Comentarii la Iosua – 6

Posted: 20/01/2009 in Iosua
Etichete:, ,

CAPITOLUL  6 – Luarea Ierihonului.

1: Ierihonul era straşnic închis şi întărit, şi nimeni nu ieşea din el şi nimeni nu intra.

„Dintre localităţile biblice cel mai mult cercetate de arheologi, atât înainte, cât şi după anul 1920, fac parte Ieri­honul şi Ierusalimul. În prima aşezare biblică s-au înregistrat urme din perioada preistorică (8006-3150) şi din vremea lui Iosua, care a cucerit-o. După opinia arheologului J. Gar­stang, Ierihonul ar fi fost dis­trus înainte de venirea lui Iosua în Ţara Sfântă, adi­că în secolul XIV î. Hr. Părerea sa nu este bazată pe nişte date reale, deoarece unul din cele 17 niveluri de ocupaţie poate fi pus în concordanţă cu cele relatate în Ve­chiul Testament despre distrugerea Ierihonului”[1].  „Ierihonul este simbolul lumii pământeşti (ca şi în Luca 10, 30), care va fi distrusă în cele din urmă; cucerirea Ierihonului prevesteşte sfârşitul lumii acesteia şi instaurarea Împărăţiei lui Dumnezeu (cf. Origen, Hom. Ios. VI, 4)”[2].

2: Şi a zis Domnul către Iosua: „Iată, Eu dau Ie­rihonul în puterea ta, şi pe regele lui în el şi pe cei vârtoşi în putere.

3: Şi pune-i pe războinici să-l încon­joare.

4: Înconjuraţi cetatea o dată pe zi; aceasta să fa­ceţi timp de şase zile. Şapte preoţi vor purta înaintea chivotului şapte trâmbiţe din corn de berbec, iar în zi­ua a şaptea să ocoliţi cetatea de şapte ori, şi preoţii să sune din trâmbiţe.

5: Şi va fi că atunci când veţi striga cu trâmbiţe de strigare, să strige tot poporul deodată. Şi când ei vor striga, zidurile cetăţii vor cădea sin­gure; şi tot poporul va intra înăuntru, fiecare avântându-se de-a dreptul în cetate.”

Israeliţilor le e impusă de către Dumnezeu o stra­tegie care nu are nimic de-a face cu logica militară, reprezentând mai degrabă un ritual religios, ale cărui resorturi intime ne rămân, fireşte, ascunse.

6: Şi a intrat Iosua Navi la preoţi

7: şi le-a zis: „Po­run­ciţi-i poporului să umble de jur-împrejur şi să încon­joare cetatea; iar războinicii să meargă înaintea [chivotului] Domnului;

8: şapte preoţi, purtând şapte trâm­biţe sfinte, să trea­că înaintea [chivotului] Domnului şi să trâmbiţeze puter­nic, iar chivotul legământului Dom­nu­lui să-i urmeze.

9: Război­ni­cii, ţinând aproape, să mear­gă înainte, iar preoţii, sunând din trâmbiţe, precum şi cei de dinapoia oastei, în urma chi­votului legământului Domnului, să meargă sunând din trâmbiţe.”

„În interpretarea alegorică a lui Maxim Mărturisitorul (Ambigua II, 17), chivotul şi trâmbiţele simbolizează cunoştinţa tainelor dumnezeieşti şi virtuţile care cuceresc şi dărâmă veacul sensibil, lumea”[3].

„Deci când porunceşte Hristos prin glasul con­du­că­to­rilor, să pornim împotriva duşmanilor, luând lup­ta nu cu sângele şi cu trupul, ci cu începătoriile şi stă­pâniile şi cu legea care domneşte tiranic în mădu­la­re­le trupului nostru (Efeseni 6, 12; Romani 7, 25). Şi a­tunci vom fi sub privirea Domnului, îmbrăcaţi în toată armura dumnezeiască şi spiri­tuală (inteligibilă). Căci armele noastre nu sunt trupeşti, du­pă cuvântul lui Pa­vel (II Corinteni 10, 4), ci strălucind de mă­reţia drep­tă­ţii dumnezeieşti. Deci priveşte Dumnezeu, Stă­­pânul tu­tu­ror, la războinicii care sunt îmbrăcaţi în armele stră­lucitoare ale dreptăţii, căci aceasta înseamnă a mer­ge răz­­boinicii, înarmaţi, înaintea lui Hristos”[4].

