Arhivă pentru 21/01/2009

CAPITOLUL  10 – Cucerirea sudului Palestinei: bătălia de la Gabaon; urmărirea şi uciderea celor cinci regi; luarea mai multor cetăţi.

1: Auzind însă Adoni-Ţedec, regele Ieru­sa­li­mu­lui, că Iosua a luat cetatea Ai şi a nimicit-o, că aşa cum făcuse cu Ierihonul şi cu regele lui, întocmai a fă­cut cu Aiul şi cu regele lui, şi că locuitorii Gabaonului au mers de bunăvoie la Iosua şi la Israel şi că au rămas între ei,

2: s-a temut foarte, fiindcă ştia că Gabaonul este cetate tare ca o metropolă şi că toţi oa­menii ei sunt puternici.

3: Şi a trimis Adoni-Ţedec, re­gele Ieru­sa­limului, la Hoham, regele Hebronului, la Pi­re­am, regele Iar­mu­tului, la Iafia, regele Lachişului, şi la De­bir, regele Eglonului, zicând:

Lachiş: Origen pleacă de la sensul numelui, cale. Calea poate duce atât spre bine, cât şi spre rău: după victoria lui Iisus asupra cetăţii/sufletului, acesta a trecut de la viciu la virtute (Hom. Ios. XIII, 2). ♦ […] Pentru Origen, Hebron înseamnă unire, căsătorie. Există însă călătorie cu un om rău şi căsătorie cu un om bun. Cucerită de Iisus/Hristos Hebronul/suflet şi-a găsit soţul adevărat”[1].

4: „Veniţi cu mine şi ajutaţi-mă să bat Gaba­o­nul, căci s-a închinat lui Iosua şi fiilor lui Israel!” 

5: Şi au venit acei cinci regi ai Amoreilor: regele Ieru­sa­li­mului şi regele Hebronului şi regele Iarmutului şi re­gele La­chi­şului şi regele Eglonului, ei şi tot poporul lor. Şi au îm­pre­su­rat Gabaonul şi-l loveau.

„După Origen, există două tipuri de războaie spirituale: unul purtat de creştinii desăvârşiţi, împotriva duhurilor rele, celălalt, de mai mică anvergură, purtat de nedesăvârşiţi, împotriva poftelor trupeşti. Cei cinci regi simbolizează aici cele cinci simţuri trupeşti, care-i atacă pe nedesăvârşiţi, simbolizaţi de Gabaon (Hom. Ios. X, 5)”[2].

O coaliţie de cinci regi a atacat Gabaonul, după ce lo­cuitorii acestuia s-au supus lui Israel. Aceşti cinci regi erau: Adoni-Ţedec (= Domnul dreptăţii) al Ie­ru­salimului (= te­melia păcii), Hoham (= Dumnezeul mulţimii poporului) al Hebronului (= uniune), Piream (= sălbatic; hoinar) al Iarmutului (= înălţime), Iafia (= El să-i facă să strălucească) al Lachişului (= colină; oraşul negrilor) şi Debir (= în spate) al Eglonului (= juninci).  „Când sufletul unui om intră în legătură cu cuvântul lui Dumnezeu nu trebuie să uite că va avea şi vrăjmaşi, şi că prietenii de altădată se pot transforma în duşmani. El nu numai că se poate aştepta din partea oa­menilor la aşa ceva, ci să fie convins că puterile şi duhul rău sunt gata să vină asupra lui. Aşa este şi cu cel care caută prietenia lui Iisus. […] Locuitorii Ghi­be­o­nului sunt încă şi astăzi asediaţi, oricât de slabi ar fi, din cauza legământului cu Iisus, cu toate că sunt tăie­tori de lemne şi cărători de apă. Cu alte cuvinte, (de) ai norocul să fii ultimul în Biserică din clipa ce ai o le­gătură oarecare cu Iisus, vei fi atacat de cei cinci regi. Totuşi ghibeoniţii nu sunt părăsiţi, ei nu îndură nici un dispreţ, nici din partea lui Iisus, nici din partea dre­gă­to­rilor şi a bătrânilor lui Israel şi, până la urmă, sunt aju­taţi în neputinţele lor”[3].  Ghibeoniţii sunt ultimii convertiţi; pe aceştia îi atacă cei cinci regi, adică pof­te­le simţurilor, ca­re caută să-i aducă la starea lor de di­nainte; dar Iosua (Iisus Hristos) şi dregătorii lui (clerul şi credincioşii mai vechi) îi ajută pe ultimii veniţi să-şi biruie neputinţele şi să se elibe­reze (sau, cel puţin, aşa ar trebui să se petreacă lu­cru­rile, du­pă cum porunceşte şi Sfântul Apostol Pavel: Îmbăr­bătaţi pe cei slabi, spri­jiniţi pe cei neputincioşi, fiţi îndelung răbdători cu toţii – I Tesaloniceni 5, 14).

6: Iar locuitorii Gabaonului au trimis la Iosua, în tabăra din Ghilgal, zicând: „Să nu-ţi iei mâna de pe robii tăi! Vino la noi degrab şi ajută-ne şi scapă-ne!; că împotriva noastră s-au adunat toţi regii Amo­reilor care locuiesc la mun­te”.

7: Şi a plecat Iosua din Ghil­gal, şi-mpreună cu el tot poporul războinic, fiece om puternic în tărie.

8: Şi a zis Dom­nul către Iosua: „Nu-ţi fie frică de ei, fiindcă Eu i-am dat în mâinile tale; nimeni dintre ei nu va rămâne-n faţa voastră”.

9: Şi-n vremea aceea a sosit Iosua asupra lor pe neaşteptate, că toată noaptea făcuse drumul din Ghilgal.

10: Iar Dom­nul i-a lovit cu spaimă mare în faţa lui Israel; şi cu zdroabă mare i-a zdrobit Domnul la Gabaon. Şi i-au fugărit pe calea ce urcă spre Bet-Horon şi i-au bătut până la Azeca şi până la Macheda.

11: Şi-n timp ce ei fugeau din faţa fiilor lui Israel pe povârnişul Bet-Horon, Domnul a aruncat asupră-le pietre de grin­dină, din cer, pân-la Azeca; şi mai mulţi au fost cei ucişi de grindină decât cei ucişi în bătălie de săbiile fiilor lui Israel.

Amoreii (= cei arătoşi; munteni) sunt fugăriţi pe calea spre Bet-Horon (= casa făţărniciei), până la Aze­ca (= pu­terea zidurilor; ruptură) şi Macheda (= ţinutul păstorilor). Amoreii pot închipui aici pe cei ce resping pe Iisus: „Nimeni nu poate să primească o raţiune sau un gând firesc, dacă dă atenţie numai slujirii trupeşti a legii. Fiindcă simboalele nu sunt acelaşi lucru cu firea. Iar dacă simboalele nu sunt una cu firea, e limpede că cel ce se lipeşte de simboalele legii, ca de prototipuri, nu poate nicicând să vadă ce sunt lucrurile după firea lor. De aceea respinge nebuneşte raţiunile cele du­pă fire. El nu cugetă că trebuie ocrotiţi aceia care au fost cru­ţaţi de Iisus şi pentru care acela a purtat şi un război în­fri­coşat împotriva celor cinci regi ce au năvălit îm­potriva lor, război în care a luptat şi cerul însuşi, prin pietre de grindină, alăturea de Iisus împotriva celor ce s-au ridicat asupra Ghi­beoniţilor; aceia pe care Cuvân­tul cel întrupat i-a pus să care lemne şi apă la cortul dumnezeiesc, adică la Sfânta Biserică, preînchipuită prin cort. Căci acesta este Iisus care a ucis mo­durile (de activitate) şi gândurile pătimaşe, care s-au ridicat prin simţuri împotriva lor. Fiindcă totdeauna Iisus, Cu­vântul (Raţiunea) lui Dumnezeu, ocroteşte raţiunile contemplaţiei naturale, punându-le să care lemne şi apă la cortul dum­ne­ze­iesc al tainelor Sale, adică să procure materia ce se aprinde de lumina cunoştinţei dumnezeieşti şi să dea prilejul pentru curăţirea de pe­tele patimilor şi pentru creşterea vieţii în duh. Căci fără contemplaţia naturală nu se susţine în nimeni în nici un chip puterea tainelor. Nu e greşit însă, nici potrivnic evla­viei, să se spună şi aceea că Ghibeoniţii înfăţişează soar­ta neamurilor ce vin la Iisus, împli­ni­to­rul făgăduinţelor dum­­­nezeieşti, care le mântuieşte în­vă­ţându-le să care lemne şi apă, adică să poarte pe umerii virtuţilor, prin fapte, ra­ţiunea tainică şi mân­tui­toare a crucii şi a renaşterii dum­ne­zeieşti prin apă; şi să procure chivotului dumnezeiesc al credinţei celei evlavioase prin făptuire omorârea mădu­la­re­lor pă­mân­teşti (Coloseni 5, 3), ca pe nişte lemne, iar prin con­­templaţie revărsarea cunoştinţei în duh, ca pe o apă. Deci fie că preînchipuiesc raţiunile contemplaţiei natu­rale, fie nea­murile mântuite prin credinţă, Ghibeoniţii îl au pe cel ce s-a hotărât să trăiască în chip iudaic, nu­mai după litera legii, drept duşman care luptă împo­tri­va celui ce se mântuieşte. Căci acesta, slujind pânte­ce­lui ca lui Dumnezeu (Filipeni 3, 19) şi înfăţişându-şi ruşinea ca pe un lucru vrednic de cin­ste, se alipeşte de patimile de ocară de parc-ar fi dum­ne­ze­ieşti şi de ace­ea nu se îngrijeşte decât de lucrurile vre­mel­ni­ce, adică de materie şi formă şi de lucrarea încincită a sim­ţurilor rău în­trebuinţate […]. Iar simţirea (lucrarea simţuri­lor), unindu-se cu materia şi forma, pe de-o parte dă naştere patimei, pe de alta ucide şi stârpeşte cugetările cele după fi­re. Pentru că ra­ţiunea firii nu se poate arăta la un loc cu patima, precum nici patima nu se naşte împreună cu firea”[4].

12: Atunci Iosua a grăit către Domnul, în zi­ua în care Domnul i-a dat pe Amorei în puterea lui Is­rael, când i-a nimicit în Gabaon şi au fost zdrobiţi de di­naintea fiilor lui Israel. Şi a zis Iosua:

 

„Să stea soarele deasupra Gabaonului

şi luna deasupra văii Aialonului!” 

 

„Textul Masoretic adaugă: Oare nu despre aceasta se scrie în Cartea Dreptului? Cartea Dreptului (menţionată şi în II Regi 1, 18) era, după toate probabilităţile, un poem eroic care s-a pierdut, aşa cum pierdută era şi Cartea Războaielor Domnului (vezi Numerele 21, 15). Aşadar, Iosua preia citatul şi i-L rosteşte Domnului ca pe o rugăciune”[5].  „Dintr-o străveche culegere de poeme s-a păstrat un fragment care proslăveşte eroismul lui Iisus Navi, care a putut vorbi cu Dumnezeu”[6]. Sunt, aşadar două opinii în această problemă: conform celei dintâi, Iosua ar fi folosit un stih dintr-o culegere alcătuită până la el, după cea de-a doua opinie, cuvintele au fost rostite de Iosua cel dintâi în această împrejurare, intrând ulterior într-o culegere de poeme. Înclinăm către cea de-a doua opinie, căci e greu de crezut să se fi făcut înainte de Iosua referiri la Gabaon şi Aialon, de vreme ce israeliţii abia acum intraseră în Canaan.

