Comentarii la Iosua – 5

Posted: 20/01/2009 in Iosua
Etichete:, ,

CAPITOLUL  5 – Tăierea împrejur şi serbarea Paştilor în pământul făgăduinţei.

1: Şi a fost că de îndată ce regii Amoreilor, care erau dincolo de Iordan, precum şi regii Feniciei, care erau lângă mare, au auzit că Domnul Dumnezeu a secat râul Ior­danului de dinaintea fiilor lui Israel până ce ei l-au trecut, inimile lor au slăbit, minţile li s-au topit şi nici un curaj nu mai era în ei dinaintea fiilor lui Israel.

Fenicia (= ţara palmierului; ţara purpurei; ţara oa­menilor cu pielea arămie), teritoriu întins de-a lun­gul Me­di­teranei, ai cărei locuitori susţineau că sunt ve­niţi de pe ţăr­mul Golfului Persic; relaţiile acestora cu Israel au fost, de re­­gulă, tensionate. Sporeşte descu­ra­ja­rea vrăjmaşilor lui Is­ra­el. Dacă trecerea Iordanului de către Israel este tip al Bo­te­zu­lui, la fel se întâmplă cu puterile vrăjmaşe când ne bo­te­zăm şi ele sunt alun­gate cu puterea lui Iisus. Dar, aşa cum s-a mai arătat, acestea vor recăpăta puteri dacă nu depunem şi efortul nostru de a conlucra cu harul şi, prin reîntoarcerea la păcat, ne vom depărta de Hristos Cel ce viază în noi de la Botez.

2: Şi-n vremea aceasta a zis Domnul către Iosua: „Fă-ţi cuţite de piatră, din piatră ascuţită, şi aşa­ză-te şi taie-i împrejur pe fiii lui Israel a doua oară!” 

„Iustin (Dial. 113) vede în expresia cuţite de piatră simbolul lui Hristos-piatra şi al cuvintelor Sale. Origen (Hom. Ios. V, 5) şi Theodoret (Qu. Ios. 4) reiau acelaşi simbolism, care poate trimite la I Corinteni 10, 4: piatra era Hristos, iar cuvântul Său, un cuţit cu două tăişuri. ♦ […] taie-i împrejur pe fiii lui Israel a doua oară: […] Sensul tipologic al celei de-a doua circumcizii ar fi că, după cea a lui Moise, materială, urmează circumcizia spirituală, prin botezul lui Iisus-Piatra tăioasă […]. Augustin (Qu. Lib. VI) a propus pentru prima dată explicaţia unei a doua circumcizii colective, după cea din Ieşirea, în acord cu exegeza rabinică”[1].

3: Iar Iosua şi-a făcut cu­ţite de piatră, cu muchiile ascuţite, şi i-a tăiat împrejur pe fiii lui Israel la locul ce se cheamă „Dealul-celor-netăiaţi-împrejur”.

„Textul Masoretic: Dealul Prepuţurilor. Circum­ci­zia era practicată, din timpuri străvechi, şi de unii băş­tinaşi ai Canaanului”[2].  „După Origen, prima circumcizie, tăierea cultului idolatric, nu este suficientă pentru mântuire. Credinciosul trebuie să-şi taie împrejur pofta, lăcomia care este forma cea mai subtilă de idolatrie (Hom. Ios. I, 7). ♦ A doua tăiere împrejur îndepărtează viciile: trufia, invidia, desfrânarea, lăcomia, nedreptatea; abia după această a doua circumcizie, interioară, sufletească, credinciosul poate intra în Pământul făgăduinţei, în Împărăţia adevăratului Iisus, Hristosul (Origen, Hom. Ios. I, 7)”[3].

„Numele de piatră ascuţită înseamnă în aces­tea neclintirea şi nesfărâmarea Cu­vân­tului lui Dumne­zeu. Iar numele de piatră ascuţită indică puterea Lui de-a pătrunde cu subţirime în toate şi lucrarea cu totul ascuţită a Lui, cum numeşte şi Pa­vel […] pe Cuvântul dumnezeiesc viu şi lu­cră­tor şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăi­şuri, pătrun­zând până la despărţirea sufletului şi duhului (Evrei 4, 12). Iar Cuvântul atât de subţire şi de ascuţit, pă­truns în inimile noastre prin Duhul Lui, ne curăţeşte de toată necurăţia. Şi, tă­ind împrejur, cum nu se poate spune, cele ale ultimei mur­dării de care suntem plini, ne face neprihăniţi şi sfinţi”[4].