10: Iar poporului i-a poruncit Iosua, zi­când: „Să nu strigaţi, şi nimeni să nu vă audă glasul, şi cuvânt din gu­ra voastră să nu iasă până în ziua în care eu vă voi porunci să strigaţi: atunci să strigaţi!” 

11: Şi, înconjurând cetatea cu chi­­votul legământului Dom­nu­lui, îndată s-au întors în tabă­ră şi acolo au rămas peste noapte.

12: Iar a doua zi s-a sculat Iosua dis-de-di­mi­neaţă, iar preoţii au ridicat chivotul legă­mântului Dom­nului.

13: Şi cei şapte preoţi care purtau cele şap­te trâmbiţe mergeau aproape înaintea [chivotului] Dom­nu­lui şi sunau din trâmbiţe, iar după ei mergeau răz­boinicii şi toată gloata rămasă înapoia chivotului le­gă­mântului Dom­nu­lui; iar preoţii buciumau din trâm­biţe.

14: Şi-ntreaga gloată de dinapoi a înconjurat cetatea, din aproape-n mai aproape, după care s-a întors în tabără; aşa a făcut vreme de şase zile.

15: Şi a fost că în zi­ua a şaptea s-au sculat dis-de-dimineaţă şi-n ziua aceea au înconjurat cetatea de şapte ori: de şapte ori au în­con­jurat-o numai în ziua aceea.

„Theodoret (Quaest. III Rg., 46) citează versetul ca pe un exemplu al unei acţiuni poruncite în ziua sabatului, pentru a arăta că legislatorul însuşi prescrie încălcarea poruncilor Legii, care n-au fost date decât din pricina slăbiciunii poporului”[5].

16: Şi a fost că a­tunci când au înconjurat cetatea a şaptea oară, preoţii au buciu­mat din trâmbiţe, iar Iosua a zis către fiii lui Israel: „Strigaţi!, căci Dom­nul v-a dat cetatea!

17: Şi toată cetatea aceasta, cu tot ce se află în ea, Îi va fi afie­ro­si­tă Dom­nului Atotţiitorului, în afară de desfrânata Ra­hab; pe ea s-o cruţaţi, şi tot ceea ce se află în casa ei.

„Flavius Iosephus (AI 5, 26) […] şi Theodoret (Qu. Ios. 7) pun în gura lui Iisus Navi explicaţia că trebuie oferită Domnului prima cetate cucerită, tot aşa cum i se oferă pârga de roade (cf. Deuteronom 18, 4)”[6].

18: Iar voi feriţi-vă cu tot dinadinsul de ceea ce e dă­ruit, ca nu cumva pofta să vă împingă a lua ceva din danie şi să puneţi ta­băra lui Israel sub blestem şi să ne daţi pierzării.

19: Şi tot argintul şi aurul şi arama şi fierul Îi vor fi sfinte Dom­nului şi vor fi duse în vistieria Domnului”.

Cetatea îi va fi afierosită Domnului, „literal: …Îi va fi ana­tema Domnului. Substantivul anathema în­seam­nă, pe de-o parte, ofrandă adusă Divinităţii ca urmare a unei făgăduinţe (ofrandă votivă) şi, pe de alta, blestem. Ca şi în vremea lui Moise, prada de răz­boi (oameni şi bunuri) Îi era făgăduită în întregime Domnului, cuce­ri­torii neavând dreptul să-şi însu­şească absolut nimic. Dar, pentru ca nu cumva ei să fie ispitiţi s-o facă, prada era nimicită de istov, adică distrusă în în­tre­gime. În funcţie de context, a anatematiza sau a da anatemei se tra­duce a oferi în dar, a afierosi, sau a ni­mici, a da pier­ză­rii. Un om anatematizat (sau dat ana­te­mei) e bles­te­mat să pia­ră”[7].  În timp, sensul expresiei s-a modificat până la înţe­lesul de a preda pe cineva satanei.