13: Şi soarele şi luna s-au oprit pe loc până când Domnul S-a răzbunat pe vrăjmaşii lor.

14: Şi s-a oprit soarele în mij­lo­cul cerului; şi nu s-a mişcat spre asfinţit până la sfârşitul unei zile. Iar o zi ca aceea n-a mai fost nici îna­inte şi nici după, aşa ca Domnul să asculte de cu­vân­tul omului; că s-a luptat Domnul de partea lui Israel.

Conform relatării despre oprirea soarelui şi a lu­nii, „aceasta ar însemna o zi în plus, fără să fi fost pre­cedată de o noapte. Iosua urmărea o victorie totală în­tr-un război foar­te greu (cinci armate contra una), iar pen­tru aceasta avea ne­voie de timp. Ca orice altă mi­nu­ne din Sfânta Scriptură, şi aceasta trebuie ac­cep­tată ca atare, printr-un act de credinţă pură; orice încercare de a o explica raţional e sortită eşe­cu­lui”[7]. „Pentru Theodoret (Qu. Ios. 14), oprirea în loc a soarelui prefigurează întunericul ce va urma răstignirii lui Hristos”[8].

Chiar da­că minunea covârşeşte puterea noastră de înţelegere, pu­tem face de aici consideraţii asupra a ceea ce numim noi timp: „O timp atât de scurt, dar a cărui putere e mai mare decât anii! Căci în el şi-a predat Cel Slăvit duhul Său Tatălui (Ioan 19, 30): întuneric s-a făcut în el, lumină s-a făcut în el: toate acestea s-au făcut în (acest răstimp). Din­tr-o singură zi Iisus a făcut două, aşa cum Iosua făcuse din do­uă zile una”[9].  „Aşadar, ni­meni să nu-mi spună că tim­purile sunt mişcările cor­purilor cereşti, pentru că odată, când soarele se oprise după dorinţa cuiva, ca să termine un război victorios, soarele stătea, dar timpul mergea. În adevăr, acea luptă a fost purtată şi terminată în spaţiul său de timp, care să-i fie de ajuns”[10].  Soarele e şi imagine a lui Hristos, Lu­mi­na lumii: „Răsare soarele şi apune soarele, zice Scriptura (Ecclesiast 1, 5). Deci şi Cuvântul, când e so­cotit sus, când jos, după vrednicia şi după raţiunea şi mo­dul de comportare al celor ce cultivă virtutea şi se străduiesc după cunoştinţa dumnezeiască. Fericit însă cel ce ţine, ca Isus Navi, neapus în sine Soarele drep­tăţii în cursul întregii zile a vieţii de a­cum, nehotărnicit de seara păcatului şi a neştiinţei, ca să poa­tă zdrobi şi fugări după lege pe dracii cei vicleni, care se ridică îm­potriva lui”[11].  „Cel ce cultivă în chip evlavios filo­so­fia şi luptă împotriva puterilor nevăzute să se roage să rămână în el puterea naturală de discernământ (care are o lumină măsurată) şi harul luminător al Duhului. Căci cea din­tâi călăuzeşte trupul spre virtute prin fap­te; iar cel de al doilea luminează mintea pentru a alege mai presus de toate tovărăşia înţelepciunii, prin care surpă întăriturile păcatului şi orice culme ridicată îm­po­triva cunoaşterii lui Dumnezeu (II Corinteni 10, 4-5). Aceasta o arată prin rugăciune Iisus Navi, care se roa­gă să stea soarele deasupra Ghibeonului, adică să-i fie păzită neapusă lumina cunoştinţei lui Dum­ne­zeu pe muntele contemplaţiei mintale; şi luna deasupra văii, adică să-i rămână puterea naturală de discernământ în ne­putinţa trupului neabătută de la virtute”[12]. „Ghi­be­on este mintea înaltă; iar valea este trupul care s-a smerit prin mor­ti­fi­care. Soarele este Cuvântul care luminează mintea, îi hă­ră­zeşte puterea vederilor (contemplării) şi o izbăveşte de toată neştiinţa. Iar luna este legea firii, care înduplecă trupul să se supună după lege duhului, spre a primi jugul po­run­ci­lor. Căci luna e simbolul fi­rii, fiindcă e schimbăcioasă. Dar în sfinţi ea rămâne ne­schimbăcioasă, pentru deprinderea lor neclintită în vir­tute (pentru habitul neschimbăcios al vir­tuţii)”[13].  „Un alt drept zice doar un cuvânt şi soarele se opreşte. […] Vezi cum drepţii sunt împăraţii celor create iar toate cele create aleargă întru întâmpinarea lor”[14].  Desigur, dreptul cere, prin rugăciune, însă Dumnezeu este cel care face minunea: „Dar cine a poruncit soa­re­lui să stea pe loc al­te două ore, ca (Iosua) să biruiască în război? A făcut aces­tea numai firea sa, sau Puterea care era în el?”[15].  „Am dori, de este cu putinţă, să ară­tăm cum a mărit Domnul nostru Iisus Hristos lumina şi a prelungit ziua, pe de o parte pentru mântuirea oa­me­nilor, pe de alta, pentru zdrobirea puterilor răului. De când a venit Iisus în lume, de atunci a început sfâr­­şitul păcatului lumii […]. Propriu-zis, El a oprit şi a oprit şi întârziat ziua sfârşitului, neîngăduindu-i să se arate. […] Deci până la împlinirea făgăduinţei făcute de Ta­tăl, până ce bisericile diferitelor popoare vor înflori şi se va ajunge să se vestească Cuvântul la toate nea­mu­rile şi în sfârşit până ce se va mântui şi întregul Israel (Romani 11, 25-26), iată cât timp se prelungeşte ziua şi iată cât e amânată încheierea ei, căci în tot acest răs­timp soarele nu apune deloc, ci soarele drep­tăţii (Ma­leahi 3, 20) se tot înalţă revărsând lumina adevăru­lui în inimile celor care cred. Dar când se va umple măsura cre­­dincioşilor şi când va veni vremea stricăciunii şi a răutăţii nea­murilor, celor de pe urmă, când din pricina înmulţirii fă­ră­delegilor iubirea multora se va răci (Ma­tei 24, 12) şi când nu vor mai rămâne decât puţini la care se va putea vădi cre­dinţa, atunci se vor scurta zi­lele (Matei 24, 22). Într-adevăr, ace­laşi Domn va putea prelungi durata zilelor, când este tim­pul mântuirii, şi să scurteze durata, când este timpul mâh­nirii şi al pier­zării. După câte pricepem, vom avea şi noi o zi a noas­tră, în care se prelungeşte pentru noi timpul luminii, ca să umblăm cuviincios ca ziua şi să săvârşim faptele lu­mi­nii (Romani 13, 13)”[16].  „Cum, deci, nu trebuie să-L vene­răm pe Cel pe care-L cunoaştem şi din aceasta şi să nu-I ad­mi­răm puterea Lui, atoatecauzatoare şi su­pranegrăită? Cum să nu-L admiri când soarele şi luna sunt mişcate de El într-o putere şi stabilitate mai pre­sus de fire, împreună cu nemiş­ca­rea neschimbată a uni­versului în toate şi toate rămân ca mă­sură a zilei în­tregi pentru toate sau mai mult decât aceasta? Cum să nu-L admiri, când toate cele mari şi cuprinzătoare, ast­fel purtate, nu amestecă cele cuprinse de ele?” [17].

15: Şi Iosua, şi tot Israelul împreună cu el, s-a întors în tabără la Ghilgal.

Textul biblic fiind limpede, arătăm aici că Aia­lon (= ţinut al cerbilor) era o localitate situată la 15 km vest de Ga­baon. Cât priveşte această din urmă aşezare: „Desco­pe­riri ar­heologice deosebit de valoroase pentru confirmarea va­lorii istorice a Vechiului Testament s‑au întreprins şi pe locul fos­tei aşezări hivite Ghibeon, în­tre anii 1922-1923, 1957, 1959- 1960 şi 1963. Im­por­tanţa acestor vestigii constă în faptul că ele atestă Ghi­beonul ca aşezare fortificată şi în afara ei se a­fla iazul despre care vorbeşte profetul Ieremia (41, 12)”[18].

16: Iar aceşti cinci regi au fugit şi s-au ascuns în peştera din Macheda.

„Macheda (menţionată şi în versetul 10) se afla la sud de Gabaon, între Lachiş şi Hebron. Nume cu re­zo­nanţă epi­că, prin istorisirea care urmează”[19].  „Să vedem acum ce în­ţeles au cuvintele: cei cinci regi au fugit şi s-au ascuns în peş­­teră. Am mai spus că pentru creştini sunt două feluri de războaie. Este vorba aici de războiul drepţilor, aşa cum vor­beşte Sfântul Pavel efe­se­nilor, unde, după cum zice Apos­to­lul, nu se înţelege a­tât lupta împotriva trupului şi a sângelui, cât împo­tri­va domniilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stă­pâni­to­ri­lor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor rău­tă­ţii răspândite în văzduhuri (6, 12). Însă, pentru cei care sunt întârziaţi şi încă nedesăvârşiţi, lupta se duce, încă, împotriva trupului şi a sângelui, încât aceştia sunt încă asaltaţi de pă­ca­tele şi de slăbiciunile cărnii. Aceas­ta, cred, este indicată în acest loc. Am mai spus că cei cinci regi au declarat război ghibeoniţilor, prin care, după pă­rerea noastră, trebuie înţeleşi creştinii nede­să­vâr­şiţi. Ei sunt deci cei asediaţi de cinci regi. Cei cinci regi indică cele cinci simţuri ale trupului: vederea, auzul, gustul, pipăitul şi mirosul, căci prin unul din a­ces­te simţuri se poate cădea în păcat. Cele cinci sim­ţuri se asea­mănă cu cei cinci regi, care asediază pe ghi­beoniţi, cu alte cu­vinte pe oamenii cei după trup. În ceea ce priveşte fuga în peş­teri, poate că are urmă­toa­rea semnificaţie (căci o peşteră este un loc în adân­curile pământului): înţelesul ar fi acela, du­pă cum am spus mai înainte, că aflându-se simţurile în trup, ele sunt adânc înfipte în lucrurile pă­mân­tului, ocupându-se nu de slujirea lui Dumnezeu, ci de slujirea trupului, iar prin a­ceas­ta s-ar putea spune că ele s-au ascuns în peşteri”[20].

17: Iar lui Iosua i s-a spus: „Cei cinci regi au fost aflaţi ascunşi în peştera din Macheda”. 

18: Şi a zis Iosua: „Pră­vă­liţi pietre mari pe gura peşterii şi puneţi oameni să le pă­zească!

19: Iar voi nu staţi aici, ci goniţi-i din urmă pe duş­manii voştri şi loviţi partea lor de dinapoi şi să nu vă fie milă de ei şi nu-i lăsaţi să intre în cetăţile lor, căci Domnul, Dumne­zeul nostru, i-a dat în mâinile noastre”. 

20: Şi a fost că atunci când Iosua şi fiii lui Israel au încetat să-i taie într-un măcel care i-a nimicit de istov, cei ce scăpaseră cu viaţă au fugit în cetăţi tari.

21: Şi-ntregul popor s-a întors cu sănătate la Io­sua, în Macheda, şi limba nici unuia dintre fiii lui Israel n-a murmurat.

