la Iosua – 14

Posted: 23/01/2009 in Iosua
Etichete:, ,

CAPITOLUL 14 – Împărţirea pământului la apus de Iordan.

1: Aceştia sunt aceia dintre fiii lui Israel care au pri­mit moştenire în ţara Canaanului, cărora Eleazar preotul şi Iosua, fiul lui Navi, şi capii de familie ale seminţiilor fiilor lui Israel le-au împărţit ca moştenire.

„Fiul lui Navi a pus doisprezece oameni ca să împartă moştenirea; doisprezece apostoli, crainici ai adevărului, tri­mi­te şi Iisus (Hristos) în toată lumea”[1].  „Aşadar, acel pă­mânt, care este dincolo de Iordan, a fost împărţit de Moise, în timp ce pământul sfânt, pă­mântul cel bun, l-a împărţit Isus împreună cu mai ma­rii seminţiilor lui Israel. Vezi, dar, că de îndată ce Mântuitorul va începe să împartă adevărata moştenire a ţării sfinte, El îşi va atrage de partea Sa pe prin­ţii adevăratului Israel, pe Israelul cel duhovnicesc. Şi cine sunt fruntaşii seminţiilor noastre? Aceşti fruntaşi ai Bise­ri­cii, dacă nu Sfinţii Apostoli cărora Mântuitorul le-a spus: Veţi şedea şi voi, pe douăsprezece tronuri, şi veţi judeca cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (Matei 19, 28). În acelaşi timp a fost asociat la îm­părţire şi un preot, care este cuvântul tainic şi mistic al lui Dumnezeu, deoarece este spus că Isus şi Eleazar au convenit pentru a împărţi pământul”[2]. Amin­tim aici că Eleazar  se tâlcuieşte Dumnezeu a venit în ajutor, iar Navi (sau Nun) prin peşte; durată; vlăstar.        

2: Ei şi-au primit moştenirea prin sorţi, aşa cum Dom­nul, prin mâna lui Iosua, le-a poruncit celor nouă se­minţii şi la o jumătate de seminţie

3: dincolo de Iordan. Dar Leviţii nu aveau parte printre ei.

4: Fiindcă fiii lui Iosif erau două seminţii: Manase şi Efraim; iar pentru Leviţi nu era în ţară nici o parte care să le fi fost dată, ci doar cetăţi de locuit, precum şi împre­ju­ri­mile acestora pentru vitele lor, cu vite cu tot.

5: Precum Domnul îi poruncise lui Moise, aşa au fă­cut fiii lui Israel şi au împărţit pământul.

Situaţia aparte a leviţilor e explicată aici şi prin aceea că din Iosif  au răsărit două seminţii: numărul tri­burilor, ca şi acela al Apostolilor, trebuia să se men­ţi­nă acela de do­uă­sprezece. Nu ne pare a fi aici locul potrivit pentru a tâl­cui acest număr, dar putem trimite pe cei interesaţi la Ambigua Sfântului Maxim Măr­tu­ri­si­torul (pp. 163-170).

6: Iar fiii lui Iuda au venit la Iosua în Ghil­gal; şi i-a grăit Caleb, fiul lui Iefone Chenezeul: „Tu ştii cuvântul pe care Domnul l-a grăit către Moise, sluga lui Dumnezeu, în pri­vin­ţa mea şi a ta, la Cadeş-Barnea.

7: Că eu aveam patruzeci de ani când Moise, sluga lui Dumnezeu, m-a trimis din Ca­deş-Barnea să iscodesc această ţară, iar eu i-am răspuns după gândul său.

8: Fra­ţii mei, cei ce s-au suit împreună cu mine, au în­spăimântat inima poporului; eu însă L-am urmat în­toc­mai pe Domnul, Dumnezeul meu.

9: În ziua aceea s-a ju­rat Moise, zicând: Pământul în care te-ai dus îţi va fi moştenire, ţie şi fiilor tăi în veci, fiindcă tu L-ai urmat întocmai pe Dom­nul, Dumnezeul nostru.

10: Şi acum, iată că Domnul m-a ţinut viu, aşa cum a grăit; patruzeci şi cinci de ani sunt acum de când Domnul a grăit cuvântul acesta către Moise, la vremea când Israel umbla prin pustie; şi acum, iată, eu am optzeci şi cinci de ani

11: şi sunt încă tare, ca atunci când m-a trimis Moise; tare sunt şi acum să ies şi să intru în război.