Dar ci­tatul de mai sus gră­ieşte nu atât despre asprimea lui Dum­nezeu, cât despre iubirea Sa de oa­meni: „Vezi cât e de neobişnuită predica iubirii de oameni! Dumnezeu, Ca­re a spus în lege : Să nu faci desfrânare (Ieşirea 20, 14), datorită iubirii Sale de oa­meni, a schimbat cuvântul şi a strigat prin fericitul Iisus Navi: Rahav, desfrânata, să tră­iască! Acel Iisus, fiul lui Navi, care a spus: Rahav, des­frâ­nata, să trăiască, a fost icoana Domnului Iisus, Care a zis: Des­frâ­na­tele şi va­meşii merg înaintea voastră în Împărăţia Cerurilor (Matei 21, 31)”[8].  „– Dacă trebuie să trăiască, pentru ce este desfrânată? Iar dacă este des­frâ­nată, pentru ce să trăiască?  – Am vorbit de starea ei de mai nainte ca să te minunezi de schimbarea de pe urmă.  – Şi ce a făcut Rahav, ca să-i aducă mân­tuirea? Că a primit iscoadele cu pace? Asta o face şi o hangiţă! – Dar Rahav n-a cu­les mântuirea numai de pe urma vorbelor ei, ci, înainte de asta, de pe urma credinţei şi a dra­gostei ei faţă de Dumnezeu. Şi ca să cunoşti credinţa ei co­vâr­şitoare, ascultă că însăşi Scriptura dă mărturie de faptele ei! Era în casa de desfrâu, ca mărgăritarul aruncat în no­roi, ca au­rul azvârlit în mocirlă, ca o floare a credinţei înăbuşită în spini! Un suflet credincios era închis în­tr‑un loc al necre­din­ţei! Ascultă-mă cu mare luare-a­min­te! Ra­hav a primit is­coa­dele. Şi pe Dumnezeul pe care Is­rael L-a trădat în pustie, pe acesta L-a predicat Rahav în casa de desfrâu. […] Ceea ce auzise Israel, care fusese în­tărit cu atâtea minuni, care fusese învăţat cu atâtea po­runci, pe care le tăgăduia, aceea a predicat Rahav, în­chi­să într-o casă de desfrâu. […] Rahav este icoană a Bi­se­ricii celei întinate altădată cu desfrânarea demonilor, ca­re, primind acum iscoadele lui Hristos – nu iscoadele tri­mi­se de Isus al Lui Navi, ci pe Apos­to­lii trimişi de Iisus, ade­vă­ra­tul Mântuitor – spune:  Am aflat că Dum­ne­zeul vostru este în cer, sus, şi pe pă­mânt, jos, şi afară de El nu este alt Dum­ne­zeu (2, 11). Aceste cuvinte le-au primit iudeii şi nu le-au pă­zit; pe acestea le-a auzit Bi­se­rica şi le-a păstrat. Este vrednică dar de toată lauda Rahav, icoana Bisericii”[9].  „Rahab se uita du­pă El, căci dacă firul cel roşu a izbăvit-o printr-un simbol de mâ­nie, în simbol ea a gustat realitatea”[10].  „Şi chiar Rahab, (des­­­frânata) care prindea bărbaţi, a fost prinsă de Tine”[11]. Aten­ţio­narea de a nu se lua nimic dintre cele date bles­te­mului are şi următorul înţeles: „Vedeţi să nu păstraţi, în voi, nimic ce este al veacului, obiceiurile, viciile, ezi­tările care aparţin vre­­mel­ni­ciei, şi blestemate să vă fie toa­te legăturile pe care le veţi avea cu veacul acesta, voi şi toată adunarea voastră. Nu amestecaţi lucrurile lui Dumnezeu cu cele ale lumii; nu lăsaţi să intre preo­­cu­pările lumeşti în lăcaşul sfânt al Bisericii!”[12].  În special se face menţiune asupra aurului, argintului, aramei şi fie­rului; acestea-I vor fi închinate lui Dumnezeu şi ni­mic din ele nu va putea fi reţinut de către israeliţi: „Căci socotesc că cei ce şi-au retras cugetul puternic de la plăcerile lumeşti şi de la împrăş­tierile în lumea aceasta şi s-au hotărât ca prin armele dreptăţii să câştige buna plăcere a lui Dumnezeu, petrecând sub pri­virea lui Hris­tos, nu mai trebuie să dorească nimic din cele lăudate ale lumii, nici bogăţie, nici slavă, nici putere sau înăl­ţime, nici dogmele necredincioase ale înţelepciunii eli­neşti. Iar argintul e chipul (tipul) strălucirii demnităţilor şi treptelor înalte; căci materia e strălucitoare. Aurul, al bogăţiei. Iar ara­ma înseamnă sunetul frumos al limbii înţelepţilor din lume; fierul, tăria şi puterea, fiind foarte dur şi biruind toată materia. Când vrea cineva să se îm­părtăşească de acestea, chiar dacă are treapta cea mai de cinste la Dumnezeu şi e numărat între războinici şi s-a făcut vestit prin curajul său duhovnicesc, jigneşte pe Dumnezeu şi, ca unul ce prin aba­terile urâte s-a hotărât să supere pe susţinătorul şi sprijinitorul său, va cădea sub urgia Lui. […] Pentru că toată strălucirea, înţe­lep­ciunea, bogăţia şi puterea se dau în chip cuvenit şi cu­cernic lui Dum­nezeu. Căci a Lui este slava şi toată stră­lucirea, bogăţia, în­ţe­lepciunea şi puterea. Iar dacă le pri­meşte cineva de la Dum­nezeu şi se îmbogăţeşte din vis­tieria Lui, are şi el bogăţia, se înţelege, cea spirituală, sla­va, înţelepciunea şi pu­terea duhov­nicească, şi va fi re­numit şi pizmuit. Dar dacă va voi să le pri­mească aces­tea de la lume, va fi urât şi neplăcut la iubitorul de vir­tute Dumnezeu şi va sta sub judecata şi pe­deapsa Lui. Căci bogăţiei îi va urma, fără îndoială, iubirea de plă­cere; iar strălucirii şi înălţărilor îi e vecină mândria; pu­terii îi stă alături tirania; înţelepciunii din lume, urâ­ciunea dog­me­lor”[13].

