Comentarii la Iosua – 10

Posted: 21/01/2009 in Iosua
Etichete:, ,

CAPITOLUL  10 – Cucerirea sudului Palestinei: bătălia de la Gabaon; urmărirea şi uciderea celor cinci regi; luarea mai multor cetăţi.

1: Auzind însă Adoni-Ţedec, regele Ieru­sa­li­mu­lui, că Iosua a luat cetatea Ai şi a nimicit-o, că aşa cum făcuse cu Ierihonul şi cu regele lui, întocmai a fă­cut cu Aiul şi cu regele lui, şi că locuitorii Gabaonului au mers de bunăvoie la Iosua şi la Israel şi că au rămas între ei,

2: s-a temut foarte, fiindcă ştia că Gabaonul este cetate tare ca o metropolă şi că toţi oa­menii ei sunt puternici.

3: Şi a trimis Adoni-Ţedec, re­gele Ieru­sa­limului, la Hoham, regele Hebronului, la Pi­re­am, regele Iar­mu­tului, la Iafia, regele Lachişului, şi la De­bir, regele Eglonului, zicând:

Lachiş: Origen pleacă de la sensul numelui, cale. Calea poate duce atât spre bine, cât şi spre rău: după victoria lui Iisus asupra cetăţii/sufletului, acesta a trecut de la viciu la virtute (Hom. Ios. XIII, 2). ♦ […] Pentru Origen, Hebron înseamnă unire, căsătorie. Există însă călătorie cu un om rău şi căsătorie cu un om bun. Cucerită de Iisus/Hristos Hebronul/suflet şi-a găsit soţul adevărat”[1].

4: „Veniţi cu mine şi ajutaţi-mă să bat Gaba­o­nul, căci s-a închinat lui Iosua şi fiilor lui Israel!” 

5: Şi au venit acei cinci regi ai Amoreilor: regele Ieru­sa­li­mului şi regele Hebronului şi regele Iarmutului şi re­gele La­chi­şului şi regele Eglonului, ei şi tot poporul lor. Şi au îm­pre­su­rat Gabaonul şi-l loveau.

„După Origen, există două tipuri de războaie spirituale: unul purtat de creştinii desăvârşiţi, împotriva duhurilor rele, celălalt, de mai mică anvergură, purtat de nedesăvârşiţi, împotriva poftelor trupeşti. Cei cinci regi simbolizează aici cele cinci simţuri trupeşti, care-i atacă pe nedesăvârşiţi, simbolizaţi de Gabaon (Hom. Ios. X, 5)”[2].

O coaliţie de cinci regi a atacat Gabaonul, după ce lo­cuitorii acestuia s-au supus lui Israel. Aceşti cinci regi erau: Adoni-Ţedec (= Domnul dreptăţii) al Ie­ru­salimului (= te­melia păcii), Hoham (= Dumnezeul mulţimii poporului) al Hebronului (= uniune), Piream (= sălbatic; hoinar) al Iarmutului (= înălţime), Iafia (= El să-i facă să strălucească) al Lachişului (= colină; oraşul negrilor) şi Debir (= în spate) al Eglonului (= juninci).  „Când sufletul unui om intră în legătură cu cuvântul lui Dumnezeu nu trebuie să uite că va avea şi vrăjmaşi, şi că prietenii de altădată se pot transforma în duşmani. El nu numai că se poate aştepta din partea oa­menilor la aşa ceva, ci să fie convins că puterile şi duhul rău sunt gata să vină asupra lui. Aşa este şi cu cel care caută prietenia lui Iisus. […] Locuitorii Ghi­be­o­nului sunt încă şi astăzi asediaţi, oricât de slabi ar fi, din cauza legământului cu Iisus, cu toate că sunt tăie­tori de lemne şi cărători de apă. Cu alte cuvinte, (de) ai norocul să fii ultimul în Biserică din clipa ce ai o le­gătură oarecare cu Iisus, vei fi atacat de cei cinci regi. Totuşi ghibeoniţii nu sunt părăsiţi, ei nu îndură nici un dispreţ, nici din partea lui Iisus, nici din partea dre­gă­to­rilor şi a bătrânilor lui Israel şi, până la urmă, sunt aju­taţi în neputinţele lor”[3].  Ghibeoniţii sunt ultimii convertiţi; pe aceştia îi atacă cei cinci regi, adică pof­te­le simţurilor, ca­re caută să-i aducă la starea lor de di­nainte; dar Iosua (Iisus Hristos) şi dregătorii lui (clerul şi credincioşii mai vechi) îi ajută pe ultimii veniţi să-şi biruie neputinţele şi să se elibe­reze (sau, cel puţin, aşa ar trebui să se petreacă lu­cru­rile, du­pă cum porunceşte şi Sfântul Apostol Pavel: Îmbăr­bătaţi pe cei slabi, spri­jiniţi pe cei neputincioşi, fiţi îndelung răbdători cu toţii – I Tesaloniceni 5, 14).