4: În acest chip i-a tăiat Iosua împrejur pe fiii lui Israel: câţi erau născuţi pe cale şi câţi nu au fost tăiaţi îm­prejur dintre cei ce ieşiseră din Egipt,

5: pe toţi aceştia i-a tă­iat Iosua împrejur,

6: căci patruzeci şi doi de ani s-a tot în­vârtit Israel prin pustie, pricină pentru care cei mai mulţi din­tre luptătorii ieşiţi din ţara Egiptului erau netăiaţi îm­prejur, cei ce nu s-au supus poruncilor lui Dumnezeu şi că­rora Domnul le-a rânduit să nu vadă ţara din care curge lapte şi miere, aceea pe care Domnul Se jurase faţă de pă­rinţii lor să ne-o dea nouă;

7: şi-n locul acelora i-a pus pe fiii lor, cei pe care Iosua i-a tăiat împrejur, ei nefiind tăiaţi îm­pre­­jur fiindcă erau născuţi pe cale şi, deci, netăiaţi îm­prejur.

8: Iar după ce au fost tăiaţi împrejur au şezut aco­lo li­niştiţi, în tabără, până ce s-au vindecat.

Textul ebraic vorbeşte despre 40 de ani, nu 42, cum apare în Septuaginta, „cifră rotundă pentru durata rătăcirii lui Israel prin pustiu; în fapt, durata unei gene­raţii”[5].  Sunt amintiţi şi aceia care, pentru nevrednicia lor, n-au ajuns să vadă pământul făgăduit, adică „ve­chea generaţie, care încă mai purta tarele şi nostalgia Egiptului idolatru, (şi care) fusese rânduită să moară pe drum; acum legea circumciziei i se apli­ca noii gene­ra­ţii, din care nu lipseau războinicii”[6].  „Origen (Hom. Ios. VI, 1) compară circumcizia făcută de Iisus Navi cu cea spirituală săvârşită de Hristos, care îi cere omului efortul dureros de a părăsi lumea păcatului. Rana produsă de circumcizie (eliminarea păcatelor) trebuie să se cicatrizeze. Într-un prim moment noul mod de viaţă pare foarte dificil; abia după cicatrizare viaţa îşi intră în firescul ei”[7].

Cir­cum­ci­zia ce­lor din vechime e tip al tăierii împrejur în duh pe ca­re o să­vâr­şeşte Hristos la Botez: „[Iosua Navi] se zice că a cir­cum­cis poporul cu o a doua circumciziune cu cuţite de piatră (ceea ce a fost o propovăduire a cir­cum­ciziunii aces­teia, cu ca­re ne-a circumcis pe noi Iisus Hristos, de la pietre şi de la ceilalţi idoli) şi a făcut o grămadă din prepuţuri, adică din ră­tă­cirea lu­mii, circumcizându-i în tot locul cu cuţitele de pia­tră, adică cu cuvintele Dom­nu­lui nostru Iisus. Căci am do­ve­dit că Hristos a fost pro­povăduit prin profeţi, în pa­rabole, ca stâncă şi piatră. Deci, şi prin cuţitele de pia­tră trebuie să în­ţe­legem cu­vin­tele Lui, prin care am fost circumcişi cu circum­ci­de­rea inimii atâţia rătăciţi de la necircumcidere. Cu aceas­tă circumcidere de atunci, Dumnezeu a îndemnat prin Iisus (Na­vi) să se circumcidă şi acei care au circum­ci­de­rea aceea, care a luat fiinţă de la Avraam, spunându-se că Iisus (Navi) a circumcis cu o a doua circumciziune, cu cuţite de piatră, pe cei ce au intrat în pământul acela sfânt”[8].  Circumcizia se aplica în cea de-a opta zi de la naştere (chiar dacă în cazul de faţă prevederea nu mai era valabilă); aceasta dă prilejul unor interpretări mis­tice, cu atât mai mult cu cât ziua a opta e asociată cu Învierea Domnului şi cu veşnicia: „Ziua a opta, care a tăiat împrejur pe iudei, să mulţumească Celui ce a dat lui Iosua, care purta numele Său, porunca să taie îm­pre­jur cu o cremene poporul al cărui trup a fost tăiat îm­prejur, dar a cărui inimă a rămas înăuntru păgână. Ia­tă în ziua a opta a venit ca prunc la tăiere împrejur Cel ce taie împrejur toate (Luca 2, 21). Şi deşi semnul lui Avraam era în carnea Sa, fiica oarbă a Sionului L-a lovit”[9].  „Dureroasă pentru dobi­toa­ce e înfierarea lor, dureroasă pentru suflete e tăierea îm­pre­jur care revărsa întinăciuni peste cei tăiaţi împrejur fiind­că nu tăia îm­prejur întinăciunea inimii. Cremenea i-a însem­nat odi­ni­oară pe ce aspri, Untdelemnul îi însemnează pe cei cu­raţi; celor blânzi Cel Blând le-a dat Untdelemn, dar ini­mii lor de piatră le-a dat cremene”[10].   „Aşadar, prun­cul de curând născut în Hristos, adică poporul nou, înlătură moartea prin tăierea împrejur a credinţei. Căci pietricica este simbolul fi­rii necorupte, a cărei tărie şi soliditate e indicată prin piatra dură. De aceea Iisus Na­vi trecând pe israeliţi Iordanul, i-a tăiat împrejur în Hristos prin duh. Căci piatra e Hristos, pe care Îl pre­în­chi­puie”[11].  „Astfel circumciderea era un semn care despărţea pe Israil de celelalte neamuri printre ca­­re trăia. Circumciderea era tipul botezului. Căci după cum cir­­cumciderea nu taie o parte folositoare a cor­pu­lui, ci un pri­­­sos nefolositor, tot astfel, prin sfântul Bo­tez, ni se taie îm­prejur păcatul. Păcatul, însă, este clar că e un prisos al pof­tei, şi nu o poftă folositoare”[12].