20: Şi a strigat poporul, iar preoţii au bu­ciu­mat din trâmbiţe; şi când poporul a auzit sunetul trâm­biţelor, întregul popor a strigat deodată cu strigăt mare şi puternic; şi-ntre­gul zid s-a prăbuşit de jur-împrejur; şi-ntregul popor a nă­vă­lit în cetate.

„Cercetările arheologice au constatat că vechiul Ie­ri­hon avea două rânduri de ziduri, exterior şi interior, şi că ele, într-adevăr, s-au prăbuşit pe propriile lor te­me­lii. Cei mai puţin credincioşi, fără să excludă in­ter­venţia lui Dum­nezeu, bănuiesc că a fost un cutremur; pe de altă parte, se poate prezuma că, făcând legătura între un strigăt puternic, multiplu şi simultan şi pră­bu­şi­rea zidurilor, Dumnezeu i-a descoperit omului, pen­tru prima oară, fenomenul de rezo­nanţă. Cât priveşte ce­le şase zile precedente, ele erau parte din războiul psi­hologic, menit să sporească, până la paro­xism, spai­ma celor ce priveau nişte procesiuni aparent nea­gre­sive, fără să ştie ce se poate întâmpla”[14].  Însă, cum re­zultă de la 5, 1, canaaniţii erau încă de la aflarea despre tre­ce­rea Iordanului părăsiţi de orice curaj. Mai degrabă am ve­dea, în primele şase zile, un exerciţiu ascetic, iar în stri­garea poporului israelit urmată de căderea zidu­ri­lor o ilus­tra­re a puterii rugăciunii colective. Dacă pră­bu­şirea zidurilor ar fi fost urmarea fenomenului de re­zo­nanţă, procedeul folosit atunci de israeliţi s-ar fi re­pe­tat în istorie.

A strigat poporul: „Origen interpretează în mod special termenul grecesc tradus aici prin strigăt. După el, acest termen înseamnă strigăt de luptă, dar şi strigăt de bucurie: poporul întreg strigă de bucurie la venirea Domnului (Hom. Ios. VII, 2). Apropie acest pasaj de Psalmi 99, 1 şi 88, 16 (unde sintagma desemnează cu claritate strigătele de bucurie). tot zidul [întregul zid – Anania]: Origen precizează că cetatea s-a prăbuşit αθρόως, adică în întregime, cu totul şi dintr-o dată, căderea Ierihonului prefigurând, prin caracterul său brusc, sfârşitul lumii (Hom. Ios. VII, 2)”[15].