„Israeliţii, veşnic puşi pe cârteală împotriva mai-ma­rilor lor – şi a Domnului -, nu aveau acum nici un motiv s-o facă. Textul Masoretic: Şi nimeni nu şi-a îndreptat limba îm­potriva fiilor lui Israel[21].

Întregul popor s-a întors, conform celor scrise, cu sănătate: „Vezi, aşadar, că slujind în oştirea lui Iisus, trebuie să te întorci din război sănătos şi nevă­tă­mat, întrucât nu te va atinge nici o rană care vine de la să­geţile cele ar­ză­toare ale vicleanului (Efeseni 6, 16), nici o necurăţie nu va întina inima ta, nici o pată nu va tulbura gân­durile tale, nici mânia, nici lăcomia şi nici un alt prilej nu va îngădui diavolului să te poată răni. Cât despre cuvintele: ni­meni nu va mişca limba, părerea mea este că aceasta în­sem­nează că nimeni nu s-a lăudat că a biruit, ştiind că Iisus este cel care aduce biruinţele. De aceea ei nici măcar nu-şi des­chid gura să mai spună ceva. Aşa a înţeles lucrurile şi Apos­to­lul (Pavel) când a spus: Nu eu (sunt cel care m-am oste­nit), ci harul lui Dumnezeu care este cu mine (I Corinteni 15, 10). Cred că la aşa ceva se referea şi spusa Domnului: Când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem (Luca 17, 10). În amândouă aceste împrejurări Dom­nul ne dă să înţelegem că nu se cade să ne mân­drim când reuşim ceva”[22].

22: Şi a zis Iosua: „Deschideţi peştera şi scoa­teţi-i afară pe cei cinci regi!” 

23: Şi i-au scos afară din peşteră pe cei cinci regi: regele Ierusalimului, re­gele Hebronului, regele Iar­mutului, regele Lachi­şu­lui şi regele Eglonului.

„Să ţinem minte, dar, că dacă Iisus a zdrobit pe regele Lachişului, pe regele din Ai, pe regele din Leb­na (vv. 29-30), pe regele din Lachiş şi pe regele din Hebron, a făcut-o pentru ca toate acele oraşe, care tră­iau într-o lege a păca­tu­lui, sub regi nevrednici, să tră­ias­că de acum în legea lui Dum­nezeu. Dar dacă am fi râvnitori şi dornici să descifrăm chiar şi sensul ascuns al numelor acestor oraşe, vom des­coperi că ele se re­feră fie la împărăţia răului, fie la aceea a binelui. De exemplu, Lebna înseamnă albeaţă, iar albeaţa poate fi înţeleasă în multe feluri, căci este albeaţa leprei şi al­­beaţa luminii. E posibil, deci, ca prin sensul unui sin­gur nume să se indice două stări opuse: sub condu­ce­rea regilor răi, Lebna a avut albeaţa leprei, însă după dărâmarea şi pus­tiirea oraşului, trecând sub autoritatea israeliţilor, Lebna va avea albeaţa luminii, căci, în Scrip­tură, albul este sau un ter­men de laudă sau unul de culpă. Iar dacă ne referim la La­chiş, care se tâl­cuieşte cale, în Scriptură calea poate fi ceva bun sau ceva rău, precum citim în Psalmi: Calea celor necre­dincioşi va pieri (1, 6), iar în înţeles opus: Faceţi cărări drep­te pentru picioarele voastre! (Evrei 12, 13). Oraşul Lachiş poa­­te fi înţeles că, la început, a fost o cale a ne­cre­din­cio­şi­lor, însă după dărâmare şi jefuire, el a fost aşezat pe o cale dreaptă prin stăpânirea lui Israel. Ace­laşi lucru se petrece cu Hebron, care se tâlcuieşte to­vă­răşie sau căsătorie. Or, inima noastră a fost înto­vă­ră­şită mai întâi cu un mire rău, cu un mire plin de fă­rădelegi, cu diavolul. Îndată ce a murit şi a dis­părut acest mire nedrept, inima, eliberată prin rege de în­tâ­iul ei bărbat, s-a unit cu un om al binelui, cu bărbatul său cel le­gitim (Romani 7, 2), cu Acela despre care Pavel zice: Eu v-am logodit unui singur bărbat, lui Hristos, ca să vă înfăţişez fecioară neprihănită (II Corinteni 11, 2). Şi astfel, numele acelor cetăţi are o semnificaţie care se potriveşte cu îndoita sta­re a fiecărui oraş dintre aces­tea”[23]. Prin acest comentariu am anticipat într-o măsură asupra evenimentelor, dar ne-a pă­rut cel mai po­trivit să-l introducem aici, fără a-l fragmenta. Deo­­camdată era vor­ba doar despre regii acestor oraşe (mai puţin Lebna) şi nu despre cucerirea cetăţilor respective.

24: Şi după ce i-au scos în faţa lui Iosua, atunci Iosua a chemat laolaltă întregul Israel şi căpe­te­niile lup­tă­toare care veniseră cu el, zicându-le: „Îna­in­taţi şi puneţi-vă picioarele pe grumajii lor!”  Iar ei au venit şi şi-au pus picioarele pe grumajii lor.

25: Şi le-a zis Iosua: „Nu vă temeţi de ei şi nici să vă-nspăi­mân­taţi! Îmbărbătaţi-vă şi întăriţi-vă, că aşa le va face Dom­nul tuturor vrăjmaşilor voştri, cu care voi vă veţi bate”.

Punerea piciorului pe grumazul vrăjmaşului era un „gest simbolic al victoriei totale, obişnuit la faraonii Egiptului şi regii Babilonului”[24].

„De ce oare acuză ereticii această pericopă de cruzime? Este, zic ei, ceea ce este spus (în cu­vin­te­le): Puneţi-vă picioarele pe gru­ma­jii regilor acestora şi zdro­biţi-i! Dar aceasta nu este semnul unei cruzimi, ci de uma­nism şi bunătate. Cât aş vrea să ajungi şi tu să ai putere să calci peste şerpi, peste scorpii şi peste toată puterea vrăj­ma­şu­lui (Luca 10, 19), ca să păşeşti peste aspidă şi vasilisc (Psalmi 90, 13), acest vasilisc care, altădată, a stăpânit peste tine şi a men­ţinut în tine domnia păcatului, pen­tru ca, odată ni­mi­ciţi cei care te stăpâneau, prin lucră­rile păcatului, să stă­pânească întru tine Domnul nostru Iisus Hristos”[25].

26: Şi Iosua i-a bătut şi i-a spânzurat de cinci co­paci. Şi au stat spânzuraţi până seara.

27: Şi a fost că spre apu­sul soarelui, Iosua a poruncit şi i-au cobo­rât de pe copaci şi i-au aruncat în peştera în care fu­giseră şi au prăvălit pietre peste peşteră, aşa cum se ve­de şi astăzi.

Spânzurarea era socotită drept înjositoare, dar, pe de altă parte, conform legislaţiei mozaice, condam­na­tul nu avea voie să rămână spânzurat pe lemn decât până la apusul soa­relui. Locul de aici poate fi inter­pre­tat şi drept o mortificare a patimilor trupeşti, cum se va vedea şi dintr-un comentariu din finalul acestui capi­tol. În continuare (vv. 28-42) sunt istorisite alte cuce­riri ale israeliţilor: „Campania-fulger a lui Iosua este re­latată în şase episoade scurte, redactate aproape la fel, ca nişte rapoarte de luptă, peste tot reliefându-se fap­tul că adevăratul învingător este Domnul, Cel ce se luptă de partea poporului Său”[26].

28: Şi-n aceeaşi zi au cucerit Macheda, iar pe lo­cuitori i-au trecut prin ascuţişul săbiei, şi de istov au ni­mi­cit tot ce era viu în ea; şi nimeni în ea n-a rămas care să fi scăpat cu viaţă sau cu fuga. Iar cu regele Machedei a făcut aşa cum făcuse şi cu regele Ierihonului.

Macheda nu a fost identificată, dar se afla la nord-est de Lachiş, într-o regiune cu peşteri.

29: Iar Iosua, şi tot Israelul cu el, au plecat din Macheda la Libna; şi au împresurat Libna.

30: Şi a dat-o Dom­nul în mâinile lui Israel; şi au luat-o, pe ea şi pe regele ei, iar pe locuitorii ei i-au trecut prin as­cu­ţişul săbiei, precum şi tot ce era suflare în ea; ni­meni n-a scăpat cu viaţă sau cu fuga; iar cu regele ei au făcut ceea ce făcuseră cu regele Ie­ri­honului.

Libna (= albeaţă) era o cetate în câmpie, situată între Macheda şi Lachiş, dar al cărei loc nu se cunoaşte cu exac­ti­tate, vehiculându-se diferite presupuneri.

31: Iar Iosua, şi tot Israelul cu el, au plecat din Libna la Lachiş; şi a împresurat-o şi a pornit răz­boi asupră-i.

32: Iar Domnul a dat Lachişul în mâinile lui Israel; şi l-au luat în ziua următoare, iar pe locuitorii din el i-au trecut prin ascuţişul săbiei; şi au dărâmat cetatea, aşa cum făcuseră cu Libna.

Lachiş era o cetate întărită din câmpie, situată la circa 45 km sud-vest de Ierusalim şi la vreo 23 km de Hebron. Din punct de vedere militar, cetatea Lachiş era bine for­ti­fi­cată, fiind cucerirea cea mai însemnată de până acum.

33: Atunci Horam, regele Ghezerului, s-a ridi­cat în ajutorul Lachişului; iar Iosua l-a izbit cu as­cu­ţi­şul săbiei, pe el şi poporul său, că dintre ei n-a rămas nici unul care să fi scăpat cu viaţă sau cu fuga.

În ajutorul Lachişului a intervenit Horam (= nobil), regele cetăţii Ghezer (= aşezat în pantă), situată în apropiere de Lachiş şi datând de pe la anul 3000 î. Hr.  „Privite în ansamblu, vestigiile arheologice de la Ghezer (1966 –1971) depun măr­tu­rie pentru men­ţiu­nile făcute de aghiografi în legătură cu exis­tenţa sa încă din vremea lui Iosua. Această aşezare a avut o is­torie frământată şi pe locul său s-au perindat mai multe po­poare între care şi filistenii, a căror prezenţă este con­firmată în nivele de ocupaţie umană identificată de arheologi”[27].

34: Iar Iosua, şi tot Israelul cu el, au plecat din Lachiş la Eglon şi l-au împresurat şi au pornit răz­boi asu­pră-i; iar Domnul l-a dat în mâinile lui Israel;

35: şi în chiar zi­ua aceea l-au luat, iar pe locuitori i-au tre­cut prin ascuţişul săbiei; şi-n ziua aceea au ucis tot ce era viu în el, aşa cum făcuseră în Lachiş.

Localizarea Eglonului este incertă; posibil să fi fost situat la 25 km nord-est de Gaza.

36: Iar Iosua, şi tot Israelul cu el, au plecat de la Eglon la Hebron şi l-au împresurat;

37: şi l-au luat şi l-au trecut prin ascuţişul săbiei, şi pe regele lui şi toate satele lui; şi n-a scăpat nimic din ceea ce era viu în el; precum făcuseră cu Eglonul, aşa au făcut şi cu el, nimicindu-l, pe el şi tot ce se afla în el.