6: Iar locuitorii Gabaonului au trimis la Iosua, în tabăra din Ghilgal, zicând: „Să nu-ţi iei mâna de pe robii tăi! Vino la noi degrab şi ajută-ne şi scapă-ne!; că împotriva noastră s-au adunat toţi regii Amo­reilor care locuiesc la mun­te”.

7: Şi a plecat Iosua din Ghil­gal, şi-mpreună cu el tot poporul războinic, fiece om puternic în tărie.

8: Şi a zis Dom­nul către Iosua: „Nu-ţi fie frică de ei, fiindcă Eu i-am dat în mâinile tale; nimeni dintre ei nu va rămâne-n faţa voastră”.

9: Şi-n vremea aceea a sosit Iosua asupra lor pe neaşteptate, că toată noaptea făcuse drumul din Ghilgal.

10: Iar Dom­nul i-a lovit cu spaimă mare în faţa lui Israel; şi cu zdroabă mare i-a zdrobit Domnul la Gabaon. Şi i-au fugărit pe calea ce urcă spre Bet-Horon şi i-au bătut până la Azeca şi până la Macheda.

11: Şi-n timp ce ei fugeau din faţa fiilor lui Israel pe povârnişul Bet-Horon, Domnul a aruncat asupră-le pietre de grin­dină, din cer, pân-la Azeca; şi mai mulţi au fost cei ucişi de grindină decât cei ucişi în bătălie de săbiile fiilor lui Israel.

Amoreii (= cei arătoşi; munteni) sunt fugăriţi pe calea spre Bet-Horon (= casa făţărniciei), până la Aze­ca (= pu­terea zidurilor; ruptură) şi Macheda (= ţinutul păstorilor). Amoreii pot închipui aici pe cei ce resping pe Iisus: „Nimeni nu poate să primească o raţiune sau un gând firesc, dacă dă atenţie numai slujirii trupeşti a legii. Fiindcă simboalele nu sunt acelaşi lucru cu firea. Iar dacă simboalele nu sunt una cu firea, e limpede că cel ce se lipeşte de simboalele legii, ca de prototipuri, nu poate nicicând să vadă ce sunt lucrurile după firea lor. De aceea respinge nebuneşte raţiunile cele du­pă fire. El nu cugetă că trebuie ocrotiţi aceia care au fost cru­ţaţi de Iisus şi pentru care acela a purtat şi un război în­fri­coşat împotriva celor cinci regi ce au năvălit îm­potriva lor, război în care a luptat şi cerul însuşi, prin pietre de grindină, alăturea de Iisus împotriva celor ce s-au ridicat asupra Ghi­beoniţilor; aceia pe care Cuvân­tul cel întrupat i-a pus să care lemne şi apă la cortul dumnezeiesc, adică la Sfânta Biserică, preînchipuită prin cort. Căci acesta este Iisus care a ucis mo­durile (de activitate) şi gândurile pătimaşe, care s-au ridicat prin simţuri împotriva lor. Fiindcă totdeauna Iisus, Cu­vântul (Raţiunea) lui Dumnezeu, ocroteşte raţiunile contemplaţiei naturale, punându-le să care lemne şi apă la cortul dum­ne­ze­iesc al tainelor Sale, adică să procure materia ce se aprinde de lumina cunoştinţei dumnezeieşti şi să dea prilejul pentru curăţirea de pe­tele patimilor şi pentru creşterea vieţii în duh. Căci fără contemplaţia naturală nu se susţine în nimeni în nici un chip puterea tainelor. Nu e greşit însă, nici potrivnic evla­viei, să se spună şi aceea că Ghibeoniţii înfăţişează soar­ta neamurilor ce vin la Iisus, împli­ni­to­rul făgăduinţelor dum­­­nezeieşti, care le mântuieşte în­vă­ţându-le să care lemne şi apă, adică să poarte pe umerii virtuţilor, prin fapte, ra­ţiunea tainică şi mân­tui­toare a crucii şi a renaşterii dum­ne­zeieşti prin apă; şi să procure chivotului dumnezeiesc al credinţei celei evlavioase prin făptuire omorârea mădu­la­re­lor pă­mân­teşti (Coloseni 5, 3), ca pe nişte lemne, iar prin con­­templaţie revărsarea cunoştinţei în duh, ca pe o apă. Deci fie că preînchipuiesc raţiunile contemplaţiei natu­rale, fie nea­murile mântuite prin credinţă, Ghibeoniţii îl au pe cel ce s-a hotărât să trăiască în chip iudaic, nu­mai după litera legii, drept duşman care luptă împo­tri­va celui ce se mântuieşte. Căci acesta, slujind pânte­ce­lui ca lui Dumnezeu (Filipeni 3, 19) şi înfăţişându-şi ruşinea ca pe un lucru vrednic de cin­ste, se alipeşte de patimile de ocară de parc-ar fi dum­ne­ze­ieşti şi de ace­ea nu se îngrijeşte decât de lucrurile vre­mel­ni­ce, adică de materie şi formă şi de lucrarea încincită a sim­ţurilor rău în­trebuinţate […]. Iar simţirea (lucrarea simţuri­lor), unindu-se cu materia şi forma, pe de-o parte dă naştere patimei, pe de alta ucide şi stârpeşte cugetările cele după fi­re. Pentru că ra­ţiunea firii nu se poate arăta la un loc cu patima, precum nici patima nu se naşte împreună cu firea”[4].