Să parcurgem şi câ­teva comentarii pa­tristice privitoare la versetul de mai sus: „Pe vremea ce­lui care preînchipuia pe Domnul, au căzut zi­durile Ie­rihonului la sunetul trâmbiţelor numai; iar pentru că Iisus (Hristos) a zis: Nu va rămâne aici piatră pe piatră (Ma­tei 24, 2), s-a dărâmat templul Iudeilor din faţa noastră. Asta nu înseamnă că pricina dărâmării au fost cuvintele Mân­tui­to­rului, ci că păcatul celor fără de le­ge a fost pricina dărâ­mării”[16].  „La vremea florilor, au răsunat glasurile (trâm­bi­ţelor) şi zidurile s-au prăbuşit înaintea lui Iosua”[17].  „Venind la Ierihon, Isus al lui Navi l-a împresurat, dar şapte zile nu i-a putut face nimic cu puterea sa. Dar când a poruncit Dum­nezeu, zidurile au căzut de la sine”[18].  „Am mai spus că Ie­ri­ho­nul este, în mod figurat, chipul acestui veac. Or, noi ve­dem puterea meterezelor prăbuşite prin trompetele preo­ţi­lor, căci întăriturile puternice, care în această lu­me slujesc ca un zid gros, erau cultul idolilor, proo­ro­ciri mincinoase izvo­râte din viclenia demonilor, din născocirile înşelătoare ale pre­vestirilor, din citirile în stele ale magilor, din tot felul de lu­cruri ale lumii aces­teia, care ne înconjoară ca un zid în­con­jurător. Chiar şi diferitele opinii ale filozofilor şi cele mai remarcabile învăţături ale şcolilor lor, care fuseseră so­cotite ca niş­te metereze nebiruite, se vor prăbuşi deodată cu ve­­ni­rea Domnului nostru Iisus Hristos, a cărui sosire a pre­în­chipuit-o fiul lui Navi, trimiţând preoţii Săi, Apos­to­lii, pur­tând trâmbiţi de argint, adică învăţătura măreaţă şi ce­rească a propovăduirii lor”[19].  „Puterile cerurilor au fă­cut să răsune trâmbiţele lor cereşti, pentru că stă­pâ­nul acestei lumi era în­cătuşat, iar lumea a fost cucerită; şi toate oştirile ceru­ri­lor au lăsat să răsune aclamaţiile vesele la biruinţa lui Hristos. O! Cât de fericit trebuie să fie poporul care aude aclamaţiile bu­curoase ale oş­tirilor cereşti, poporul care înţelege aceste tai­ne şi ca­re-şi păs­trează credinţa!”[20].  Iosua, „înconjurând Ieri­ho­nul cu mii de bărbaţi înarmaţi şi voind să cucerească ce­tatea, a dat leviţilor poruncă să poarte chivotul Legii în jurul cetăţii în toate cele şase zile, iar în a şaptea, adică sâmbăta, a po­runcit mulţimii nenumărate de oş­teni să sune din trâmbiţe. Şi astfel, dărâmându-se zi­du­rile, au intrat înlă­un­trul cetăţii ni­micind-o, neres­pec­tând odihna, nepo­tri­vi­tă atunci, a sâmbetei, nici fe­rin­du-se să lupte în chip bi­ruitor, din pricina Legii care îi oprea, nici împo­tri­vin­du-se lui Iosua, căpeteniei ostă­şeşti de atunci, ascultând fără cârtire de conducerea lui. Iar acestea sunt în chip. Deci, deoarece a venit Ade­vărul, adică Hristos, ca să dă­râ­me şi să distrugă zidul stricăciunii, ridicat de diavol îm­potriva omului, şi se vede făcând aceasta sâm­băta, ca într-o pârgă şi început al lucrării, cu para­li­ticul, iudeii se în­furie din neştiinţă şi osândesc as­cul­tarea părinţilor, ne­îngăduind firii umane să învingă ră­ul pricinuit de boală, socotind că trebuie să se silească să prigonească pe Iisus, Care face binele sâm­băta”[21]. „Aceia, deşi admirau pe a­cel vechi Iosua care a cu­cerit Ierihonul sâmbăta şi a po­runcit părinţilor lor să facă cele obişnuite biruitorilor, nedând vreo însemnătate o­dih­nei de sâm­­băta, pornesc împotriva lui Hristos şi, pe măsura răutăţii lor, nu-L scot numai din slava cu­ve­nită lui Dumnezeu, ci Îl lipsesc şi de cinstirea cuvenită sfin­ţilor. Convinşi prin pizma lor să-şi închipuie că nu are în El nimic sfânt, pe Cel ce aduce dreptate lumii, şi a venit la noi pentru aceasta de la Tatăl, Îl declară lipsit de evlavie”[22].