9: Şi a zis Domnul către Iosua, fiul lui Navi: „În aceas­tă zi am ridicat de la voi ocara Egiptului”. Şi lo­cul ace­la l-a numit Ghilgal.

„După ce, sub conducerea lui Iosua, evreii au ocu­pat Canaanul, Cortul a fost aşezat mai întâi în Ghil­gal, cetate afla­tă la nord-vest de Ierihon, către munţii lui Efraim, unde a rămas mai mulţi ani (4, 19). Aici a ordonat Iosua circum­ci­de­rea tuturor celor care au ne­gli­jat lucrul acesta în timpul ră­tă­ci­rii prin pustie. Tot aici a fost sărbătorit primul Paşti în Ca­­na­an şi a încetat căderea manei din cer, după ce evreii au mân­cat pâine din pământul ţării făgăduite”[13].  „Ghilgal, centrul de cucerire a Canaanului, a devenit cu timpul şi un punct religios. Aici găsim referinţe despre primele practici de circumcizie”[14].  „Pentru Philon (Her. 315-316), Egiptul este simbolul trupului, patimilor, depravării. Origen (Hom. Ios. V, 5-6) şi Theodoret (Qu. Ios. 4) consideră că a doua circumcizie îndepărtează ocara Egiptului, adică ruşinea păcatelor. Galgala [Ghilgal]: la Flavius Iosephus (AI 5, 34) şi Theodoret (Qu. Ios. 4) toponimul simbolizează libertatea”[15].