12: Atunci Iosua a grăit către Domnul, în zi­ua în care Domnul i-a dat pe Amorei în puterea lui Is­rael, când i-a nimicit în Gabaon şi au fost zdrobiţi de di­naintea fiilor lui Israel. Şi a zis Iosua:

 

„Să stea soarele deasupra Gabaonului

şi luna deasupra văii Aialonului!” 

 

„Textul Masoretic adaugă: Oare nu despre aceasta se scrie în Cartea Dreptului? Cartea Dreptului (menţionată şi în II Regi 1, 18) era, după toate probabilităţile, un poem eroic care s-a pierdut, aşa cum pierdută era şi Cartea Războaielor Domnului (vezi Numerele 21, 15). Aşadar, Iosua preia citatul şi i-L rosteşte Domnului ca pe o rugăciune”[5].  „Dintr-o străveche culegere de poeme s-a păstrat un fragment care proslăveşte eroismul lui Iisus Navi, care a putut vorbi cu Dumnezeu”[6]. Sunt, aşadar două opinii în această problemă: conform celei dintâi, Iosua ar fi folosit un stih dintr-o culegere alcătuită până la el, după cea de-a doua opinie, cuvintele au fost rostite de Iosua cel dintâi în această împrejurare, intrând ulterior într-o culegere de poeme. Înclinăm către cea de-a doua opinie, căci e greu de crezut să se fi făcut înainte de Iosua referiri la Gabaon şi Aialon, de vreme ce israeliţii abia acum intraseră în Canaan.

13: Şi soarele şi luna s-au oprit pe loc până când Domnul S-a răzbunat pe vrăjmaşii lor.

14: Şi s-a oprit soarele în mij­lo­cul cerului; şi nu s-a mişcat spre asfinţit până la sfârşitul unei zile. Iar o zi ca aceea n-a mai fost nici îna­inte şi nici după, aşa ca Domnul să asculte de cu­vân­tul omului; că s-a luptat Domnul de partea lui Israel.

Conform relatării despre oprirea soarelui şi a lu­nii, „aceasta ar însemna o zi în plus, fără să fi fost pre­cedată de o noapte. Iosua urmărea o victorie totală în­tr-un război foar­te greu (cinci armate contra una), iar pen­tru aceasta avea ne­voie de timp. Ca orice altă mi­nu­ne din Sfânta Scriptură, şi aceasta trebuie ac­cep­tată ca atare, printr-un act de credinţă pură; orice încercare de a o explica raţional e sortită eşe­cu­lui”[7]. „Pentru Theodoret (Qu. Ios. 14), oprirea în loc a soarelui prefigurează întunericul ce va urma răstignirii lui Hristos”[8].