21: Şi Iosua a dat-o nimicirii, cu tot ce se afla în ea, bărbat şi femeie şi tânăr şi bătrân şi viţel şi oaie şi asin, totul prin ascuţişul săbiei.

22: Iar celor doi ti­neri care isco­diseră ţara le-a zis Iosua: „Intraţi în casa femeii şi scoateţi-o de acolo cu tot ce are ea!” 

23: Iar cei doi tineri care iscodiseră cetatea au intrat în casa fe­meii şi au scos-o pe desfrânata Rahab şi pe tatăl ei şi pe mama ei şi pe fraţii ei şi rudeniile ei şi tot ce era al ei; şi au aşezat-o în afara taberei lui Israel.

24: Iar ce­ta­tea, cu tot ce se afla în ea, au ars-o cu foc, în afară de argint şi de aur şi de aramă şi de fier, pe care le-au dat să fie duse în vistieria Domnului.

Rahab şi ai săi au fost aşezaţi în afara taberei lui Is­rael: „Tabăra fiilor lui Israel era un loc sacru, în care păgânii nu aveau acces”[23].  Cetatea, cu tot ce se afla în ea, a fost arsă cu foc: „Cercetările arheologice au des­co­perit şi urmele in­cendiului. Rămăşiţele din gropile de grâu indică faptul că lua­rea Ierihonului s-a petrecut cu­rând după seceriş”[24].

25: Iar pe Rahab desfrânata, cu toată casa ta­tălui ei, i-a lăsat Iosua vii, şi a făcut ca ea să lo­cu­ias­că în Israel până-n ziua de astăzi, fiindcă ea a ascuns iscoadele pe care Iosua le trimisese să iscodească Ie­ri­honul.

„Origen (Hom. Ios. VII, 5) citeşte acest verset: [Rahab] a fost adăugată la Israel (fiind deci altoită pe măslinul cel bun; cf. Romani 11, 17). Şi la Theodoret (Qu. Ios. 8), Rahab, străina care a locuit printre fiii lui Israel apare ca prototip al creştinului”[25].

Revenind la cele şapte zile de asediere a cetăţii, putem ve­dea în ele şi un semn al îndelungii răbdări a lui Dum­ne­zeu, după cum şi Rahab pare a avea un rol mai important decât acela de a fi scăpat iscoadele: „Ei bine, acest Dumne­zeu, Care e iute la zidit, când a fost vorba să dărâme o cetate, S-a aflat zăbavnic, din pri­ci­na bunătăţii Lui. […]  – Cum, Doamne, ai făcut lumea toată în şase zile, şi o cetate o dărâmi în şapte zile? Ce pune piedică puterii Tale? Pentru ce nu o dărâmi dintr-o dată? […] Poţi, Doamne, să muţi munţii şi să-i arunci în mare şi nu vrei să dărâmi un oraş care Ţi se îm­po­triveşte, ci dai răgaz de şapte zile pentru dărâmarea lui? Pen­tru ce? – Nu Mi-a slăbit puterea, răspunde Dum­nezeu, ci iu­birea Mea de oameni îndelung rabdă. Îi dau răgaz şapte zile, cum am dat şi cetăţii Ninive, trei zile. Poate va primi predica de pocăinţă şi se va mântui. – Dar cine-i pentru locuitorii Ierihonului pre­di­catorul pocăinţei? Duşmanii înconjuraseră cetatea; generalul supraveghea zidurile cetăţii! Frica era mare, tulburarea multă! Ce cale de pocăinţă le-ai deschis? Le-ai trimis vreun profet? Le-ai trimis un binevestitor? Era, oare, cineva între ei care să le arate care le este folosul? – Da, răspunde Dumnezeu, aveau în mijlocul lor un dascăl al pocăinţei, pe minunata Rahav, pe care am mântuit-o prin pocăinţă. Era şi ea din acelaşi aluat ca şi ei; dar pentru că nu era de acelaşi gând cu ei, n-a luat parte la păcatul lor, de vreme ce nu luase parte nici la necredinţa lor”[26].  „Iisus Navi, simbolul Dom­nului, a mântuit pe desfrânata Raav, pentru că a crezut. Iar Iisus cel adevărat zice: Iată vameşii şi des­frâ­na­tele merg înaintea voastră în împărăţia lui Dumnezeu (Ma­tei 21, 31)”[27].  În plus, „dacă vrei să te lămureşti cum de Rahav trăieşte în mijlocul lui Israel, bagă bine de sea­mă cum se altoieşte creanga de măslin sălbatic în ră­dăcina măslinului nobil (Romani 11, 17) şi atunci vei înţelege că e corect a zice că trăiesc în mijlocul lui Is­rael până în ziua de azi cei care sunt altoiţi în credinţa lui Avraam, a lui Isaac şi Iacob. Tot aşa şi noi, cei ve­niţi dintre neamuri, suntem ca şi crengile de măslin săl­batic, care altădată trăiau în depravare, cinstind pia­tra şi lemnul în locul adevăratului Dumnezeu, am fost altoiţi în rădăcina lui (a lui Israel), am fost păstraţi până în ziua de azi, prin credinţa noastră în Hristos ce ne-a făcut poporul de sus, pe când celălalt popor a ră­mas ne­cre­dincios, devenind popor de jos, după pro­oro­cia din De­u­te­ronom, un­de se spune că cel care trăieşte în Hristos, capul tuturor lu­cru­rilor, acela s-a făcut cap, însă cei care au respins pe Hris­tos, au fost puşi coadă (28, 13), sau care au fost cei din­tâi au ajuns cei de pe urmă (Matei 19, 30)”[28].

