Comentarii la Iosua – 9

Posted: 21/01/2009 in Iosua
Etichete:, ,

CAPITOLUL  9 – Înţelegeri împotriva lui Israel. Vicleşugul  Gabaoniţilor.

1: Iar când au auzit regii Amoniţilor, cei de din­colo de Iordan, cei ce se aflau la munte şi-a câmpie şi pe ţăr­mul mării celei mari şi cei ce erau lângă An­ti­liban şi Heteii şi Canaaneenii şi Ferezeii şi Heveii şi Amoreii şi Gher­gheseii şi Iebuseii,

2: atunci s-au adunat laolaltă pentru ca toţi să facă război împotriva lui Io­sua şi a lui Israel.

Despre popoarele canaanite am dat unele amă­nun­te în volumele anterioare, ca şi în volumul de faţă; Amoniţii (= aparţinând naţiunii) se trăgeau din fiul mai mic al lui Lot; aici e vorba despre o primă coaliţie a po­poarelor canaanite  îm­potriva lui Israel, de când evre­ii au trecut Iordanul.

Aici, Septuaginta are un adaos, numerotat ca versetul 2a-f, pe care-l reproducem în traducerea SEP 2: 2a: Atunci Iisus a durat un altar Domnului Dumnezeului lui Israel, pe muntele Gaibal [Ebal],

2b: după cum le poruncise Moise, slujitorul Domnului, fiilor lui Israel, cum stă scris în legea lui Moise – un altar din pietre întregi, de care nu s-a atins fierul -, şi a urcat acolo arderi de tot pentru Domnul şi jertfă de mântuire.

„După Philon (QE ad loc.), prelucrarea pietrelor ar însemna pângărirea lucrărilor creaţiei, care sunt desăvârşite. Theodoret (QE 44) crede că e vorba de un motiv practic: un altar din pietre brute poate fi distrus mai uşor pentru a nu cădea în mâinile păgânilor. În interpretarea alegorică a lui Chiril al Alexandriei (Închinare IX) piatra netăiată de fier simbolizează unitatea ipostatică a lui Hristos”[1].

2c: Şi Iisus a scris pe pietre Deuteronomul, legea lui Moise, pe care a scris-o în faţa fiilor lui Israel.

Textul Masoretic vorbeşte aici despre o copie a legii. „Origen transcrie Deuteronomium, desemnând limpede cartea biblică. El se întreabă cum a fost posibil ca întreg poporul să fi stat lângă Iisus Navi tot timpul cât acesta a scris Deuteronomul întreg? Desigur, aşa ceva nu este de conceput, afirmă alexandrinul. Prin urmare, textul ne vorbeşte despre a doua lege, a lui Hristos, scrisă într-o clipă pe inimile credincioşilor (Hom. Ios. IX, 4)”[2].

2d: Şi tot Israelul, cu bătrânii lor, şi cu judecătorii lor, şi cu scribii lor mergeau de-o parte şi de alta a chivotului [de] dinainte, iar preoţii şi leviţii au ridicat chivotul legământului Domnului, şi [împreună cu] străinii şi băştinaşii care se aflau jumătate lângă muntele Garizin, jumătate lângă muntele Gaibal, precum poruncise Moise, slujitorul Domnului, ca să binecuvânteze poporul mai întâi.

„După Origen, muntele Garizim este muntele binecuvântărilor, în vreme ce muntele Gaibal (Ebal) este muntele blestemelor (cf. Deuteronom 27, 12-13). Cei care merg spre Garizim îi simbolizează pe credincioşii zeloşi, dornici să se desăvârşească spiritual; ceilalţi îi reprezintă pe credincioşii călduţi, al căror zel se reduce la evitarea iadului. Primii cred şi vor să se mântuiască din iubire; ceilalţi, din frică (Hom. Ios. IX, 6-7). ♦ Localizarea celor doi munţi este controversată. Tradiţia iudaică îi situează lângă Ierihon, în timp ce arheologii înclină pentru amplasarea lângă Sichem, în Samaria[3]

2e: Şi după aceasta, Iisus a dat citire tuturor cuvintelor acestei legi, binecuvântărilor şi blestemelor, după toate cele scrise în legea lui Moise.

„Origen (Hom. Ios. IX, 8) scrie că nu putem înţelege legea lui Moise decât dacă ne-o citeşte Iisus, i. e. Hristos”[4].