12: Şi acum, cer de la tine muntele acesta, aşa cum a zis Domnul în ziua aceea; că tu ai auzit cuvântul acesta în ziua aceea. Ena­chimii sunt şi acum acolo, cu cetăţi mari şi tari; aşadar, dacă Domnul va fi cu mine, eu îi voi nimici, aşa cum mi-a spus mie Domnul”.

„Sfântul nu cere nimic neînsemnat şi pământesc, ni­mic din ce se găseşte în fundul văilor, ci el cere un munte înalt, un munte acoperit cu oraşe mari şi în­tă­rite. […] Şi da­că a cerut, e că a cunoscut meşteşugul de a lupta, după cum este scris: Înţeleptul ia cu luptă cruntă cetatea şi răstoarnă întăriturile în care-şi puneau nădejdea necredincioşii (Pilde 21, 22). Crezi că dacă Solomon a spus acestea a voit să ne în­veţe pe noi că înţeleptul cucereşte cetăţi şi nimiceşte me­te­re­zele zidite din pietre? Înţelesul acestor cuvinte este urmă­to­rul: oraşul şi meterezele indică învăţăturile şi jude­că­ţi­le cu care filosofii construiesc toate părerile profane şi potrivnice Legii divine, care sunt observate de păgâni şi barbari. La nu­mărul de păreri josnice şi de oraşe în­tărite, aşezate pe munţi, trebuie să adăugăm şi afir­ma­ţiile pe care ereticii le atribuie Scripturii şi pe care ei le aşază ca pe nişte munţi înalţi. A­cestea sunt cetăţile pe care le dărâmă înţelepţii proclamând cuvântul adevă­ru­lui, şi oraşele minciunii, pe care le răs­toarnă berbecul adevărului, precum şi Apostolul Pavel zicea: Noi sur­păm gândurile şi toată trufia care se ridică împo­tri­va cu­noaşterii lui Dumnezeu (I Corinteni 10, 5). Şi as­tăzi tră­ieşte înaintea lui Isus preaînţeleptul Caleb, măr­tu­risind că e tare în război şi gata de luptă, şi cere, ca să spunem aşa, învoirea să se bată, să atace pe înţe­lep­ţii veacului, pe cei care afirmă min­ciuna în locul ade­vărului, să-i bi­ru­ie, să-i învingă şi să răs­toarne întreg edificiul spuselor lor. De aceea, văzând însu­fle­ţirea lui Isus, îl bine­cu­vân­tează (v. 13). Fără îndoială El bine­cuvintează astfel de do­rinţe şi de cutezanţe. Dar şi tu, dacă vrei să te dedici în­văţăturii, cugetând în Legea lui Dumnezeu, în duhul în­ţelepciunii şi devenind ca o ini­mă în Legea lui Dum­­­ne­zeu, poţi răsturna cetăţi mari şi întărite, adică năs­co­ci­rile minciunii, învrednicindu-te de binecuvântarea lui Isus şi astfel primeşti de la el Hebronul. Dar Hebron se tâlcuieşte co­muniune ori căsnicie[3].

13: Iar Iosua l-a binecuvântat; şi a dat He­bro­nul ca moştenire lui Caleb, fiul lui Iefone Chenezeul.

„Hebronul este alt oraş străvechi al Ţării Sfinte, exis­tent până azi. În timpul lui Iosua se numea Qyriat Arba. Este situat la 36 km sud de Ierusalim şi la 927 m altitudine dea­supra nivelului Mediteranei”[4].

14: Şi de atunci până-n ziua de astăzi i-a fost He­bro­nul moştenire lui Caleb, fiul lui Iefone Che­ne­ze­ul, fiindcă el a ascultat de porunca Domnului, Dum­ne­ze­ul lui Israel.