Aici s-a ridicat de la israeliţi ocara Egiptului, adică ruşinea de a nu fi cir­cum­cis. „În sfârşit, despre a doua tăiere împrejur, Iisus spu­ne poporului: Azi am ridicat de pe voi ocara Egiptului. Câ­­tă vreme stăruim în păcate, câtă vreme ne stăpânesc vicii­le şi patimile, chiar de ne-am despărţi de idoli şi am crede că am părăsit Egiptul, ruşinea Egip­tului totuşi încă nu ni s-a şters. Dacă accepţi această a doua tăiere împrejur, cea a vi­ciilor tale, dacă în­de­păr­tezi de la tine mânia, mândria, gelo­zia, ne­curăţia, zgâr­cenia, nedreptatea şi toate patimile de felul acesta, atunci vei fi spălat de ruşinea Egiptului şi ră­sădit în Pământul făgăduinţei, vei dobândi moştenirea împă­răţiei ce­rurilor prin adevăratul Iisus, Hristosul, Dom­nul şi Mân­tui­torul nostru”[16].  „Căci, într-adevăr, la ce ne foloseşte ie­şirea din Egipt dacă tot mai purtăm cu noi încă ruşinea Egiptului? Ce-am folosit din umblarea prin pustie? Ce folos că am renunţat la acest veac, prin botez, dacă stăruim mai de­parte în vechile obiceiuri ale păcatului şi în necurăţiile păcatelor cărnii? Se cuvine, deci, ca după trecerea Mării Ro­şii [sau a Iordanului – n. n.], adică după harul Botezului, prin Iisus, Domnul nostru, să piară de la noi năravurile vechi ale păcatelor cărnii, pentru ca, în sfârşit, să fim eliberaţi de ruşinea egipteană a răutăţilor. Aceste săbii de piatră şi aceste cuţite de cremene, cu care ne taie împrejur Iisus pentru a doua oară, sunt puse în locul pe care Iisus (Navi) l-a cerut şi l-a obţinut, acolo în locul pe care îl deţine în sufletul celui drept, în care a ascuns săbiile sale. Cum am arătat ade­sea, cu­vântul lui Dumnezeu e numit sabie, căci, în sufletul acelora care-l ascultă, acest cuvânt şter­ge păcatul şi curăţeşte înti­năciunea răutăţii. Acesta este locul unde este îngropată pu­terea cuvântului dumne­ze­iesc. Sufletul primeşte un cuvânt al cunoaşterii şi un cuvânt al înţelepciunii, astfel încât la tim­pul potrivit acest suflet, încărcat de darurile Duhului, cu un cuvânt al înţelepciunii şi cu un cuvânt al cunoaşterii, să a­runce aceste săbii în Biserică şi să taie împrejur, a do­ua oară, pe aceia care au trebuinţă”[17]. Chiar dacă fi­na­lul citatului nu e foarte explicit, credem că se face re­fe­rire la Taina Spo­ve­da­niei, o a două tăiere împrejur du­pă Botez. „Iisus, urmaşul lui Moise […], care primeşte poporul, povăţuit în multe chi­puri spre buna credin­cio­şie în pustie, după sfârşitul lui Moi­se în munte, îl cu­răţeşte prin chipul ciudat al tăierii împrejur cu cuţite de piatră şi îi trece pe toţi, neudaţi, prin Iordanul uscat, cu chivotul dumnezeiesc înainte, indică pe Cuvântul-Mân­tuitor anunţat prin el drept chip. Acesta, după sfârşitul lite­rei poruncilor din lege, ce s-a întâmplat pe înălţimea în­ţe­legerilor, primeşte conducerea Israelului adevărat şi văză­tor-de-Dumnezeu, taie-împrejur toată întină­ciu­nea sufletului şi trupului cu cuvântul atotascuţit al credinţei în El, îl libe­rează de toată ispitirea celor ce-l aţâţă la păcat şi îl trece peste firea curgătoare a tim­pului şi a celor în mişcare spre starea celor netrupeşti, având ridicată pe umerii virtuţilor cu­noştinţa capabilă de tainele dumnezeieşti”[18]. Ghilgal (= pră­vălire; pră­bu­şire) aminteşte dispariţia ocării Egiptului, dato­rită tă­ierii împrejur a fiilor lui Israel.  „Fiindcă cei ce au ieşit din Egipt au avut ca plată a necredinţei mânia dum­ne­zeiască şi au trebuit să suporte în pustie multe feluri de pedepse, Dumnezeu cel atotsfânt a socotit în mod cuvenit să nu-i ducă pe ei în pământul pe care îl fă­găduise părinţilor lor. Dar cei de după aceea, liberi de vinile necredinţei, au repre­zentat chipul poporului nou, primind tăierea împrejur în duh prin Hristos, pe când vechiul şi întâiul popor, adică Israelul, a căzut, precum am spus adineauri, în pieire. Dar se taie îm­prejur po­porul cel nou şi nobil, după ce Iosua (Navi) l-a condus, precum s-a scris, dincolo de Iordan. Şi iată înţelesul ade­vărat al celor spuse: Nu primim nicidecum tăierea îm­prejur în inimă prin Duh înainte de-a trece Iordanul cel tai­nic, ci după ce am ajuns dincolo de sfintele ape. Iar după ce e tăiat tot poporul prin porunca lui Iosua (Navi), Dătătorul Legii îndată descoperă folosul aces­tui lucru şi zice către Iosua: În ziua de azi am depărtat osânda Egiptului de la voi. În ce vom socoti că a fost folosit Israelul, sau din ce osândă a fost scos? A fost trecut din robie şi din slăbiciune, de la munca la lut şi la cărămizi, la libertate şi putere. Observă din câte rele îl scapă puterea tăierii împrejur în duh. Adică scoate sufletul omului din mâna diavolului, îl eliberează de păcatul din el şi-l arată mai presus de toată puterea ce vine de la demonii cei răi. Ba îl eliberează şi de lut şi de cărămizi. Adică nu-l mai lasă să se murdărească de plăcerile trupului, sau să se prăfuiască de muncile le­gate de pământ, şi-l scapă şi de moarte, şi de corupere. Dar nu constau nici numai în acestea cele ce vin din tăierea împrejur, ci îi face şi părtaşi firii dumnezeieşti (II Petru 1, 4), prin împărtăşirea de Mân­tuitorul nostru Hristos”[19].