2f: N-a rămas nici un cuvânt, dintre toate pe care i le-a poruncit Moise lui Iisus, căruia Iisus să nu-i fi dat citire în auzul întregii adunări a fiilor lui Israel, a bărbaţilor, femeilor, copiilor şi a străinilor alipiţi de Israel.

„Origen distinge două tipuri de ascultători ai lui Iisus: iniţiaţii, simbolizaţi de bărbaţi, care se pot hrăni cu mâncare solidă; şi neiniţiaţii, simbolizaţi de femei, copii şi străini, care nu suportă decât laptele duhovnicesc (Hom. Ios. IX, 9)”[5].

„Origen consacră întreaga omilie a IX-a acestor cinci versete, propunând şi o lectură cuvânt cu cuvânt: pe piatra vie a inimii noastre (pietrele întregi ale altarului), Iisus Hristos (Iosua), în prezenţa îngerilor lui Dumnezeu (fiii lui Israel) a înscris o a doua Lege şi, citind-o, explică întreaga lege catehumenilor (străinii). Tot după Origen, pietrele întregi îi pot simboliza şi pe apostoli, temelia Bisericii”[6].

Revenim, de aici, la textul versiunii lui Anania:

3: Iar locuitorii Gabaonului, auzind despre toa­te lu­­crurile pe care Domnul le făcuse cu Ierihonul şi Aiul,

4: au pus la cale şi ei un vicleşug, că s-au dus şi şi-au agonisit me­rinde şi s-au pregătit; şi-au pus pe asini saci vechi şi vin în burdufuri vechi, rupte şi cârpite,

5: şi-n pi­cioare încălţăminte şi sandale vechi şi peticite, şi pe ei îmbrăcăminte vechi, iar pâi­nile din merindele lor erau uscate, mucede şi roase.

Gabaon (= cetatea dealurilor) era principala ce­ta­te a heviţilor, unul dintre popoarele canaanite; ceta­tea era situată la circa 9 km de Ierusalim. Gabaoniţii (= munteni) sau Ghi­beoniţii au decis să-l înşele pe Iosua şi, după cum vom ve­dea, planul lor a reuşit. „Gaba­o­ni­ţii credeau că viclenia stra­te­gică cu care Iosua cucerise Aiul le poate servi drept model!”[7].  „Pentru Origen, locuitorii Gabaonului, îmbrăcaţi în veşminte vechi, îi simbolizează pe acei credincioşi care, în ciuda zelului lor, au rămas ataşaţi de omul vechi, lumesc. Aceştia sunt precum ulmii care, conform unei imagini din Păstorul lui Herma 2, 51, 1-10, deşi nu rodesc, sprijină pomii roditori (Hom. Ios. X, 1)”[8].

6: Şi au venit la Iosua, în tabăra lui de la Ghil­gal, şi au grăit către Iosua şi către tot Israelul: „Am venit dintr-o ţară de departe; şi acum, încheiaţi cu noi un legământ”.

7: Iar fiii lui Israel au zis către Hevei: „Luaţi amin­te, ca nu cumva să locuiţi printre noi; atunci, cum am putea să încheiem cu voi un legământ?”

8: Iar ei au zis către Iosua: „Noi suntem robii tăi”. Dar Iosua le-a zis: „De unde sunteţi? şi de unde aţi venit?”

9: Iar ei au răs­puns: „Robii tăi au venit dintr-o ţară foarte înde­păr­tată, în numele Domnului, Dumnezeului tău, căci noi am auzit de numele Lui

10: şi despre toate câte a făcut El în Egipt şi despre toate câte a făcut El cu regii Amoreilor, cei de dincolo de Iordan, şi cu Sihon, regele Heşbonului, şi cu Og, regele Vasa­nului, cel ce locuia în Aştarot şi Edre­ea.

11: Şi dac-am auzit, bă­trânii noştri şi toţi locuitorii ţării noastre au grăit către noi, zicând: Luaţi-vă merinde de drum şi mergeţi în întâmpinarea lor şi să le spuneţi: Noi suntem robii voştri; şi acum, încheiaţi cu noi un legământ!

12: Pâinile acestea erau calde când le-am luat să ne fie merinde, în ziua-n care am plecat să venim la voi; acum sunt uscate şi roase.

13: Când am umplut noi a­ceste burdufuri cu vin, ele erau noi; acum s-au rupt. Aceste haine şi încălţăminte ale noastre s-au învechit din pricina drumului neobişnuit de lung…”.