Chiar da­că minunea covârşeşte puterea noastră de înţelegere, pu­tem face de aici consideraţii asupra a ceea ce numim noi timp: „O timp atât de scurt, dar a cărui putere e mai mare decât anii! Căci în el şi-a predat Cel Slăvit duhul Său Tatălui (Ioan 19, 30): întuneric s-a făcut în el, lumină s-a făcut în el: toate acestea s-au făcut în (acest răstimp). Din­tr-o singură zi Iisus a făcut două, aşa cum Iosua făcuse din do­uă zile una”[9].  „Aşadar, ni­meni să nu-mi spună că tim­purile sunt mişcările cor­purilor cereşti, pentru că odată, când soarele se oprise după dorinţa cuiva, ca să termine un război victorios, soarele stătea, dar timpul mergea. În adevăr, acea luptă a fost purtată şi terminată în spaţiul său de timp, care să-i fie de ajuns”[10].  Soarele e şi imagine a lui Hristos, Lu­mi­na lumii: „Răsare soarele şi apune soarele, zice Scriptura (Ecclesiast 1, 5). Deci şi Cuvântul, când e so­cotit sus, când jos, după vrednicia şi după raţiunea şi mo­dul de comportare al celor ce cultivă virtutea şi se străduiesc după cunoştinţa dumnezeiască. Fericit însă cel ce ţine, ca Isus Navi, neapus în sine Soarele drep­tăţii în cursul întregii zile a vieţii de a­cum, nehotărnicit de seara păcatului şi a neştiinţei, ca să poa­tă zdrobi şi fugări după lege pe dracii cei vicleni, care se ridică îm­potriva lui”[11].  „Cel ce cultivă în chip evlavios filo­so­fia şi luptă împotriva puterilor nevăzute să se roage să rămână în el puterea naturală de discernământ (care are o lumină măsurată) şi harul luminător al Duhului. Căci cea din­tâi călăuzeşte trupul spre virtute prin fap­te; iar cel de al doilea luminează mintea pentru a alege mai presus de toate tovărăşia înţelepciunii, prin care surpă întăriturile păcatului şi orice culme ridicată îm­po­triva cunoaşterii lui Dumnezeu (II Corinteni 10, 4-5). Aceasta o arată prin rugăciune Iisus Navi, care se roa­gă să stea soarele deasupra Ghibeonului, adică să-i fie păzită neapusă lumina cunoştinţei lui Dum­ne­zeu pe muntele contemplaţiei mintale; şi luna deasupra văii, adică să-i rămână puterea naturală de discernământ în ne­putinţa trupului neabătută de la virtute”[12]. „Ghi­be­on este mintea înaltă; iar valea este trupul care s-a smerit prin mor­ti­fi­care. Soarele este Cuvântul care luminează mintea, îi hă­ră­zeşte puterea vederilor (contemplării) şi o izbăveşte de toată neştiinţa. Iar luna este legea firii, care înduplecă trupul să se supună după lege duhului, spre a primi jugul po­run­ci­lor. Căci luna e simbolul fi­rii, fiindcă e schimbăcioasă. Dar în sfinţi ea rămâne ne­schimbăcioasă, pentru deprinderea lor neclintită în vir­tute (pentru habitul neschimbăcios al vir­tuţii)”[13].  „Un alt drept zice doar un cuvânt şi soarele se opreşte. […] Vezi cum drepţii sunt împăraţii celor create iar toate cele create aleargă întru întâmpinarea lor”[14].  Desigur, dreptul cere, prin rugăciune, însă Dumnezeu este cel care face minunea: „Dar cine a poruncit soa­re­lui să stea pe loc al­te două ore, ca (Iosua) să biruiască în război? A făcut aces­tea numai firea sa, sau Puterea care era în el?”[15].  „Am dori, de este cu putinţă, să ară­tăm cum a mărit Domnul nostru Iisus Hristos lumina şi a prelungit ziua, pe de o parte pentru mântuirea oa­me­nilor, pe de alta, pentru zdrobirea puterilor răului. De când a venit Iisus în lume, de atunci a început sfâr­­şitul păcatului lumii […]. Propriu-zis, El a oprit şi a oprit şi întârziat ziua sfârşitului, neîngăduindu-i să se arate. […] Deci până la împlinirea făgăduinţei făcute de Ta­tăl, până ce bisericile diferitelor popoare vor înflori şi se va ajunge să se vestească Cuvântul la toate nea­mu­rile şi în sfârşit până ce se va mântui şi întregul Israel (Romani 11, 25-26), iată cât timp se prelungeşte ziua şi iată cât e amânată încheierea ei, căci în tot acest răs­timp soarele nu apune deloc, ci soarele drep­tăţii (Ma­leahi 3, 20) se tot înalţă revărsând lumina adevăru­lui în inimile celor care cred. Dar când se va umple măsura cre­­dincioşilor şi când va veni vremea stricăciunii şi a răutăţii nea­murilor, celor de pe urmă, când din pricina înmulţirii fă­ră­delegilor iubirea multora se va răci (Ma­tei 24, 12) şi când nu vor mai rămâne decât puţini la care se va putea vădi cre­dinţa, atunci se vor scurta zi­lele (Matei 24, 22). Într-adevăr, ace­laşi Domn va putea prelungi durata zilelor, când este tim­pul mântuirii, şi să scurteze durata, când este timpul mâh­nirii şi al pier­zării. După câte pricepem, vom avea şi noi o zi a noas­tră, în care se prelungeşte pentru noi timpul luminii, ca să umblăm cuviincios ca ziua şi să săvârşim faptele lu­mi­nii (Romani 13, 13)”[16].  „Cum, deci, nu trebuie să-L vene­răm pe Cel pe care-L cunoaştem şi din aceasta şi să nu-I ad­mi­răm puterea Lui, atoatecauzatoare şi su­pranegrăită? Cum să nu-L admiri când soarele şi luna sunt mişcate de El într-o putere şi stabilitate mai pre­sus de fire, împreună cu nemiş­ca­rea neschimbată a uni­versului în toate şi toate rămân ca mă­sură a zilei în­tregi pentru toate sau mai mult decât aceasta? Cum să nu-L admiri, când toate cele mari şi cuprinzătoare, ast­fel purtate, nu amestecă cele cuprinse de ele?” [17].

15: Şi Iosua, şi tot Israelul împreună cu el, s-a întors în tabără la Ghilgal.

Textul biblic fiind limpede, arătăm aici că Aia­lon (= ţinut al cerbilor) era o localitate situată la 15 km vest de Ga­baon. Cât priveşte această din urmă aşezare: „Desco­pe­riri ar­heologice deosebit de valoroase pentru confirmarea va­lorii istorice a Vechiului Testament s‑au întreprins şi pe locul fos­tei aşezări hivite Ghibeon, în­tre anii 1922-1923, 1957, 1959- 1960 şi 1963. Im­por­tanţa acestor vestigii constă în faptul că ele atestă Ghi­beonul ca aşezare fortificată şi în afara ei se a­fla iazul despre care vorbeşte profetul Ieremia (41, 12)”[18].