Cetatea Hebron fusese numită în vechime Chi­ri­at-Ar­ba; existentă încă de pe timpul lui Avraam, cetatea se află la cea mai mare altitudine din Palestina, circa 1000 de metri dea­­supra nivelului Mediteranei; es­te situat la circa 30 km sud-sud-vest de Ierusalim; în jurul Hebronului există 25 de iz­voa­re şi 10 puţuri mari, numeroase podgorii şi livezi cu măslini.

38: Iar Iosua, şi tot Israelul cu el, s-au în­tors la Debir şi l-au împresurat;

39: şi l-au luat, pe el şi pe regele lui şi satele lui şi l-au trecut prin ascuţişul săbiei; şi l-au nimicit, şi tot ce era suflare în el; şi n-au lăsat în el pe nimeni care să fi scăpat cu viaţă; precum făcuseră cu Hebronul şi cu regele acestuia, aşa au făcut cu Debirul şi cu regele lui.

Debirul era o cetate situată în ţinutul muntos al lui Iuda (după cum se va împărţi pământul ulterior), da­tând încă de pe la anul 2200 î. Hr.; s-a mai numit şi Chiriat-Sefer (= ce­tatea cărţii).

40: Şi a lovit Iosua tot pământul ţinutului muntos şi Neghebul şi ţinutul şes şi Asidotul şi pe regii lui; nimic din ele n-a rămas care să fi scăpat viu; şi de istov au nimicit tot ce era viu, aşa cum a poruncit Domnul, Dumnezeul lui Israel,

41: din Cadeş-Barnea pâ­nă la Gaza şi tot ţinutul Goşen până la Gabaon.

Iosua a mai cucerit Neghebul, sau Ţara de mia­zăzi, loc de păşunat aflat la câţiva kilometri sud de He­bron; Asidotul (?) şi cetăţile sale; şi teritoriile de la Ca­deş-Barnea (= deşert sfinţit) până la Gaza (= puternic) şi din Goşen (= alipire; presimţire) până la Gabaon.

42: Pe toţi regii acestora şi ţinuturile lor le-a lo­vit Iosua o dată pentru totdeauna, căci Domnul, Dum­nezeul lui Israel, S-a luptat de partea lui Israel.

„Trebuie că aceste regate, care acum sunt su­pu­se de Isus şi se ascund în peşteri, intră, mai târziu, în moştenirea sfinţilor şi sunt numite partea Domnului: astfel regatul din Ie­rusalim, Lachiş sau Hebron. Ceea ce cred eu (e) că chiar şi cele cinci simţuri ale tru­pului, înşirate mai înainte, oda­tă ce au fost cucerite de Iisus şi dezbrăcate de infide­li­ta­tea lor in­credulă, odată ce au murit pentru păcat (pentru că au încetat a mai vor­bi), aceste cinci simţuri devin slujitoare ale sufle­tului pentru a înfăptui dreptatea lui Dumnezeu”[28].


[1] SEP 2, p. 53

[2] SEP 2, pp. 53-54

[3] Origen, Omilii la Cartea Iosua, XI, 2

[4] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 65

[5] BBVA, pp. 255-256

[6] IIR, p. 202

[7] BBVA, p. 256

[8] SEP 2, pp. 54-55

[9] Sf. Efrem Sirul, Imne la Răstignire, VI, 2

[10] Fericitul Augustin, Mărturisiri, XI, 23

[11] Sf. Maxim Mărturisitorul, Cele două sute de capete despre cu­noştinţa de Dumnezeu şi iconomia Fiului lui Dumnezeu, 131

[12] Sf. Maxim Mărturisitorul, Cele două sute de capete despre cu­noştinţa de Dumnezeu şi iconomia Fiului lui Dumnezeu, 133

[13] Sf. Maxim Mărturisitorul, Cele două sute de capete despre cu­noştinţa de Dumnezeu şi iconomia Fiului lui Dumnezeu, 134

[14] Sf. Macarie Egipteanul, 21 de cuvântări despre mântuire, XIV, B1-C1

[15] Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, L, 2

[16] Origen, Omilii la Cartea Iosua, XI, 3

[17] Sf. Dionisie Areopagitul, Epistole, VII, 2

[18] AB, p. 16

[19] BBVA, p. 256

[20] Origen, Omilii la Cartea Iosua, XI, 4

[21] BBVA, p. 256

[22] Origen, Omilii la Cartea Iosua, XII, 2

[23] Origen, Omilii la Cartea Iosua, XIII, 1-2

[24] BBVA, p. 256

[25] Origen, Omilii la Cartea Iosua, XI, 6

[26] BBVA, p. 256

[27] AB, p. 16

[28] Origen, Omilii la Cartea Iosua, XI, 5

CAPITOLUL  9 – Înţelegeri împotriva lui Israel. Vicleşugul  Gabaoniţilor.

1: Iar când au auzit regii Amoniţilor, cei de din­colo de Iordan, cei ce se aflau la munte şi-a câmpie şi pe ţăr­mul mării celei mari şi cei ce erau lângă An­ti­liban şi Heteii şi Canaaneenii şi Ferezeii şi Heveii şi Amoreii şi Gher­gheseii şi Iebuseii,

2: atunci s-au adunat laolaltă pentru ca toţi să facă război împotriva lui Io­sua şi a lui Israel.

Despre popoarele canaanite am dat unele amă­nun­te în volumele anterioare, ca şi în volumul de faţă; Amoniţii (= aparţinând naţiunii) se trăgeau din fiul mai mic al lui Lot; aici e vorba despre o primă coaliţie a po­poarelor canaanite  îm­potriva lui Israel, de când evre­ii au trecut Iordanul.

Aici, Septuaginta are un adaos, numerotat ca versetul 2a-f, pe care-l reproducem în traducerea SEP 2: 2a: Atunci Iisus a durat un altar Domnului Dumnezeului lui Israel, pe muntele Gaibal [Ebal],

2b: după cum le poruncise Moise, slujitorul Domnului, fiilor lui Israel, cum stă scris în legea lui Moise – un altar din pietre întregi, de care nu s-a atins fierul -, şi a urcat acolo arderi de tot pentru Domnul şi jertfă de mântuire.

„După Philon (QE ad loc.), prelucrarea pietrelor ar însemna pângărirea lucrărilor creaţiei, care sunt desăvârşite. Theodoret (QE 44) crede că e vorba de un motiv practic: un altar din pietre brute poate fi distrus mai uşor pentru a nu cădea în mâinile păgânilor. În interpretarea alegorică a lui Chiril al Alexandriei (Închinare IX) piatra netăiată de fier simbolizează unitatea ipostatică a lui Hristos”[1].

2c: Şi Iisus a scris pe pietre Deuteronomul, legea lui Moise, pe care a scris-o în faţa fiilor lui Israel.

Textul Masoretic vorbeşte aici despre o copie a legii. „Origen transcrie Deuteronomium, desemnând limpede cartea biblică. El se întreabă cum a fost posibil ca întreg poporul să fi stat lângă Iisus Navi tot timpul cât acesta a scris Deuteronomul întreg? Desigur, aşa ceva nu este de conceput, afirmă alexandrinul. Prin urmare, textul ne vorbeşte despre a doua lege, a lui Hristos, scrisă într-o clipă pe inimile credincioşilor (Hom. Ios. IX, 4)”[2].

2d: Şi tot Israelul, cu bătrânii lor, şi cu judecătorii lor, şi cu scribii lor mergeau de-o parte şi de alta a chivotului [de] dinainte, iar preoţii şi leviţii au ridicat chivotul legământului Domnului, şi [împreună cu] străinii şi băştinaşii care se aflau jumătate lângă muntele Garizin, jumătate lângă muntele Gaibal, precum poruncise Moise, slujitorul Domnului, ca să binecuvânteze poporul mai întâi.

„După Origen, muntele Garizim este muntele binecuvântărilor, în vreme ce muntele Gaibal (Ebal) este muntele blestemelor (cf. Deuteronom 27, 12-13). Cei care merg spre Garizim îi simbolizează pe credincioşii zeloşi, dornici să se desăvârşească spiritual; ceilalţi îi reprezintă pe credincioşii călduţi, al căror zel se reduce la evitarea iadului. Primii cred şi vor să se mântuiască din iubire; ceilalţi, din frică (Hom. Ios. IX, 6-7). ♦ Localizarea celor doi munţi este controversată. Tradiţia iudaică îi situează lângă Ierihon, în timp ce arheologii înclină pentru amplasarea lângă Sichem, în Samaria[3]

2e: Şi după aceasta, Iisus a dat citire tuturor cuvintelor acestei legi, binecuvântărilor şi blestemelor, după toate cele scrise în legea lui Moise.

„Origen (Hom. Ios. IX, 8) scrie că nu putem înţelege legea lui Moise decât dacă ne-o citeşte Iisus, i. e. Hristos”[4].

2f: N-a rămas nici un cuvânt, dintre toate pe care i le-a poruncit Moise lui Iisus, căruia Iisus să nu-i fi dat citire în auzul întregii adunări a fiilor lui Israel, a bărbaţilor, femeilor, copiilor şi a străinilor alipiţi de Israel.

„Origen distinge două tipuri de ascultători ai lui Iisus: iniţiaţii, simbolizaţi de bărbaţi, care se pot hrăni cu mâncare solidă; şi neiniţiaţii, simbolizaţi de femei, copii şi străini, care nu suportă decât laptele duhovnicesc (Hom. Ios. IX, 9)”[5].

„Origen consacră întreaga omilie a IX-a acestor cinci versete, propunând şi o lectură cuvânt cu cuvânt: pe piatra vie a inimii noastre (pietrele întregi ale altarului), Iisus Hristos (Iosua), în prezenţa îngerilor lui Dumnezeu (fiii lui Israel) a înscris o a doua Lege şi, citind-o, explică întreaga lege catehumenilor (străinii). Tot după Origen, pietrele întregi îi pot simboliza şi pe apostoli, temelia Bisericii”[6].

Revenim, de aici, la textul versiunii lui Anania:

3: Iar locuitorii Gabaonului, auzind despre toa­te lu­­crurile pe care Domnul le făcuse cu Ierihonul şi Aiul,

4: au pus la cale şi ei un vicleşug, că s-au dus şi şi-au agonisit me­rinde şi s-au pregătit; şi-au pus pe asini saci vechi şi vin în burdufuri vechi, rupte şi cârpite,

5: şi-n pi­cioare încălţăminte şi sandale vechi şi peticite, şi pe ei îmbrăcăminte vechi, iar pâi­nile din merindele lor erau uscate, mucede şi roase.

Gabaon (= cetatea dealurilor) era principala ce­ta­te a heviţilor, unul dintre popoarele canaanite; ceta­tea era situată la circa 9 km de Ierusalim. Gabaoniţii (= munteni) sau Ghi­beoniţii au decis să-l înşele pe Iosua şi, după cum vom ve­dea, planul lor a reuşit. „Gaba­o­ni­ţii credeau că viclenia stra­te­gică cu care Iosua cucerise Aiul le poate servi drept model!”[7].  „Pentru Origen, locuitorii Gabaonului, îmbrăcaţi în veşminte vechi, îi simbolizează pe acei credincioşi care, în ciuda zelului lor, au rămas ataşaţi de omul vechi, lumesc. Aceştia sunt precum ulmii care, conform unei imagini din Păstorul lui Herma 2, 51, 1-10, deşi nu rodesc, sprijină pomii roditori (Hom. Ios. X, 1)”[8].

6: Şi au venit la Iosua, în tabăra lui de la Ghil­gal, şi au grăit către Iosua şi către tot Israelul: „Am venit dintr-o ţară de departe; şi acum, încheiaţi cu noi un legământ”.