14: Iar căpe­te­nii­le au luat din merindele lor, dar pe Domnul nu L-au întrebat.

15: Iar Iosua a făcut pace cu ei; şi cu ei au făcut legământ că nu-i vor ucide, iar căpeteniile s-au legat faţă de ei cu jurământ.

„În general, înţelegerile la nivel de stat cu stră­i­nii se încheiau cu depunerea unui jurământ. Uneori, du­pă obiceiul pământului, jurământul se întărea cu jun­ghierea şi despi­ca­rea în două a unui animal. Cei ce au încheiat legământul tre­ceau printre cele două ju­mă­tăţi ale animalului tăiat, suge­rân­du-li-se prin aceasta că tot aceeaşi junghiere şi despicare în două o va suferi şi cel care ar îndrăzni să încalce în vreun fel pactul con­sfinţit. De aici s-a încetăţenit expresia de tăiere a legă­mân­tului (kaşat berit – în ebraică)”[9].  După cum se va ve­dea mai jos, autorii patristici au privit în mod diferit stratagema ghibeoniţilor, dar, în general, aprecierile sunt po­zi­tive. De altfel, ei şi-au exprimat dorinţa de a sluji lui Dum­ne­zeu, fiind dificil de spus cât erau de sin­ceri. Li s-ar putea reproşa vicleşugul, însă ei ştiau că evreii sunt decişi să exter­mine neamurile canaanite idolatre. Posibil ca ei să fi ajuns la un acord cu Iosua şi dacă mărturiseau că sunt canaaniţi, dacă ar fi afirmat ferm credinţa în Dumnezeul lui Israel. De altfel, răz­boa­iele purtate de israeliţi au avut aproape întotdeauna un caracter religios, ei înşişi privindu-se mai degrabă ca o re­ligie, decât ca un neam sau o rasă distinctă.

16: Şi a fost că dac-au trecut trei zile după ce încheiaseră cu ei un legământ, au aflat că le sunt aproape vecini şi că locuiesc între ei.

17: Şi au pornit fiii lui Israel şi au venit la cetăţile lor; iar cetăţile lor erau Gabaonul, Chefira, Beerot şi cetatea Iearim.

Cum se deduce de aici, prin Gabaoniţi sau Ghi­be­oniţi se înţelegeau şi locuitorii cetăţilor apropiate de aceia: Che­fira (= sat), Beerot (= fântâni) şi Iearim (= păduri) sau Chi­riat-Iearim, despre care am mai amintit.

18: Dar fiii lui Israel nu s-au bătut cu ei, de­oa­rece toate căpeteniile lor li se juraseră pe Domnul, Dum­nezeul lui Israel; şi-ntreaga obşte a cârtit împo­tri­va căpeteniilor.

19: Iar căpeteniile au zis către obşte: „Noi ne-am legat faţă de ei cu jurământ pe Domnul, Dum­ne­zeul lui Israel, şi acum nu ne putem atinge de ei.

20: Dar le vom face astfel: Îi vom prinde de vii şi-i vom ţine în viaţă; în acest fel nu va fi peste noi mânia Domnului din pricina jurământului cu care ne-am legat în faţa lor;

21: ei vor trăi şi vor fi tăietori de lemne şi cărători de apă pentru toată obştea, aşa cum le-au spus căpeteniile”.

„Prescripţiile legii mozaice fac distincţia între scla­vii proveniţi dintre străini şi cei indigeni (israeliţi). În prima ca­te­gorie intrau cei ce, potrivit dreptului an­tic, erau luaţi ca pri­zonieri de război şi nu se ucideau, cei cumpăraţi de la po­poarele vecine, îndeosebi de la ismaeliţi (şi) madianiţi, stră­i­nii săraci aşezaţi în ţară şi cei care se năşteau din familii de sclavi. Nu erau pri­miţi ca sclavi canaaneii din cauza ido­la­tri­ei şi corupţiei lor, exceptând pe locuitorii cetăţilor Ghibeon, Beerot, Chiriat Iearim şi Chefira care în urma alianţei înche­ia­tă cu Iosua au fost acceptaţi ca slujitori inferiori în cor­tul sfânt. Israeliţilor li se interzicea după lege să spo­reas­că nu­mărul sclavilor străini sau să recurgă la răpire ori să practice comerţul de sclavi, aşa cum făceau fe­nicienii şi filistenii. Preţul unui sclav era de 30 sicli de argint (Ieşirea 21, 32)”[10].