„Să vedem, dar, cine este cel dintâi care a primit moş­tenirea din mâinile lui Iisus (Iosua)? Scriptura zice că acesta a fost Caleb, fiul lui Iefone, căci el e întâiul care cere şi stă­ruie cu vorbe şi temeiuri, vorbe despre care ştim că ne pot fi de folos pentru mântuire. Caleb se tâlcuieşte: ca inima. Cine este cel ca inima, dacă nu acela care în toate treburile îşi în­chină munca gândirii, care nu primeşte numele unui oare­care membru al Bi­sericii, ci este identificat cu organul cel mai important din noi, adică cu inima, ceea ce înseamnă că în toate lucrările sale el se conformează raţiunii şi înţe­lep­ciunii şi orânduieşte toate treburile ca şi când el însuşi ar fi inima? În ce priveşte pe Iefone, tatăl său, acesta se tâl­cu­ieşte: convertire. Acest Caleb este, deci, fiul con­ver­tirii. Ce alt înţeles poate avea decât că, întorcându-se la Dumnezeu, a produs un asemenea efect încât inima sa a născut un fiu care este inima? Orice om, deci, care se dăruieşte gândurilor di­vi­ne şi care stăruie cu înţelep­ciu­ne şi judecată, este un Caleb. Acest Caleb a fost în­drumat, mai întâi, de Moise, iar mai apoi de Iisus (Io­sua), care l-a asistat şi i-a zis: Tu ştii ce a zis Dom­nul către Moise, omul lui Dumnezeu. Tu cunoşti cu­vân­tul pe care i l-a spus Domnul. Şi cine oare putea cunoaş­te cuvântul pe care Domnul l-a spus lui Moise, dacă nu În­suşi Iisus? Nimeni n-a pătruns în îndrumările sale, în înţe­le­sul Legii, ca Iisus, căci El este Cel ce ne-a în­văţat şi des­co­pe­rit toate, El este cel care a descoperit lui Pavel că legea e duhovnicească (Romani 7, 14). După cum s-a spus, vorbind despre Caleb să vorbim despre mine şi despre tine. Şi mie şi ţie ne-a vorbit Moise. Asta-i totuna cu ceea ce zice Domnul că: dacă aţi fi crezut lui Moise, aţi fi crezut şi Mie, căci despre Mine scrie acela (Ioan 5, 46). Mie, adică în legătură cu tema lui Caleb, care este inima. Este sigur că Moise a scris despre inimă, el, ale cărui scrieri abundă în în­ţe­lep­ciune şi prudenţă. El zice: Câtă putere aveam atunci, tot atâta am şi acum. Sfântul este, prin urmare, în aceeaşi putere, în prezent ca şi în trecut, în problemele noi ca şi în cele vechi, în Evanghelii ca şi în Lege. Iată ce zice el: are aceeaşi putere azi, în vremea lui Iosua, ca şi altădată sub Moise, căci ace­eaşi inimă veghează cu aceeaşi putere în tainele celor două Testamente”[5].

15: Mai înainte Hebronul se numea Chiriat-Arba, cetatea-metropolă a Enachimilor.

Şi s-a liniştit pământul de război.

„Trebuie să ne grăbim să ajungem la Iisus, nu la fiul lui Navi, ci la Iisus Hristos. Dar mai întâi să ne introducem în şcoala lui Moise, să lepădăm acolo ne­pri­ceperea copi­lărească (I Corinteni 13, 12) şi după ace­ea să înaintăm spre desăvârşirea în Hristos: Moise n-a stins toate războaiele, Io­sua însă le-a domolit pe toate şi a dăruit pacea tuturor, pre­cum este scris: s-a li­niştit ţara de război[6]. Vechiul nume al Hebronului a fost Chiriat-Arba (= cetatea împătrită), me­tro­po­lă a fiilor lui Enac (= uriaş; gât lung). Dar se cuvine să re­ve­­nim, în încheierea acestui capitol, cu concluzia că singur Hristos este Cel ce aduce pacea în suflete, chiar dacă în viaţa aceasta e doar o pregustare nedesăvârşită a păcii depline ce o vom dobândi în Canaanul ceresc şi nestricăcios.


[1] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, X, 11

[2] Origen, Omilii la Cartea Iosua, XVIII, 1

[3] Origen, Omilii la Cartea Iosua, XVIII, 3

[4] AB, p. 93

[5] Origen, Omilii la Cartea Iosua, XVIII, 2

[6] Origen, Omilii la Cartea Numerii, I, 3

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s