26: Şi-n ziua aceea, Iosua i-a jurat pe ei în faţa Domnului, zicând:

„Blestemat în faţa Domnului să fie omul

care va zidi această cetate!;

temelia să i-o pună pe întâiul-său-născut

şi să-i aşeze porţile pe fiul său cel mai tânăr!” 

Şi aşa a făcut Ozan din Betel: i-a pus te­meliile pe Abiron, fiul său cel întâi-născut, şi i-a aşezat porţile pe fiul său cel mai tânăr, care scăpase cu viaţă.

„Acest blestem s-a împlinit în secolul IX î.Hr., când Hiel din Betel a încercat să rezidească Ierihonul (vezi III Regi 16, 34)”[29]. „Iosua, fiul lui Nun, a bles­te­mat Ierihonul şi a blestemat izvoarele lui. Iosua le-a blestemat şi ele s-au stri­cat. Prin simbolul lui Iisus ele au fost însă binecuvântate, că­ci a căzut în ele sare şi s-au făcut dulci şi gustoase (IV Regi 2, 20-22): un simbol al Sării dulci ieşite din Maria, ca­re s-a amestecat cu apa, a oprit puroiul bubelor noastre”[30].

27: Şi Domnul a fost cu Iosua, iar numele acestuia era în toată ţara.

Ca o recapitulare duhovnicească a întregului ca­pi­tol de faţă (dar şi o anticipare a următorului), redăm ur­mă­toarea tâl­cu­ire:

„Prăbuşind apoi prin şapte încon­ju­rări şi tot atâtea trâm­­biţări, împreunate cu strigarea tai­ni­că, cetatea Ieri­ho­nu­lui, socotită ca fiind greu de cu­cerit, sau de necucerit, a in­di­cat tainic pe Acelaşi Cuvânt al lui Dumnezeu ca biruitor al lu­mii şi de­să­vârşitor al vea­cu­lui prin minte şi raţiune, adică prin cu­noştinţă şi vir­tuţi al căror tip erau chivotul şi trâm­biţele. Căci celor ce-I urmează Lui le arată veacul sen­sibil ca fiind uşor de cucerit şi de dărâmat şi neavând între bunătăţile lui ni­mic în stare să facă plăcere iubi­to­rilor de cele dum­ne­ze­ieşti, fiind împreunat cu moartea şi cu stricăciunea şi pri­cinuitor de mânie dumneze­ias­că. Aceasta o arată (Acan), fiul lui Carmi, adică gândul turbulent şi iubitor de materie, care, vrând să-şi în­su­şească ceva din cele supuse simţurilor, îşi atrage, potri­vit hotărârii dumne­ze­ieşti, acea moarte îngrozitoare pe care o pricinuieşte raţiunea, sufocând în adâncul con­şti­inţei rele pe cel vred­nic de o astfel de pedeapsă (7,­ 1-26)”[31].