7: Iar fiii lui Israel au zis către Hevei: „Luaţi amin­te, ca nu cumva să locuiţi printre noi; atunci, cum am putea să încheiem cu voi un legământ?”

8: Iar ei au zis către Iosua: „Noi suntem robii tăi”. Dar Iosua le-a zis: „De unde sunteţi? şi de unde aţi venit?”

9: Iar ei au răs­puns: „Robii tăi au venit dintr-o ţară foarte înde­păr­tată, în numele Domnului, Dumnezeului tău, căci noi am auzit de numele Lui

10: şi despre toate câte a făcut El în Egipt şi despre toate câte a făcut El cu regii Amoreilor, cei de dincolo de Iordan, şi cu Sihon, regele Heşbonului, şi cu Og, regele Vasa­nului, cel ce locuia în Aştarot şi Edre­ea.

11: Şi dac-am auzit, bă­trânii noştri şi toţi locuitorii ţării noastre au grăit către noi, zicând: Luaţi-vă merinde de drum şi mergeţi în întâmpinarea lor şi să le spuneţi: Noi suntem robii voştri; şi acum, încheiaţi cu noi un legământ!

12: Pâinile acestea erau calde când le-am luat să ne fie merinde, în ziua-n care am plecat să venim la voi; acum sunt uscate şi roase.

13: Când am umplut noi a­ceste burdufuri cu vin, ele erau noi; acum s-au rupt. Aceste haine şi încălţăminte ale noastre s-au învechit din pricina drumului neobişnuit de lung…”.

14: Iar căpe­te­nii­le au luat din merindele lor, dar pe Domnul nu L-au întrebat.

15: Iar Iosua a făcut pace cu ei; şi cu ei au făcut legământ că nu-i vor ucide, iar căpeteniile s-au legat faţă de ei cu jurământ.

„În general, înţelegerile la nivel de stat cu stră­i­nii se încheiau cu depunerea unui jurământ. Uneori, du­pă obiceiul pământului, jurământul se întărea cu jun­ghierea şi despi­ca­rea în două a unui animal. Cei ce au încheiat legământul tre­ceau printre cele două ju­mă­tăţi ale animalului tăiat, suge­rân­du-li-se prin aceasta că tot aceeaşi junghiere şi despicare în două o va suferi şi cel care ar îndrăzni să încalce în vreun fel pactul con­sfinţit. De aici s-a încetăţenit expresia de tăiere a legă­mân­tului (kaşat berit – în ebraică)”[9].  După cum se va ve­dea mai jos, autorii patristici au privit în mod diferit stratagema ghibeoniţilor, dar, în general, aprecierile sunt po­zi­tive. De altfel, ei şi-au exprimat dorinţa de a sluji lui Dum­ne­zeu, fiind dificil de spus cât erau de sin­ceri. Li s-ar putea reproşa vicleşugul, însă ei ştiau că evreii sunt decişi să exter­mine neamurile canaanite idolatre. Posibil ca ei să fi ajuns la un acord cu Iosua şi dacă mărturiseau că sunt canaaniţi, dacă ar fi afirmat ferm credinţa în Dumnezeul lui Israel. De altfel, răz­boa­iele purtate de israeliţi au avut aproape întotdeauna un caracter religios, ei înşişi privindu-se mai degrabă ca o re­ligie, decât ca un neam sau o rasă distinctă.

16: Şi a fost că dac-au trecut trei zile după ce încheiaseră cu ei un legământ, au aflat că le sunt aproape vecini şi că locuiesc între ei.

17: Şi au pornit fiii lui Israel şi au venit la cetăţile lor; iar cetăţile lor erau Gabaonul, Chefira, Beerot şi cetatea Iearim.

Cum se deduce de aici, prin Gabaoniţi sau Ghi­be­oniţi se înţelegeau şi locuitorii cetăţilor apropiate de aceia: Che­fira (= sat), Beerot (= fântâni) şi Iearim (= păduri) sau Chi­riat-Iearim, despre care am mai amintit.

18: Dar fiii lui Israel nu s-au bătut cu ei, de­oa­rece toate căpeteniile lor li se juraseră pe Domnul, Dum­nezeul lui Israel; şi-ntreaga obşte a cârtit împo­tri­va căpeteniilor.

19: Iar căpeteniile au zis către obşte: „Noi ne-am legat faţă de ei cu jurământ pe Domnul, Dum­ne­zeul lui Israel, şi acum nu ne putem atinge de ei.

20: Dar le vom face astfel: Îi vom prinde de vii şi-i vom ţine în viaţă; în acest fel nu va fi peste noi mânia Domnului din pricina jurământului cu care ne-am legat în faţa lor;

21: ei vor trăi şi vor fi tăietori de lemne şi cărători de apă pentru toată obştea, aşa cum le-au spus căpeteniile”.

„Prescripţiile legii mozaice fac distincţia între scla­vii proveniţi dintre străini şi cei indigeni (israeliţi). În prima ca­te­gorie intrau cei ce, potrivit dreptului an­tic, erau luaţi ca pri­zonieri de război şi nu se ucideau, cei cumpăraţi de la po­poarele vecine, îndeosebi de la ismaeliţi (şi) madianiţi, stră­i­nii săraci aşezaţi în ţară şi cei care se năşteau din familii de sclavi. Nu erau pri­miţi ca sclavi canaaneii din cauza ido­la­tri­ei şi corupţiei lor, exceptând pe locuitorii cetăţilor Ghibeon, Beerot, Chiriat Iearim şi Chefira care în urma alianţei înche­ia­tă cu Iosua au fost acceptaţi ca slujitori inferiori în cor­tul sfânt. Israeliţilor li se interzicea după lege să spo­reas­că nu­mărul sclavilor străini sau să recurgă la răpire ori să practice comerţul de sclavi, aşa cum făceau fe­nicienii şi filistenii. Preţul unui sclav era de 30 sicli de argint (Ieşirea 21, 32)”[10].

22: Iar Iosua i-a chemat şi le-a zis: „De ce m-aţi înşelat voi, zicând: Noi trăim foarte departe de voi…, în timp ce voi sunteţi învecinaţi cu cei ce locuiesc printre noi?

23: Şi acum, blestemaţi să fiţi: rob să nu lip­seas­că dintre voi, nici tăietor de lemne şi nici cărător de apă pentru mine şi Dum­nezeul meu!” 

„Theodoret (Qu. Ios. 13) subliniază că a sluji cultului este o onoare, nu o penitenţă; cu gabaoniţii se împlineşte profeţia lui Noe: Canaan va deveni slujitor al fraţilor săi (Facerea 9, 25)”[11].

24: Iar ei i-au răs­puns lui Iosua, zicând: „Ni s-a spus că Domnul, Dum­nezeul tău, i-a poruncit lui Moise, sluga Sa, să vă dea vouă această ţară, iar pe noi să ne daţi pieirii, pe noi şi pe toţi cei din faţa voastră care locuiesc în ea; şi foarte ne-am temut pentru viaţa noastră; de frica voastră am făcut noi aceasta.

25: Şi acum, iată, noi suntem în puterea voastră; faceţi cu noi ce vă place şi cum vi se pare!” 

26: Şi le-au făcut aşa: În ziua aceea i-a scăpat Iosua din mâna fiilor lui Israel şi nu i-au omorât.

27: Şi-n ziua aceea i-a făcut tăietori de lemne şi că­rători de apă pentru toată obştea şi pentru jertfelnicul lui Dum­nezeu. Drept ur­ma­re, locuitorii Gabaonului au devenit tă­ietori de lemne şi cărători de apă la jertfelnicul lui Dumnezeu până-n zi­ua de astăzi, ca şi pentru locul pe care Domnul l-ar alege.

„Pentru Maxim Mărturisitorul (Q Th. 65), gabaoniţii simbolizează raţiunile naturale sai gândurile conforme cu firea, pe care Iisus (i. e. Hristos) le cruţă, punându-le să aducă la altarul lui Dumnezeu lemne şi apă, adică materia care se aprinde de lumina cunoştinţei dumnezeieşti, respectiv care curăţă petele patimilor. Într-o altă interpretare, gabaoniţii sunt neamurile care vin la Iisus Hristos şi care se mântuiesc prin credinţă şi osteneala virtuţilor”[12].

Ghibeoniţii „au venit odinioară la Iisus (Navi) şi s-au rugat mult să fie primiţi în prietenia poporului lui Dum­ne­zeu. Dar nu s-au apropiat fără viclenie, cu sim­plitate şi fără in­teres, din iubire faţă de Dumnezeu, ci cu făţărnicie şi în­şe­lă­ciune. La început s-au putut as­cun­de. Dar când au fost prinşi făcând cele rele şi le-a fost descoperită intenţia vicleană şi nesinceră, au fost aşe­zaţi pe treapta cea mai de jos. […] Vezi deci unde duce ne­sin­ceritatea şi lipsa voinţei de-a preţui din toată inima pri­etenia duhovnicească cu sfinţii. Înşală unii câteodată, dar nu pe Atotştiutorul Iisus, ci mai degrabă pe cei ce-L închipuiesc pe El, adică pe conducătorii popoarelor, ca şi aceia atunci pe Iisus, care era dat ca icoană şi chip al lui Hristos. Ei pătrund înăuntru um­briţi de înşelăciune şi aco­pe­rindu-şi sub făţărnicie adân­cul gândurilor şi vicle­nia minţii; dar descoperiţi (căci nu pot rămâne as­cunşi), abia se mân­tu­iesc, fiind puşi pe ultima treaptă, de slugi. Căci înşelăciunea e rodul unui cuget neli­ber”[13]. După cum vom vedea, însă, mai jos, sunt şi opinii patristice în favoarea ghibeoniţilor, fără ca toate cele spuse în comentariul de aici să-şi piardă vala­bilitatea.


[1] SEP 2, p. 49

[2] SEP 2, p. 49

[3] SEP 2, p. 49

[4] SEP 2, p. 50

[5] SEP 2, p. 50

[6] SEP 2, p. 49

[7] BBVA, p. 254

[8] SEP 2, p. 50

[9] AB, pp. 192-193

[10] AB, p. 132

[11] SEP 2, p. 52

[12] SEP 2, p. 52

[13] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, VI

CAPITOLUL  8 – Împresurarea şi luarea cetăţii Ai.

1: Şi a zis Domnul către Iosua: „Să nu-ţi fie teamă, şi nici să te-nspăimânţi! Ia-i cu tine pe toţi răz­boinicii şi scoală-te şi suie-te la Ai; iată că ţi l-am dat în mână pe re­gele Aiului, cu toată ţara.

2: Şi vei face cu Aiul ceea ce ai fă­cut cu Ierihonul şi cu regele lui; veţi ţine însă pentru voi şi veţi împărţi prada de vite; şi puneţi-vă oameni de pândă înapoia cetăţii”.

Împotriva cetăţii Ai, se prefigurează o nouă stra­te­gie decât în cazul Ierihonului; tot astfel, spre deo­se­bi­re de prima ce­tate, israeliţii pot păstra prada de răz­boi. Bunurile Ieriho­nu­lui vor fi fost, aşadar, privite ca o primiţie, închinată lui Dumnezeu.  „După Origen, Ai înseamnă haos, dezordine. Mântuirea este o luptă permanentă cu forţele haosului (Hom. Ios. VIII, 3)”[1].