10: Iar fiii lui Israel au făcut Paştile în cea de a paisprezecea zi a lunii, spre seară, nu departe de Ierihon, de partea cealaltă a Iordanului, în câmp.

11: Iar a doua zi de Paşti au mâncat azime şi pâine nouă din grâul pământului.

„Origen are o versiune diferită: circumcişii mănâncă fructe din ţara palmierilor (Fenicia), simbolul victoriei. După el, există trei tipuri de hrană spirituală, simbolizate prin tot atâtea tipuri de hrană materială: alimentele consumate la ieşirea din Egipt sunt învăţăturile lumeşti, erudiţia intelectuală; în deşert, adică în timpul vieţii prezente, credinciosul primeşte mana Legii; în fine, o dată intrat în Pământul făgăduinţei, el se hrăneşte cu roadele victoriei spirituale”[20].

12: În ziua aceasta, după ce au mâncat din grâul pământului, a încetat să mai cadă mană; iar fiii lui Israel n-au mai avut mană, şi în anul acela au adunat din roadele ţării Feni­cienilor.

Despre ţara Fenicienilor vorbeşte doar Septua­gin­ta, tex­tul ebraic, ca şi Vulgata, având pământul Ca­naan, cum, de altfel, era adeseori numită Fenicia de că­tre evrei. Oricum, este primul Paşti prăznuit în pă­mântul făgăduinţei; acum, mana încetează, semn al în­cetării prefigurărilor în tipuri, dar şi indicaţie a efec­tului în veşnicie al Euharistiei, merindea noastră pen­tru Împărăţia cerească. „Odată trecut malul aces­tui râu, mana încetează şi, de aceea, dacă nu pregăteşti me­rin­de, nu vei putea urma pe Iisus la intrarea în Pământul fă­găduinţelor. Vezi ce fel de merinde strânge Iisus în Pă­mân­­tul făgăduinţelor: Apoi, zice (Scriptura), au mân­cat din roa­de, din pământul palmierilor, şi au mân­cat pâine nouă. Vei înţelege, dar, că după ce am părăsit drumul acestei vieţi, dacă am urmat pe Iisus, cu o ini­mă neprihănită, palmierii bi­ruinţei ni se arată cât de curând şi, dacă am lepădat aluatul de răutate şi viclenie (I Corinteni 5, 8), ni se pregăteşte pâi­nea nouă a cu­ră­ţiei şi adevărului (I Corinteni 5, 8)”[21].

13: Şi a fost că atunci când Iosua era la Ierihon, s-a uitat cu ochii săi şi a văzut un om stând îna­intea lui, având în mână o sabie goală. Şi, apro­pi­in­du-se Iosua, i-a zis: „Eşti de-al nostru, sau dintre duş­ma­nii noştri?” 

14: Iar acela i-a zis: „Eu sunt voievodul oşti­lor Domnului; acum am venit”…  Iar Iosua a că­zut cu faţa la pă­mânt şi i-a zis: „Stăpâne, ce-i porunceşti ro­bului tău?”

Aflat în preajma Ierihonului, Iosua se învred­ni­ceş­te de o nouă arătare. În personajul misterios ce i-a apărut lui Io­sua, autorii patristici au văzut fie un înger, fie pe Însuşi Fiul făcându-Se cunoscut în oarecare mod încă înaintea întrupării Sale. „Theodoret (Qu. Ios. 5) crede că ar fi vorba de arhanghelul Mihail, la fel ca tradiţia ebraică (cf. şi Ieşirea 33, 2-3)”[22].