16: Iar aceşti cinci regi au fugit şi s-au ascuns în peştera din Macheda.

„Macheda (menţionată şi în versetul 10) se afla la sud de Gabaon, între Lachiş şi Hebron. Nume cu re­zo­nanţă epi­că, prin istorisirea care urmează”[19].  „Să vedem acum ce în­ţeles au cuvintele: cei cinci regi au fugit şi s-au ascuns în peş­­teră. Am mai spus că pentru creştini sunt două feluri de războaie. Este vorba aici de războiul drepţilor, aşa cum vor­beşte Sfântul Pavel efe­se­nilor, unde, după cum zice Apos­to­lul, nu se înţelege a­tât lupta împotriva trupului şi a sângelui, cât împo­tri­va domniilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stă­pâni­to­ri­lor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor rău­tă­ţii răspândite în văzduhuri (6, 12). Însă, pentru cei care sunt întârziaţi şi încă nedesăvârşiţi, lupta se duce, încă, împotriva trupului şi a sângelui, încât aceştia sunt încă asaltaţi de pă­ca­tele şi de slăbiciunile cărnii. Aceas­ta, cred, este indicată în acest loc. Am mai spus că cei cinci regi au declarat război ghibeoniţilor, prin care, după pă­rerea noastră, trebuie înţeleşi creştinii nede­să­vâr­şiţi. Ei sunt deci cei asediaţi de cinci regi. Cei cinci regi indică cele cinci simţuri ale trupului: vederea, auzul, gustul, pipăitul şi mirosul, căci prin unul din a­ces­te simţuri se poate cădea în păcat. Cele cinci sim­ţuri se asea­mănă cu cei cinci regi, care asediază pe ghi­beoniţi, cu alte cu­vinte pe oamenii cei după trup. În ceea ce priveşte fuga în peş­teri, poate că are urmă­toa­rea semnificaţie (căci o peşteră este un loc în adân­curile pământului): înţelesul ar fi acela, du­pă cum am spus mai înainte, că aflându-se simţurile în trup, ele sunt adânc înfipte în lucrurile pă­mân­tului, ocupându-se nu de slujirea lui Dumnezeu, ci de slujirea trupului, iar prin a­ceas­ta s-ar putea spune că ele s-au ascuns în peşteri”[20].

17: Iar lui Iosua i s-a spus: „Cei cinci regi au fost aflaţi ascunşi în peştera din Macheda”. 

18: Şi a zis Iosua: „Pră­vă­liţi pietre mari pe gura peşterii şi puneţi oameni să le pă­zească!

19: Iar voi nu staţi aici, ci goniţi-i din urmă pe duş­manii voştri şi loviţi partea lor de dinapoi şi să nu vă fie milă de ei şi nu-i lăsaţi să intre în cetăţile lor, căci Domnul, Dumne­zeul nostru, i-a dat în mâinile noastre”. 

20: Şi a fost că atunci când Iosua şi fiii lui Israel au încetat să-i taie într-un măcel care i-a nimicit de istov, cei ce scăpaseră cu viaţă au fugit în cetăţi tari.

21: Şi-ntregul popor s-a întors cu sănătate la Io­sua, în Macheda, şi limba nici unuia dintre fiii lui Israel n-a murmurat.

„Israeliţii, veşnic puşi pe cârteală împotriva mai-ma­rilor lor – şi a Domnului -, nu aveau acum nici un motiv s-o facă. Textul Masoretic: Şi nimeni nu şi-a îndreptat limba îm­potriva fiilor lui Israel[21].

Întregul popor s-a întors, conform celor scrise, cu sănătate: „Vezi, aşadar, că slujind în oştirea lui Iisus, trebuie să te întorci din război sănătos şi nevă­tă­mat, întrucât nu te va atinge nici o rană care vine de la să­geţile cele ar­ză­toare ale vicleanului (Efeseni 6, 16), nici o necurăţie nu va întina inima ta, nici o pată nu va tulbura gân­durile tale, nici mânia, nici lăcomia şi nici un alt prilej nu va îngădui diavolului să te poată răni. Cât despre cuvintele: ni­meni nu va mişca limba, părerea mea este că aceasta în­sem­nează că nimeni nu s-a lăudat că a biruit, ştiind că Iisus este cel care aduce biruinţele. De aceea ei nici măcar nu-şi des­chid gura să mai spună ceva. Aşa a înţeles lucrurile şi Apos­to­lul (Pavel) când a spus: Nu eu (sunt cel care m-am oste­nit), ci harul lui Dumnezeu care este cu mine (I Corinteni 15, 10). Cred că la aşa ceva se referea şi spusa Domnului: Când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem (Luca 17, 10). În amândouă aceste împrejurări Dom­nul ne dă să înţelegem că nu se cade să ne mân­drim când reuşim ceva”[22].