3: Şi s-a sculat Iosua şi-ntregul popor bun de răz­boi ca să meargă la Ai. Iar Iosua a ales treizeci de mii de băr­baţi puternici şi i-a trimis noaptea.

4: Şi le-a poruncit, zicând: „Staţi la pândă înapoia cetăţii; să nu vă duceţi prea departe de cetate şi cu toţii să fiţi gata.

5: Iar eu şi toţi cei ce sunt cu mine ne vom apropia de cetate; şi va fi că după ce locuitorii Aiului vor ieşi împotriva noastră, aşa cum au făcut-o înainte, noi vom fugi din faţa lor.

6: Şi când se vor lua după noi, noi îi vom trage departe de cetate, iar ei vor zice: Ăştia fug de dinaintea noastră aşa cum au făcut-o şi al­tă­dată… 

7: Noi vom fugi de ei, iar voi vă veţi ridica din pândă şi veţi intra în cetate.

8: Veţi face după cum v-am spus: iată, v-am dat poruncă!” 

9: Şi Iosua i-a trimis, iar ei s-au dus să se aşeze la pândă: şi s-au aşezat între Betel şi Ai, la apus de Ai.

10: Iar Iosua s-a sculat a doua zi de­vre­me şi a cercetat poporul trecându-i pe dinainte. Şi s-a ridicat, el şi bătrânii, în frun­tea poporului, împotriva Aiului.

11: Şi toţi războinicii s-au ridi­cat cu el şi au îna­in­tat şi au venit dinspre răsărit împotriva cetăţii;

12: iar cei ce pândeau cetatea se aflau spre apus.”

„Textul Masoretic adaugă: Şi a aşezat tabăra spre miază­noapte de Ai; iar între el şi Ai era o vale[2].  De­vine mai evi­dentă strategia folosită împotriva cetăţii Ai.

13: Iar el a aşezat poporul tot într-o singură tabără, care se întindea în partea de miazănoapte a cetăţii, aşa în­cât coada taberei ajungea până spre par­tea de apus a cetăţii. Iar Iosua a fost, în noaptea ace­ea, în mijlocul văii.

„Versetul 13: text lacunar în Septuaginta; pre­lu­at din Textul Masoretic”[3].

14: Şi a fost că atunci când regele Aiului a văzut, el s-a grăbit şi a ieşit, el şi bărbaţii cetăţii, îm­po­triva lor la război, şi tot poporul era cu el; dar nu ştia că împotriva lui sunt oameni la pândă, ascunşi în spa­tele cetăţii.

15: Iar Iosua şi-ntregul Israel s-au tras îndărăt, ca şi cum le-ar fi fost frică, şi fugeau pe calea ce ducea spre pustiu.

16: Iar ei au alergat după fiii lui Israel şi i-au gonit de dinapoi, îndepărtându-se astfel de cetate;

17: şi în Ai n-a rămas nici unul care să nu alerge după fiii lui Israel; şi, lăsând cetatea deschisă, îi fugăreau pe fiii lui Israel.

18: Atunci Domnul a zis către Iosua: „Întinde-ţi mâna spre cetate, cu lancea pe care o ai în mână, că în mâi­nile tale am dat-o; iar oamenii de la pândă să se ridice degrab din locul unde sunt!”  Şi şi-a întins Iosua mâna cu lancea asupra cetăţii.

„Gestul, analog cu cel al lui Moise (cf. Ieşirea 17, 8-13), a devenit în textul grec un semnal pentru cei aşezaţi în locul de pândă: această lectură e conformă cu o parte a exegezei rabinice (Flavius Iosephus, AI 5, 46), dar pentru alţi comentatori, gestul lui Iisus e simbolic”[4].

19: Şi când Iosua şi-a întins mâna, oamenii de la pândă s-au ridicat degrab din locul unde erau şi au intrat în cetate şi au luat-o; şi, grăbindu-se, au dat foc cetăţii.

20: Iar când lo­cu­i­torii Aiului au cătat înapoi, atunci au văzut fumul ridicându-se din cetate, dar nu mai aveau unde să fugă, încoace sau încolo…

„Textul Masoretic adaugă: …căci poporul care fu­gea spre pustiu se întorsese împotriva celor ce-l ur­măreau[5]. Acum se dezvăluie pe de-a-ntregul planul strategic al lui Io­sua, inspirat de glasul divin.

21: Şi văzând Iosua şi-ntregul Israel că pân­darii luaseră cetatea şi cum fumul cetăţii se ridica pân-la cer, s-au întors şi i-au lovit pe oamenii Aiului.

22: Iar cei­lalţi au ieşit din cetate ca să-i întâlnească; iar aceş­tia [Aiţii] se aflau în mij­locul taberei lui Israel, între unii de-o parte şi alţii de alta. Şi i-au ucis, până ce n-a mai rămas dintre ei nici unul scăpat cu viaţă sau cu fuga.

„Origen salvează cruzimea episodului istoric, propunând o interpretare spirituală a măcelului: luptătorii, asimilaţi aici cu sfinţii creştini, au nimicit patimile, demonii care sălăşluiesc în acest Ai, simbol al haosului sufletesc (Hom. Ios. VIII, 7)”[6].

23: Iar pe regele Aiului l-au prins viu şi l-au adus la Iosua.

24: Şi a fost că atunci când fiii lui Israel au încetat să-i ucidă pe toţi cei ce se aflau în Ai şi-n câmpuri şi pe povârnişul muntelui şi de peste tot de unde-i fugăriseră şi unde-au căzut, până la unul, sub ascuţişul săbiei, atunci Io­sua s-a întors la Ai şi l-a trecut prin ascuţişul săbiei.

25: Cei ce-au căzut în ziua aceea, bărbaţi şi femei, au fost douăsprezece mii: toţi locuitorii Aiului.

26: Iar Io­sua nu şi-a lăsat jos mâna pe care o întinsese împreună cu lancea până ce nu i-a nimicit pe toţi locuitorii Aiului,

27: în afară de vitele şi de prăzile ce se aflau în cetate, pe care fiii lui Israel le-au împărţit între ei după porunca Domnului, aşa cum Domnul îi poruncise lui Iosua.

28: Iar Iosua a ars cetatea şi a prefăcut-o în movilă pe veci ne­locuită, aşa cum se vede şi astăzi.

29: Iar pe regele Aiului l-a spânzurat de un copac cu două trunchiuri gemene; şi a stat el spânzurat de copac până seara; iar la apusul soarelui a dat Iosua poruncă şi l-au luat de pe copac şi l-au aruncat într-o groapă; şi au pus peste el o gră­madă mare de pietre, aşa cum se vede şi astăzi.

„Origen (Hom. Ios. VIII, 3) compară copacul înfurcat de care a fost atârnat regele din Ai, chip al diavolului, cu crucea lui Hristos pe care au fost răstignite cele două contrarii, Hristos şi lumea păcătoasă.  ♦ […] Lui Origen, coaliţia îndreptată împotriva lui Iisus îi evocă persecuţia împotriva creştinilor, iar victoria acestuia o prevesteşte pe cea a lui Iisus Hristos (Hom. Ios. IX, 10)”[7].

Drept cheie generală, după cum am mai arătat-o, în ce­tăţile care se opun lui Iosua şi în general în luptele purtate de israeliţi împotriva altor neamuri, vom vedea în opozanţi puterile vrăjmaşe cele nevăzute, iar în Is­rael pe poporul ce se nevoieşte a intra în Împărăţia Ce­rurilor: „După părerea mea, acesta e cel mai potrivit fel de a înţelege războaiele lui Israel şi luptele lui Iisus (Navi) pentru dărâmarea şi jefuirea regatelor. Această explicare va da un înţeles mai uman tex­telor care des­criu jaful şi devastarea tuturor acestor oraşe, unde n-a scăpat cu viaţă nici unul din ei. Bine ar fi ca Dum­ne­zeu să lucreze în aşa fel, atât în sufletele credincioşilor Săi pe care El le pregăteşte pentru împărăţia Sa, cât şi în inima mea însăşi, ca să alunge toate păcatele din tre­cut şi să le ni­micească, pentru ca să nu mai licărească în mine nici un gând de viclenie, nici o fărâmă de mâ­nie, nici o poftă ru­şi­noasă să nu găsească în mine sălaş, ca să nu se mai poată fu­rişa nici un cuvânt rău în gura mea! Şi astfel, curăţit de toate păcatele cele vechi, să pot lua, sub conducerea lui Iisus, loc în oraşele fiilor lui Israel […]. Fără îndoială că faptele lui Iisus (Navi) raportate de Scriptură trebuie referite la lu­cra­rea pe care şi azi o urmăreşte Domnul nostru Iisus în su­fletele noastre. Căci întâia faptă a Cuvântului lui Dum­nezeu este de a smulge răul, care era de mai îna­in­te, adică spinii şi pălă­mida păcatelor. Câtă vreme ră­dă­cinile lor ţin pământul legat de ele, acesta nu poate pri­mi seminţele sfinte şi bune”[8].

„În textul Septuagintei, versetele următoare (30-35) ale acestui capitol sunt inserate în capitolul ur­mă­tor drept versetele 2b-2f. Versiunea de faţă le in­tro­du­ce aici, în con­cordanţă nu numai cu Textul Masoretic, ci şi cu vechile ediţii româneşti”[9].

30: Atunci Iosua I-a zidit Domnului, Dum­ne­zeului lui Israel, un jertfelnic pe muntele Ebal,

31: aşa cum Moise, sluga Domnului, le poruncise fiilor lui Israel şi cum este scris în legea lui Moise: jertfelnic de pietre întregi, peste care n-a fost pus nimic de fier; şi acolo i-a adus Domnului ardere-de-tot şi jertfă de mântuire.

Muntele Ebal (= pleşuv; pietros) se află la nord de Sichem, fiind separat de muntele Garizim (= locuri pustii), despre care va fi vorba ceva mai jos, printr-o vale foarte strâmtă. Aici a ridicat Iosua jertfelnic din pietre necioplite. „De ce pietre întregi? Pentru că cele cioplite erau profanate de unealta omului şi, pe de altă parte, puteau fi luate drept idoli (chipuri cioplite)”[10]. Aici se aduceau arderile de tot şi celelalte jertfe: „Din arderea-de-tot (holocaust) nu rămânea decât scrumul, cenuşa; din jertfa propriu-zisă era arsă doar o parte, cealaltă rămânând în folosinţa preoţilor”[11].

32: Iar Iosua a scris pe pietre Deuteronomul, legea lui Moise, în faţa fiilor lui Israel.

Sunt, desigur, alte pietre, special alese în acest scop, decât acelea ale jertfelnicului; pe ele a scris Io­sua Deu­te­ro­no­mul: „E vorba de un dublet al Deu­te­ro­no­mului, copiat din cartea pe care o păstrau preoţii-le­viţi, prescripţie consemnată în Deuteronom 17, 18”[12].

33: Şi tot Israelul, cu bătrânii lor, cu judecătorii şi cu grămăticii lor, cu toţi băştinaşii şi veneticii lor, mergeau pe aproape, de-o parte şi de alta în preajma chi­votului, iar preoţii şi leviţii purtau chivotul legă­mân­tu­lui Domnului; ju­mă­tate din ei erau aproape de mun­tele Garizim şi jumătate  erau aproape de muntele Ebal, aşa cum poruncise Moise, sluga Domnului, spre a-l bi­ne­cuvânta mai întâi pe poporul lui Israel.