22: Iar Iosua i-a chemat şi le-a zis: „De ce m-aţi înşelat voi, zicând: Noi trăim foarte departe de voi…, în timp ce voi sunteţi învecinaţi cu cei ce locuiesc printre noi?

23: Şi acum, blestemaţi să fiţi: rob să nu lip­seas­că dintre voi, nici tăietor de lemne şi nici cărător de apă pentru mine şi Dum­nezeul meu!” 

„Theodoret (Qu. Ios. 13) subliniază că a sluji cultului este o onoare, nu o penitenţă; cu gabaoniţii se împlineşte profeţia lui Noe: Canaan va deveni slujitor al fraţilor săi (Facerea 9, 25)”[11].

24: Iar ei i-au răs­puns lui Iosua, zicând: „Ni s-a spus că Domnul, Dum­nezeul tău, i-a poruncit lui Moise, sluga Sa, să vă dea vouă această ţară, iar pe noi să ne daţi pieirii, pe noi şi pe toţi cei din faţa voastră care locuiesc în ea; şi foarte ne-am temut pentru viaţa noastră; de frica voastră am făcut noi aceasta.

25: Şi acum, iată, noi suntem în puterea voastră; faceţi cu noi ce vă place şi cum vi se pare!” 

26: Şi le-au făcut aşa: În ziua aceea i-a scăpat Iosua din mâna fiilor lui Israel şi nu i-au omorât.

27: Şi-n ziua aceea i-a făcut tăietori de lemne şi că­rători de apă pentru toată obştea şi pentru jertfelnicul lui Dum­nezeu. Drept ur­ma­re, locuitorii Gabaonului au devenit tă­ietori de lemne şi cărători de apă la jertfelnicul lui Dumnezeu până-n zi­ua de astăzi, ca şi pentru locul pe care Domnul l-ar alege.

„Pentru Maxim Mărturisitorul (Q Th. 65), gabaoniţii simbolizează raţiunile naturale sai gândurile conforme cu firea, pe care Iisus (i. e. Hristos) le cruţă, punându-le să aducă la altarul lui Dumnezeu lemne şi apă, adică materia care se aprinde de lumina cunoştinţei dumnezeieşti, respectiv care curăţă petele patimilor. Într-o altă interpretare, gabaoniţii sunt neamurile care vin la Iisus Hristos şi care se mântuiesc prin credinţă şi osteneala virtuţilor”[12].

Ghibeoniţii „au venit odinioară la Iisus (Navi) şi s-au rugat mult să fie primiţi în prietenia poporului lui Dum­ne­zeu. Dar nu s-au apropiat fără viclenie, cu sim­plitate şi fără in­teres, din iubire faţă de Dumnezeu, ci cu făţărnicie şi în­şe­lă­ciune. La început s-au putut as­cun­de. Dar când au fost prinşi făcând cele rele şi le-a fost descoperită intenţia vicleană şi nesinceră, au fost aşe­zaţi pe treapta cea mai de jos. […] Vezi deci unde duce ne­sin­ceritatea şi lipsa voinţei de-a preţui din toată inima pri­etenia duhovnicească cu sfinţii. Înşală unii câteodată, dar nu pe Atotştiutorul Iisus, ci mai degrabă pe cei ce-L închipuiesc pe El, adică pe conducătorii popoarelor, ca şi aceia atunci pe Iisus, care era dat ca icoană şi chip al lui Hristos. Ei pătrund înăuntru um­briţi de înşelăciune şi aco­pe­rindu-şi sub făţărnicie adân­cul gândurilor şi vicle­nia minţii; dar descoperiţi (căci nu pot rămâne as­cunşi), abia se mân­tu­iesc, fiind puşi pe ultima treaptă, de slugi. Căci înşelăciunea e rodul unui cuget neli­ber”[13]. După cum vom vedea, însă, mai jos, sunt şi opinii patristice în favoarea ghibeoniţilor, fără ca toate cele spuse în comentariul de aici să-şi piardă vala­bilitatea.


[1] SEP 2, p. 49

[2] SEP 2, p. 49

[3] SEP 2, p. 49

[4] SEP 2, p. 50

[5] SEP 2, p. 50

[6] SEP 2, p. 49

[7] BBVA, p. 254

[8] SEP 2, p. 50

[9] AB, pp. 192-193

[10] AB, p. 132

[11] SEP 2, p. 52

[12] SEP 2, p. 52

[13] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, VI

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s