22: Şi a zis Iosua: „Deschideţi peştera şi scoa­teţi-i afară pe cei cinci regi!” 

23: Şi i-au scos afară din peşteră pe cei cinci regi: regele Ierusalimului, re­gele Hebronului, regele Iar­mutului, regele Lachi­şu­lui şi regele Eglonului.

„Să ţinem minte, dar, că dacă Iisus a zdrobit pe regele Lachişului, pe regele din Ai, pe regele din Leb­na (vv. 29-30), pe regele din Lachiş şi pe regele din Hebron, a făcut-o pentru ca toate acele oraşe, care tră­iau într-o lege a păca­tu­lui, sub regi nevrednici, să tră­ias­că de acum în legea lui Dum­nezeu. Dar dacă am fi râvnitori şi dornici să descifrăm chiar şi sensul ascuns al numelor acestor oraşe, vom des­coperi că ele se re­feră fie la împărăţia răului, fie la aceea a binelui. De exemplu, Lebna înseamnă albeaţă, iar albeaţa poate fi înţeleasă în multe feluri, căci este albeaţa leprei şi al­­beaţa luminii. E posibil, deci, ca prin sensul unui sin­gur nume să se indice două stări opuse: sub condu­ce­rea regilor răi, Lebna a avut albeaţa leprei, însă după dărâmarea şi pus­tiirea oraşului, trecând sub autoritatea israeliţilor, Lebna va avea albeaţa luminii, căci, în Scrip­tură, albul este sau un ter­men de laudă sau unul de culpă. Iar dacă ne referim la La­chiş, care se tâl­cuieşte cale, în Scriptură calea poate fi ceva bun sau ceva rău, precum citim în Psalmi: Calea celor necre­dincioşi va pieri (1, 6), iar în înţeles opus: Faceţi cărări drep­te pentru picioarele voastre! (Evrei 12, 13). Oraşul Lachiş poa­­te fi înţeles că, la început, a fost o cale a ne­cre­din­cio­şi­lor, însă după dărâmare şi jefuire, el a fost aşezat pe o cale dreaptă prin stăpânirea lui Israel. Ace­laşi lucru se petrece cu Hebron, care se tâlcuieşte to­vă­răşie sau căsătorie. Or, inima noastră a fost înto­vă­ră­şită mai întâi cu un mire rău, cu un mire plin de fă­rădelegi, cu diavolul. Îndată ce a murit şi a dis­părut acest mire nedrept, inima, eliberată prin rege de în­tâ­iul ei bărbat, s-a unit cu un om al binelui, cu bărbatul său cel le­gitim (Romani 7, 2), cu Acela despre care Pavel zice: Eu v-am logodit unui singur bărbat, lui Hristos, ca să vă înfăţişez fecioară neprihănită (II Corinteni 11, 2). Şi astfel, numele acelor cetăţi are o semnificaţie care se potriveşte cu îndoita sta­re a fiecărui oraş dintre aces­tea”[23]. Prin acest comentariu am anticipat într-o măsură asupra evenimentelor, dar ne-a pă­rut cel mai po­trivit să-l introducem aici, fără a-l fragmenta. Deo­­camdată era vor­ba doar despre regii acestor oraşe (mai puţin Lebna) şi nu despre cucerirea cetăţilor respective.

24: Şi după ce i-au scos în faţa lui Iosua, atunci Iosua a chemat laolaltă întregul Israel şi căpe­te­niile lup­tă­toare care veniseră cu el, zicându-le: „Îna­in­taţi şi puneţi-vă picioarele pe grumajii lor!”  Iar ei au venit şi şi-au pus picioarele pe grumajii lor.

25: Şi le-a zis Iosua: „Nu vă temeţi de ei şi nici să vă-nspăi­mân­taţi! Îmbărbătaţi-vă şi întăriţi-vă, că aşa le va face Dom­nul tuturor vrăjmaşilor voştri, cu care voi vă veţi bate”.

Punerea piciorului pe grumazul vrăjmaşului era un „gest simbolic al victoriei totale, obişnuit la faraonii Egiptului şi regii Babilonului”[24].

„De ce oare acuză ereticii această pericopă de cruzime? Este, zic ei, ceea ce este spus (în cu­vin­te­le): Puneţi-vă picioarele pe gru­ma­jii regilor acestora şi zdro­biţi-i! Dar aceasta nu este semnul unei cruzimi, ci de uma­nism şi bunătate. Cât aş vrea să ajungi şi tu să ai putere să calci peste şerpi, peste scorpii şi peste toată puterea vrăj­ma­şu­lui (Luca 10, 19), ca să păşeşti peste aspidă şi vasilisc (Psalmi 90, 13), acest vasilisc care, altădată, a stăpânit peste tine şi a men­ţinut în tine domnia păcatului, pen­tru ca, odată ni­mi­ciţi cei care te stăpâneau, prin lucră­rile păcatului, să stă­pânească întru tine Domnul nostru Iisus Hristos”[25].