„Pietrele mari şi puse pe înălţime sunt chipul cetei Apostolilor noştri, care sunt mari şi înalţi şi vă­zuţi de mulţi pentru adevărul făcut cunoscut de ei. Iar cât priveşte virtutea şi vieţuirea lor în Hristos plină de laudă, nimeni nu e pe măsura lor. Căci în înălţimea lor întrec pe toţi cei asemenea nouă şi sunt mult deasupra lor. […] Mari sunt deci pietrele şi ca într-un munte aşezate. Căci strălucirea slavei şi vestea măririi lor îi face să apară la mare înălţime şi ca într-un munte. Dar cine sunt cei ce ridică pietrele? Iudeeii care trec Ior­danul. Cei ce cred în Hristos cel Sfânt şi se îmbo­gă­ţesc cu harul Sfântului Botez. Aceştia au ridicat peste ei ca în­vă­ţă­tori şi călăuze tainice pe ucenicii Mân­tui­to­rului nostru, pie­trele cu adevărat sfinte şi alese […]. Deci şi noi suntem pie­tre, deşi rămânem întregi şi nerăniţi. Căci cei ce Îl înalţă pe El, cum am spus, întru miros de bună mireasmă, îşi sfin­ţesc întreaga lor cugetare, nelă­sân­du-se împărţiţi spre cele din lume, nici purtând mai departe rănile de pe urma păca­tului întinat şi urât, ci precum este Hristos neîmpărţit, aşa suntem şi noi şi ne arătăm având un singur mod de purtare şi simţire ade­vă­rată. Căci ne dăruim numai lui Dumnezeu, refuzând por­nirea de a ne împărţi spre cele ale trupului şi ale lumii. […] Deci pietrele trebuie să fie întregi şi ne­ciun­tite în modurile în care am spus adineauri”[13].  Por­nind de la o altă traducere posibilă a numelor celor doi munţi, se prevăd cele viitoare: „Garizim se tăl­mă­ceşte prin tăiere-împrejur. Iar Bal prin amestecătură. Deci în amestecătura blestemată de nea­muri îşi aşează altarul Domnul nostru Iisus Hristos”[14].

34: Apoi a citit Iosua toate cuvintele acestei legi, binecuvântările şi blestemele, aşa cum toate erau scrise în legea lui Moise.

35: Din toate câte-i poruncise Moise lui Iosua n-a fost nici un cuvânt pe care Iosua să nu-l fi citit în auzul întregii adunări a fiilor lui Israel, al bărbaţilor şi al feme­i­lor şi al copiilor şi al străinilor care făceau drumul împreu­nă cu Israel.

Străinii sau veneticii erau păgâni acceptaţi în obştea lui Israel ca rezidenţi, adică pe cale de a se con­verti; proze­liţi”[15]. Printre aceştia nu erau acceptaţi ca­na­aniţii, dar, cum s-a văzut din cazul cu Rahab şi casa ei, au existat şi excepţii.


[1] SEP 2, p. 45

[2] BBVA, p. 253

[3] BBVA, p. 253

[4] SEP 2, p. 47

[5] BBVA, p. 253

[6] SEP 2, p. 47

[7] SEP 2, p. 48

[8] Origen, Omilii la Cartea Iosua, XIII, 3

[9] BBVA, p. 253

[10] BBVA, p. 254

[11] BBVA, p. 254

[12] BBVA, p. 254

[13] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la A Doua Lege, IV, 2

[14] Sf. Maxim Mărturisitorul, Întrebări, nedumeriri şi răspun­suri, 43

[15] BBVA, p. 254

CAPITOLUL  7 – Greşala şi pedeapsa lui Acan.

1: Dar fiii lui Israel au făcut o mare nelegiuire prin aceea că au luat din cele afierosite; fiindcă Acan, fiul lui Carmi, fiul lui Zabdi, fiul lui Zerah, din seminţia lui Iuda, a luat din cele date anatemei; şi cu urgie S-a mâniat Domnul pe fiii lui Israel.

Păcatul a fost săvârşit de Acan (= tulburare), fiul lui Carmi (= vier), fiul lui Zabdi (Dumnezeu a dat), fiul lui Zerah (= lumină scânteietoare), fiul lui Iuda; totuşi, mânia divină vizează întregul Israel. „Origen (Hom. Ios. VI, 7) comentează tema responsabilităţii colective, fundamentală şi pentru tradiţia iudaică”[1].

„Păcatul unuia singur s-a răs­frânt asupra tuturor. Acest păcat va fi pricina tainică a în­frân­gerii din istorisirea care urmează”[2].  „Acan a furat odi­ni­oa­ră un lucru dat bles­te­mului şi vina unui singur om a fost nenorocirea tutu­rora”[3]. „Dar aceasta a fost – zici – o ticălo­şie a mi­no­rităţii şi ceea ce nu se săvârşeşte de mai mulţi nu poate să-i păteze pe toţi. Am spus mai sus destul de des că în mijlocul poporului lui Dumnezeu crima unuia a fost ne­no­ro­cirea multora. Aşa s-a prăbuşit poporul din cau­za lui Acan […]. Biserica lui Dumnezeu este ca şi un ochi. Precum în ochi, dacă a intrat un gunoi oricât de mic, se întunecă toată ve­derea, tot aşa în corpul bi­se­ricesc, chiar dacă puţini fac lu­cruri josnice, acestea pă­tează aproape toată lumina strălucirii bisericeşti”[4]. „Din pricina câtorva inşi a venit nenorocirea pes­te un întreg popor, iar din pricina răutăţii unuia singur s-a vă­tămat tot poporul. Ahar [Acan] a furat cele sfinte şi toată armata a fost pedepsită”[5].  „Aşadar, Acan supără pe Dum­ne­zeu pentru că nu ia din vistieria lui Hristos, ci din Ierihon, adică din lume. Iar nenorocirile ce-au urmat de aici, din pri­ci­na mâniei dumnezeieşti, nu au căzut numai asupra celui osân­dit pentru acestea, ci asu­pra în­tregii adunări. Căci nemaifiind părtaş de aju­torul de sus, vechiul Israil, atât de greu de biruit, a fost slab şi fă­ră putere”[6]. Loc mai greu de înţeles pentru omul mo­dern, însă există o responsabilitate colectivă pentru tot ceea ce se întâmplă într-o comunitate. Mai jos, de altfel, se va arăta şi mijlocul de exorcizare a răului.

2: Iar Iosua a trimis din Ierihon câţiva bărbaţi la Ai, [cetate] ce se află aproape de Betel, zicându-le: Iscodiţi Aiul!  Şi s-au suit bărbaţii şi au iscodit Aiul!” Şi s-au suit bărbaţii şi au iscodit Aiul.

Cetatea Ai (= ruină) era situată la circa 2 km sud-est de Betel (= casa lui Dumnezeu) şi la circa 15 km nord de Ierusalim.

3: Şi s-au întors la Iosua şi i-au zis: „Să nu meargă în­­tregul popor, ci să meargă doar ca la două sau trei mii de băr­­baţi şi să ia cetatea prin împre­su­rare; nu duce acolo tot po­­porul, căci [duşmanii] sunt pu­ţini”. 

4: Şi s-au dus ca la trei mii de bărbaţi, dar ei au fugit de di­na­in­tea bărbaţilor din Ai.

5: Iar bărbaţii din Ai au ucis dintre ei până pe la vreo treizeci şi şase de bărbaţi şi i-au gonit de la poartă şi i-au nimicit pe râpa dealului; iar inima po­porului a slăbit şi s-a făcut ca apa.

„Cei ce cuceriseră cetăţi şi înspăimântaseră ţări şi bi­ruiseră fără osteneală cele mai crude popoare, îi găsesc pe cei din Ai nebiruiţi şi abia au scăpat fugind, nu fără pierderi, ei, care la început nici n-au voit să se înarmeze toată mul­ţi­mea celor buni de luptă, declarând pe faţă că cetatea va fi uşor de biruit de către puţini”[7].

6: Iar Iosua şi-a sfâşiat hainele; şi a căzut Iosua cu faţa la pământ înaintea Domnului până seara, el şi bă­trâ­nii lui Israel, şi şi-au pus cenuşă pe cap.

7: Şi a zis Iosua: „Doam­ne, mă rog: De ce robul Tău a trecut po­porul acesta peste Ior­dan? Ca să-l dai pe mâna Amo­reilor, să ne nimi­cească? Mai bine am fi rămas şi ne-am fi aşezat dincolo de Iordan!

8: Şi ce voi grăi eu după ce Israel a dat dosul din faţa duşmanilor săi?

9: Că dacă vor auzi Canaaneenii şi toţi locui­torii ţării, ne vor împresura şi ne vor nimici de pe pământ; şi ce vei face Tu pentru numele Tău cel mare?”

10: Şi a zis Domnul către Iosua: „Ri­dică-te! de ce ai căzut cu faţa la pământ?

11: Po­porul a pă­că­tuit şi a călcat legământul pe care Eu l-am făcut cu ei; au furat din bunurile blestemate şi le-au dus în ascun­zişurile lor.

12: Şi fiii lui Israel nu vor fi în stare să stea în faţa vrăjmaşilor lor; ei vor da dosul de dinaintea duşmanilor lor, fiindcă ei s-au aşezat sub blestem; dacă nu veţi ridica din mijlocul vostru ceea ce e blestemat, Eu nu voi mai fi cu voi.

13: Scoală-te, sfin­ţeşte poporul şi spune-le: Sfinţiţi-vă pentru mâine!; acestea zi­ce Dom­nul, Dumnezeul lui Israel: Bles­te­mul este-ntru voi, Is­­ra­e­le; nu veţi fi în stare să staţi în faţa vrăjmaşilor voştri pâ­nă când veţi ridica din mijlocul vostru ceea ce e bles­temat.

14: Mâine dimineaţă să vă adunaţi toţi lao­laltă, din toate se­min­ţii­le; şi va fi că seminţia pe care Domnul o va arăta, voi o veţi a­du­ce pe familii, şi familia pe care Dom­nul o va arăta, voi o veţi aduce pe gospodării; şi gospo­dăria pe care Domnul o va arăta, voi o veţi aduce om cu om;

15: şi omul care va fi dat pe fa­ţă, acela va fi ars cu foc, el şi toate câte sunt ale lui, fiindcă el a călcat le­gământul Domnului şi a făcut nelegiuire întru Israel”.

În comentariul ce urmează, pentru Ai e folosită de­nu­mi­rea Ghe, iar pentru Acan, Ahar: „Iar plecând Iisus al lui Navi şi înconjurând cetatea Ierihonului şi ni­micind-o, a zis Dumnezeu: Şi o vei anatematiza pe ea şi toate ale ei (6, 17). Şi voind să lupte cu Ghe, Israil a fugit de la faţa lor, neputând să se lupte împotriva duş­ma­nilor, pentru anatema ce a furat-o (a zădărnicit-o)har. Şi căzând Iisus pe faţa sa, a plâns îna­in­tea lui Dum­nezeu, zicând: A întors Israil grumazul lui înain­tea duş­manilor şi eu ce voi face? Şi i-a spus lui Domnul: Fiind­că anatema este întru voi, Israil nu va putea să se împo­trivească duşmanilor lui. Şi nu va mai ieşi la lup­tă, până ce nu va pierde pe Ahar”[8].  Israel e şi tip al nevoitorului pentru do­bândirea bu­nătăţilor cereşti, iar episodul acesta e o dovadă că „e cu ne­putinţă mona­hului nevoitor să se împotrivească vrăjmaşilor de este stăpânit de vreo patimă, nici nu poate ajunge la măsurile desăvârşirii”[9]. „Oare n-a purtat tot Israilul chi­votul lui Dumnezeu, înconjurând zidurile Ierihonu­lui, timp de şapte zile, în care negreşit a fost şi sâm­băta? Prin ur­ma­re, […] a fost hotărâtă păzirea sâm­be­tei pentru a avea omul timp liber şi pentru Dumnezeu, ca să-i dea şi lui cea mai mică parte din timp, şi să se odihnească atât ro­bul cât şi vita. Păzirea sâm­be­tei a fost hotărâtă pentru cei care sunt încă copii şi care sunt robiţi stihiilor lumii (Galateni 4, 3), pentru cei trupeşti, care nu pot să înţe­leagă nimic mai presus de trup şi literă”[10].