[1] AB, p. 17

[2] SEP 2, p. 38

[3] SEP 2, p. 39

[4] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, V

[5] SEP 2, p. 40

[6] SEP 2, p. 40

[7] BBVA, p. 251

[8] Sf. Ioan Gură de Aur, Omiliile despre pocăinţă, VII

[9] Sf. Ioan Gură de Aur, Omiliile despre pocăinţă, VII

[10] Sf. Efrem Sirul, Imnele Naşterii, I, 33

[11] Sf. Efrem Sirul, Imnele Naşterii, IX, 7

[12] Origen, Omilii la Cartea Iosua, VII, 4

[13] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, V

[14] BBVA, p. 251

[15] SEP 2, p. 41

[16] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, X, 11

[17] Sf. Efrem Sirul, Imne la Azime, VIII, 17

[18] Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, L, 2

[19] Origen, Omilii la Cartea Iosua, VII, 1

[20] Origen, Omilii la Cartea Iosua, VIII, 3

[21] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântu­lui Ioan, II, 5

[22] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântu­lui Ioan, VI

[23] BBVA, p. 251

[24] BBVA, p. 251

[25] SEP 2, p. 42

[26] Sf. Ioan Gură de Aur, Omiliile despre pocăinţă, VII

[27] Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheze, X, 11

[28] Origen, Omilii la Cartea Iosua, VII, 5

[29] BBVA, p. 251

[30] Sf. Efrem Sirul, Imnele Arătării, VIII, 22

[31] Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 17

Anunțuri
Comentarii
  1. Airinei Liviu-Emilian spune:

    Perioada preistorica 8006 – 3150 ?

    Parinte, nu mergem pe datarea traditionala, ca lumea (omul) nu are mai mult de 7500 si ceva de ani ?

  2. Vania spune:

    „Anii” aceia nu i-aş lua ad litteram. Omul e oricum mult mai vechi. de altfel, până la patriarhul Avraam, Biblia nu prea face „istorie”, decât în sens larg…

  3. Airinei Liviu-Emilian spune:

    Un teolog grec contemporan a mers pana la a admite evolutionismul. A fost admonestat totusi de mari parinti. Dupa dvs. , cam cat de vechi e totusi omul ?

  4. Airinei Liviu-Emilian spune:

    Inca ceva, parinte. La ora actuala pe langa disputa creationisti – evolutionisti din universitatile americane este una strans legata de aceasta : varsta pamantului si, implicit a omului. La ora actuala, cativa savati afirma varsta infinit mai tanara a pamantului in raport cu ipoteza veche de 4 mld de ani. Creationistii afirma cu argumente nerelevanta metodei de datare cu C14 contestata la nivel universitar si in Germania de exemplu.

  5. Vania spune:

    Cât de vechi e omul? Nu mi-am prea pus problema, câtă vreme şi cercetătorii serioşi se contrazic. Zic la plesneală: cam la o sută de mii de ani, cred.

  6. Airinei Liviu-Emilian spune:

    Oho, parinte, nu credeti ca sunteti prea generos ?
    Pai, asta ar insemna, dupa dvs. ca Evanghelia care da cele trei siruri de neamuri pana La Iosif, dupa Marcu daca nu ma insel, e mincinoasa.
    Si apropo de cronologie. E adevarat ca Biblia da referinte cronologice mai mult relativ decat de facto insa noi avem si Traditia cum ar fi de exmeplul Hronograful caldeilor tradus de Gheorghe Kedrinos in greceste pe la anul 1000. Ori acesta bate foarte bine cu insiruirile de evenimente biblice.
    Noile teorii nu dau aceasta varsta nici macar Pamantului. Mai mult, descoperiri cum e cea a cadavrului unui om inghetat in Alpi acum 5000 de ani numit Ozi nu fac decat sa confirme ipotezele creationistilor mai degraba dacat cele evolutioniste: oamenii vechi erau la fel de inteligenti si sofisticati in esenta ca cei de azi, doar civilizatia era alta. Altfel spus:N-AU EXISTAT OAMENI PRIMITIVI in sens evolutionist.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s