26: Şi Iosua i-a bătut şi i-a spânzurat de cinci co­paci. Şi au stat spânzuraţi până seara.

27: Şi a fost că spre apu­sul soarelui, Iosua a poruncit şi i-au cobo­rât de pe copaci şi i-au aruncat în peştera în care fu­giseră şi au prăvălit pietre peste peşteră, aşa cum se ve­de şi astăzi.

Spânzurarea era socotită drept înjositoare, dar, pe de altă parte, conform legislaţiei mozaice, condam­na­tul nu avea voie să rămână spânzurat pe lemn decât până la apusul soa­relui. Locul de aici poate fi inter­pre­tat şi drept o mortificare a patimilor trupeşti, cum se va vedea şi dintr-un comentariu din finalul acestui capi­tol. În continuare (vv. 28-42) sunt istorisite alte cuce­riri ale israeliţilor: „Campania-fulger a lui Iosua este re­latată în şase episoade scurte, redactate aproape la fel, ca nişte rapoarte de luptă, peste tot reliefându-se fap­tul că adevăratul învingător este Domnul, Cel ce se luptă de partea poporului Său”[26].

28: Şi-n aceeaşi zi au cucerit Macheda, iar pe lo­cuitori i-au trecut prin ascuţişul săbiei, şi de istov au ni­mi­cit tot ce era viu în ea; şi nimeni în ea n-a rămas care să fi scăpat cu viaţă sau cu fuga. Iar cu regele Machedei a făcut aşa cum făcuse şi cu regele Ierihonului.

Macheda nu a fost identificată, dar se afla la nord-est de Lachiş, într-o regiune cu peşteri.

29: Iar Iosua, şi tot Israelul cu el, au plecat din Macheda la Libna; şi au împresurat Libna.

30: Şi a dat-o Dom­nul în mâinile lui Israel; şi au luat-o, pe ea şi pe regele ei, iar pe locuitorii ei i-au trecut prin as­cu­ţişul săbiei, precum şi tot ce era suflare în ea; ni­meni n-a scăpat cu viaţă sau cu fuga; iar cu regele ei au făcut ceea ce făcuseră cu regele Ie­ri­honului.

Libna (= albeaţă) era o cetate în câmpie, situată între Macheda şi Lachiş, dar al cărei loc nu se cunoaşte cu exac­ti­tate, vehiculându-se diferite presupuneri.

31: Iar Iosua, şi tot Israelul cu el, au plecat din Libna la Lachiş; şi a împresurat-o şi a pornit răz­boi asupră-i.

32: Iar Domnul a dat Lachişul în mâinile lui Israel; şi l-au luat în ziua următoare, iar pe locuitorii din el i-au trecut prin ascuţişul săbiei; şi au dărâmat cetatea, aşa cum făcuseră cu Libna.

Lachiş era o cetate întărită din câmpie, situată la circa 45 km sud-vest de Ierusalim şi la vreo 23 km de Hebron. Din punct de vedere militar, cetatea Lachiş era bine for­ti­fi­cată, fiind cucerirea cea mai însemnată de până acum.

33: Atunci Horam, regele Ghezerului, s-a ridi­cat în ajutorul Lachişului; iar Iosua l-a izbit cu as­cu­ţi­şul săbiei, pe el şi poporul său, că dintre ei n-a rămas nici unul care să fi scăpat cu viaţă sau cu fuga.

În ajutorul Lachişului a intervenit Horam (= nobil), regele cetăţii Ghezer (= aşezat în pantă), situată în apropiere de Lachiş şi datând de pe la anul 3000 î. Hr.  „Privite în ansamblu, vestigiile arheologice de la Ghezer (1966 –1971) depun măr­tu­rie pentru men­ţiu­nile făcute de aghiografi în legătură cu exis­tenţa sa încă din vremea lui Iosua. Această aşezare a avut o is­torie frământată şi pe locul său s-au perindat mai multe po­poare între care şi filistenii, a căror prezenţă este con­firmată în nivele de ocupaţie umană identificată de arheologi”[27].

34: Iar Iosua, şi tot Israelul cu el, au plecat din Lachiş la Eglon şi l-au împresurat şi au pornit răz­boi asu­pră-i; iar Domnul l-a dat în mâinile lui Israel;

35: şi în chiar zi­ua aceea l-au luat, iar pe locuitori i-au tre­cut prin ascuţişul săbiei; şi-n ziua aceea au ucis tot ce era viu în el, aşa cum făcuseră în Lachiş.

Localizarea Eglonului este incertă; posibil să fi fost situat la 25 km nord-est de Gaza.

36: Iar Iosua, şi tot Israelul cu el, au plecat de la Eglon la Hebron şi l-au împresurat;

37: şi l-au luat şi l-au trecut prin ascuţişul săbiei, şi pe regele lui şi toate satele lui; şi n-a scăpat nimic din ceea ce era viu în el; precum făcuseră cu Eglonul, aşa au făcut şi cu el, nimicindu-l, pe el şi tot ce se afla în el.