16: Şi s-a sculat Iosua dis-de-dimineaţă şi a adus poporul după seminţiile lui, şi seminţia lui Iuda a fost dată pe faţă.

17: Şi ea a fost adusă pe familii, şi a fost arătată familia lui Zerah; şi a fost adus om cu om;

18: şi a fost arătat Acan, fiul lui Carmi, fiul lui Zabdi, fiul lui Zerah.

„Din textul grec, ca şi din cel ebraic, nu rezultă în ce fel este arătat vinovatul. După Flavius Iosephus, marele preot Eleazar este cel care desemnează vinovatul, prin sorţi”[11].

19: Şi a zis Iosua către Acan: „Dă slavă astăzi Dom­nului, Dumnezeului lui Israel, şi măr­tu­ri­seşte-te şi spu­ne-mi mie ce ai făcut, şi nu-mi ascunde nimic!” 

20: Iar Acan i-a răspuns lui Iosua şi a zis: „Adevărat, eu am pă­cătuit în faţa Domnului, Dumnezeului lui Israel; aşa şi aşa am făcut:

21: În timpul prădării am văzut o mantie brodată şi două sute de drahme de argint şi o pană de aur în greutate de cincizeci de drahme şi, poftindu-le, le-am luat şi le-am ascuns în pământ, în cortul meu; şi ar­gin­tul este pus dedesubtul lor”.

Pană de aur: SEP 2 are: limbă de aur: „gr. γλωσσα χρυση: traducere literală din ebraică pentru lingou de aur. Flavius Iosephus (AI 5, 33) şi Theodoret (Qu. Ios. 10): masă de aur, iar Origen (Hom. Ios. VII, 7) comentează expresia literală şi episodul în sens alegorico-spiritual: ereticii fură limbile de aur ale Ierihonului (vorbele seducătoare ale lumii acesteia) pentru a introduce în Biserică principiile false ale filozofilor”[12].

Biblia 1982 şi reeditările sale au: haină fru­moa­să pes­triţă. „Înţelegi că şi cel ce-a furat spune că a vă­zut în pra­dă un lucru subţire pestriţ şi două sute de sicli şi o limbă de aur de cincizeci de sicli şi că s-a gândit la ele, adică a venit la poftirea neîngăduită a lor. Lucrul subţire socotesc unii că e o haină ostăşească, o hla­mi­dă pestriţ ţesută. Iar haina os­tă­şească e simbolul ti­ra­niei. Căci îi stă în fire neamului os­tăşesc să stă­pâ­nească cu plăcere. Iar argintul e chipul (tipul) stră­lu­cirii lumeşti. Şi limba, al înţelepciunii dulce grăitoare eli­neşti. Căci cu adevărat limba şi învăţătura înţe­lep­ţi­lor elini e ca de aur şi mult preţuită”[13].

22: Atunci Iosua a trimis vestitori, iar aceia au alergat la cort, în tabără; şi pe acestea le-au aflat ascunse în cortul lui, şi argintul sub ele.

23: Şi le-au scos din cort şi le-au adus la Iosua şi la bătrânii lui Israel şi le-au pus înaintea Domnului.

În poporul Israel putem vedea şi o preînchipuire a Bisericii. „Eu nu cred că furtul unei cantităţi atât de mici de aur a constituit un păcat în stare să mur­dă­reas­că într-o mă­su­ră atât de covârşitoare Biserica Dom­nu­lui! Să vedem, însă, nu cumva înţelesul mai lăuntric al acestui furt scoate în evi­denţă răutatea şi gravitatea păcatului? Există o puternică a­trac­ţie în vorbele filo­so­filor şi a sectarilor şi o multă fru­mu­seţe în cuvântările lor. Ei bine, toţi aceştia sunt oameni din ce­tatea Ieri­ho­nu­lui, adică oameni ai acestui veac. Deci, dacă se gă­sesc la filosofi învăţături greşite, îmbrăcate însă în afir­maţii strălucitoare, acestea sunt un drug de aur. Ia sea­ma să nu te laşi ispitit de strălucirea operelor lor, nici să abu­zezi de fru­museţea limbajului lor poleit cu aur”[14].

24: Iar Iosua l-a luat pe Acan, fiul lui Ze­rah, şi ar­gintul şi mantia şi pana de aur şi pe fiii lui şi pe fiicele lui şi boii şi asinii şi oile lui şi cortul lui şi tot ceea ce avea cu el; şi tot poporul era cu el; şi i-a dus la Emec-Acor.

25: Şi i-a zis Iosua lui Acan: „De ce ne-ai ni­mi­cit tu pe noi? Nimicească-te pe tine Domnul astăzi!”  Şi-ntregul Israel l-a ucis cu pietre.

Acan a fost ucis împreună cu fiii şi fiicele sale, iar tex­tul ebraic adaugă: şi după ce i-au ucis cu pietre i-au ars cu foc. Pentru a îmblânzi oarecum pasajul pen­tru cititorul mo­dern, sugerăm a se vedea în fiii şi fii­ce­le lui Acan urmă­rile păcatului; astfel, păcatul trebuie dezrădăcinat împreună cu toate cele ce decurg din el. Înaintea lapidării, Iosua a ros­tit blestem asupra lui Acan, căci şi acela, prin fapta sa, atră­sese blestemul Domnului asupra poporului: „Opusul bi­ne­cuvântării era blestemul (cherem). Acesta era deosebit de înfri­co­şă­tor când îl rosteau părinţii asupra copiilor. O formă aspră de blestem este anatema prin care persoane, vietăţi sau obiecte erau distruse. În această accepţie, blestemul înseam­nă nu numai rostirea de cuvinte de pedeapsă împotriva unui răufăcător, ci şi distrugerea lucrurilor rele. De aceea cel ce se atingea de lucrurile anatematizate sau interzise din porun­ca lui Dumnezeu era pedepsit.”[15]. „Ca şi Moise, tot astfel şi Io­sua a fost ju­decătorul suprem. Se afirmă despre el că era plin de duhul înţelepciunii şi că toţi i se supuneau (Deu­te­ro­nom 34, 9). Într-adevăr, Iosua a acţionat ca un jude­că­tor în con­damnarea lui Acan, cel care reţinuse pentru sine o haină şi un drug de aur, din cele ce au fost ale lo­cuitorilor din Ie­rihon, exterminaţi de către evrei. De­si­gur, împrejurarea a fost excepţională, dar Iosua s-a comportat ca judecător şi în alte cazuri”[16].

„Pentru Maxim Mărturisitorul (Ambigua II, 17), lapidarea lui [Acan] într-o vale simbolizează uciderea gândului iubitor de materie în adâncul conştiinţei. O interpretare asemănătoare la Chiril al Alexandriei: omul duhovnicesc nu trebuie să mai dorească nimic din cele ale lumii (Închinare V)”[17].

26: Şi au îngrămădit deasupră-i un morman de pie­tre; Iar Domnul Şi-a potolit aprinderea mâniei Sale. De aceea l-a numit Emec-Acor până-n ziua de astăzi.

„Iar descoperindu-se păcatul, Iosua a supus pe Acan pedepsei, ca pe unul ce nu şi-a făcut rău numai sieşi, ci a în­tins asupra întregii adunări pieirea, prin pof­ta sa neînfrânată. Şi poate aceasta este ceea ce ni s-a spus nouă atât de bine şi de înţelept prin glasul lui Pavel: Scoateţi pe cel rău dintre voi. Căci puţin aluat dospeşte toată frământătura (I Corinteni 5, 6)”[18].  „Nu socoti simple vorbe hotărârile lui Dumnezeu! Pentru ca Dumnezeu să vă încredinţeze că nu sunt simple vorbe, a adus pe unele din hotărârile Sale la împlinire chiar aici, pe pământ, cum a fost cazul cu Safira (Fapte 5, 7-10), cu (Acan), cu Aaron (Numeri 20, 24) şi cu mulţi alţii. A fă­cut aceasta ca să nu mai puneţi la îndoială cuvintele Lui; a făcut aceasta ca să încetaţi de a vă mai înşela pe voi înşivă că nu veţi fi pedepsiţi. A făcut aceasta ca să cunoaşteţi că bună­tatea lui Dum­nezeu stă în a da păcătoşilor răgaz de pocăinţă, şi nu în a nu pedepsi deloc pe cei ce stăruiesc în păcate”[19]. Desigur, creştinismul nu biruie prin forţă, iar mă­suri puni­ti­ve ca cea descrisă mai sus par, mai cu seamă în zilele noas­tre, aproape de neacceptat. Să nu uităm, însă, împrejurările speciale în care se afla poporul Israel, ca şi continua atracţie exercitată de apostazie şi idolatrie asupra sa. De altfel, şi is­to­ria popoarelor creş­ti­ne e plină de cru­zimi; oricum, Hristos propovăduieşte mai degrabă iertarea (deşi nici învăţătura Sa nu exclude pedeapsa!): „Acestea sunt izbânzile venirii lui Hris­tos! Acestea sunt semnele pu­terii Lui! Căci n-a mântuit ca prin Moise un popor din Egipt şi din robia lui Faraon, despărţind marea (Ieşirea 14, 16-31), ci mai mult, a izbăvit întreaga omenire de stricăciunea mor­ţii şi de sub robia cru­du­lui tiran, a păcatului. Nu duce cu forţa spre virtute, nici nu acoperă cu pământ (Numeri 16, 31-33), nici nu arde cu foc (Numeri 16, 35), şi nici nu po­run­ceşte să fie ucişi cu pietre cei păcătoşi, ci convinge, prin blândeţe şi îndelungă răbdare, ca oamenii să aleagă virtutea, să lupte prin necazuri pen­tru ea şi să se bucure de roadele ei”[20]. Locul în care a fost exe­cu­tat Acan s-a numit de atunci Emec-Acor (= valea tul­bu­ră­rii; valea nefericirii).


[1] SEP 2, p. 42

[2] BBVA, p. 251

[3] Salvianus, Despre guvernarea lui Dumnezeu, VI, 1, 2

[4] Salvianus, Despre guvernarea lui Dumnezeu, VII, 19, 81

[5] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, VIII, 4

[6] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, V

[7] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, V

[8] Isaia Pustnicul, Douăzeci şi nouă de cuvinte, XXV, 13

[9] Isaia Pustnicul, Douăzeci şi nouă de cuvinte, XXV, 13

[10] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, IV, 23

[11] SEP 2, p. 44

[12] SEP 2, pp. 44-45

[13] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, V

[14] Origen, Omilii la Cartea Iosua, VII, 7

[15] AB, p. 293

[16] AB, p. 184

[17] SEP 2, p. 45

[18] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, V

[19] Sf. Ioan Gură de Aur, Despre feciorie, 24

[20] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, IV, 4