Cetatea Hebron fusese numită în vechime Chi­ri­at-Ar­ba; existentă încă de pe timpul lui Avraam, cetatea se află la cea mai mare altitudine din Palestina, circa 1000 de metri dea­­supra nivelului Mediteranei; es­te situat la circa 30 km sud-sud-vest de Ierusalim; în jurul Hebronului există 25 de iz­voa­re şi 10 puţuri mari, numeroase podgorii şi livezi cu măslini.

38: Iar Iosua, şi tot Israelul cu el, s-au în­tors la Debir şi l-au împresurat;

39: şi l-au luat, pe el şi pe regele lui şi satele lui şi l-au trecut prin ascuţişul săbiei; şi l-au nimicit, şi tot ce era suflare în el; şi n-au lăsat în el pe nimeni care să fi scăpat cu viaţă; precum făcuseră cu Hebronul şi cu regele acestuia, aşa au făcut cu Debirul şi cu regele lui.

Debirul era o cetate situată în ţinutul muntos al lui Iuda (după cum se va împărţi pământul ulterior), da­tând încă de pe la anul 2200 î. Hr.; s-a mai numit şi Chiriat-Sefer (= ce­tatea cărţii).

40: Şi a lovit Iosua tot pământul ţinutului muntos şi Neghebul şi ţinutul şes şi Asidotul şi pe regii lui; nimic din ele n-a rămas care să fi scăpat viu; şi de istov au nimicit tot ce era viu, aşa cum a poruncit Domnul, Dumnezeul lui Israel,

41: din Cadeş-Barnea pâ­nă la Gaza şi tot ţinutul Goşen până la Gabaon.

Iosua a mai cucerit Neghebul, sau Ţara de mia­zăzi, loc de păşunat aflat la câţiva kilometri sud de He­bron; Asidotul (?) şi cetăţile sale; şi teritoriile de la Ca­deş-Barnea (= deşert sfinţit) până la Gaza (= puternic) şi din Goşen (= alipire; presimţire) până la Gabaon.

42: Pe toţi regii acestora şi ţinuturile lor le-a lo­vit Iosua o dată pentru totdeauna, căci Domnul, Dum­nezeul lui Israel, S-a luptat de partea lui Israel.

„Trebuie că aceste regate, care acum sunt su­pu­se de Isus şi se ascund în peşteri, intră, mai târziu, în moştenirea sfinţilor şi sunt numite partea Domnului: astfel regatul din Ie­rusalim, Lachiş sau Hebron. Ceea ce cred eu (e) că chiar şi cele cinci simţuri ale tru­pului, înşirate mai înainte, oda­tă ce au fost cucerite de Iisus şi dezbrăcate de infide­li­ta­tea lor in­credulă, odată ce au murit pentru păcat (pentru că au încetat a mai vor­bi), aceste cinci simţuri devin slujitoare ale sufle­tului pentru a înfăptui dreptatea lui Dumnezeu”[28].


[1] SEP 2, p. 53

[2] SEP 2, pp. 53-54

[3] Origen, Omilii la Cartea Iosua, XI, 2

[4] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 65

[5] BBVA, pp. 255-256

[6] IIR, p. 202

[7] BBVA, p. 256

[8] SEP 2, pp. 54-55

[9] Sf. Efrem Sirul, Imne la Răstignire, VI, 2

[10] Fericitul Augustin, Mărturisiri, XI, 23

[11] Sf. Maxim Mărturisitorul, Cele două sute de capete despre cu­noştinţa de Dumnezeu şi iconomia Fiului lui Dumnezeu, 131

[12] Sf. Maxim Mărturisitorul, Cele două sute de capete despre cu­noştinţa de Dumnezeu şi iconomia Fiului lui Dumnezeu, 133

[13] Sf. Maxim Mărturisitorul, Cele două sute de capete despre cu­noştinţa de Dumnezeu şi iconomia Fiului lui Dumnezeu, 134

[14] Sf. Macarie Egipteanul, 21 de cuvântări despre mântuire, XIV, B1-C1

[15] Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, L, 2

[16] Origen, Omilii la Cartea Iosua, XI, 3

[17] Sf. Dionisie Areopagitul, Epistole, VII, 2

[18] AB, p. 16

[19] BBVA, p. 256

[20] Origen, Omilii la Cartea Iosua, XI, 4

[21] BBVA, p. 256

[22] Origen, Omilii la Cartea Iosua, XII, 2

[23] Origen, Omilii la Cartea Iosua, XIII, 1-2

[24] BBVA, p. 256

[25] Origen, Omilii la Cartea Iosua, XI, 6

[26] BBVA, p. 256

[27] AB, p. 16

[28] Origen, Omilii la Cartea Iosua, XI, 5

Anunțuri
Comentarii
  1. Trexel spune:

    mda, se pare ca am fost mereu un nedesavarsit din moment ce am purtat mereu razboaie de mica anvergura, indeosebi impotriva poftelor trupesti

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s