„Iisus al lui Navi şi Daniil (Daniel 8, 17; 10, 9) s-au în­chi­nat îngerului Domnului, dar nu l-au adorat. Căci altceva este închinarea de ado­rare, şi altceva închinarea adusă din respect celor care ne depăşesc prin vreo vrednicie oare­care”[23].  „O, prie­teni, vă voi da şi o altă mărturie din Scrip­tură şi anume aceea că, mai înainte de toate cele create, Dum­nezeu a născut din El un principiu şi o putere oarecare ra­ţio­nală, care se mai numeşte de către Duhul Sfânt  şi Sla­vă a Dom­nului (Ieşirea 16, 7), alteori Fiu (Psalmi 2, 7), alteori În­ţe­­lep­­ciune (Pilde, cap. 8 ş. u.), alteori Înger, al­teori Dum­ne­zeu, alteori Domn şi Cuvânt (Psalmi 32, 6; 106, 20) şi alteori Se nu­meşte pe Sine Conducător principal de oaste, atunci când S-a arătat în chip de om lui Iosua Navi. Căci în­totdeauna El Îşi are numirea du­pă felul cum slujeşte voinţei părinteşti şi din aceea că este născut din Tatăl, prin voinţă”[24].

15: Iar voievodul Domnului a zis către Iosua: „Dez­leagă-ţi încălţămintea din picioare, căci locul pe care stai e sfânt.”

„Textul Masoretic adaugă: Şi Iosua a făcut aşa. Episo­dul reiterează momentul similar din Ieşirea 3, 5, atestându-l pe Iosua ca urmaş legitim al lui Moise”[25].  „Această teofanie a fost comentată de Origen în Hom. Ios. VI, 2 printr-un fel de dedublare a figurii protagonistului: Iisus-Iosua din Vechiul Testament se prosternă în faţa lui Iisus Hristos din Noul Testament. Omul cu sabia în mâini este Iisus Hristos, după Iustin (Dial. 61), Origen (Hom. Ios. VI, 2), Eusebiu al Cezareii (DE V, 19, 1). Flavius Iosephus nu menţionează acest episod”[26].  „Cuvântul adresat lui Iisus de trimisul Domnului este aproape identic cu cel din scena rugului aprins (Ieşirea 3, 5). ♦ Actul de a se descălţa simbolizează în tradiţia rabinică purificarea şi asceza, care îi îngăduie sufletului să simtă Prezenţa divină. Origen (Hom. Ios. VI, 3) vede în această poruncă necesitatea de a dezlega picioarele sufletului nostru, ca să nu le mai ţină în loc nici o legătură a morţii. Întrebându-se de ce Iisus Navi trebuie să se descalţe într-un ţinut aflat încă sub dominaţia puterilor răului (păgânii), Origen răspunde că Prezenţa lui Dumnezeu sfinţeşte orice loc, indiferent de calitatea lui naturală (bună sau rea) (Hom. Ios. VI, 3)”[27].

„Pe acelaşi Cu­vânt dumnezeiesc şi Iosua, urmaşul lui Moise, îl numeşte căpetenia, voievodul armatei Dom­nu­lui în calitate de întâi­stă­tător peste îngerii şi ar­han­ghelii cereşti şi peste puterile cele mai presus de lume, fiind socotit ca Putere şi Înţe­lep­ciu­ne a lui Dumnezeu şi ca Cel căruia I-a fost încredinţat al doi­lea loc în îm­pă­răţia şi conducerea lumii, desigur după ce a fost vă­zut şi înfăţişat şi sub formă de om”[28].  „Am găsit în unele scrieri că Pitagora, în sfaturile sale, îşi oprea discipolii să meargă pe calea obişnuită şi folosită de popor. De unde a luat această pildă nu ne este necu­nos­cut. Căci, de vreme ce îşi trăgea obârşia din popo­rul iudeilor, cum cred cei mai mulţi, şi-a scos din în­văţătura acestuia şi îndrumările sale de dascăl. Pe bună dreptate el a fost socotit mare între filosofi; ba, se spu­ne, nu se află nici unul asemenea lui. Citise aşadar, în Ieşirea, că i s-a poruncit lui Moise prin glasul dum­ne­ze­iesc: Scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale (3, 5). A­ceas­­ta i s-a poruncit şi lui Isus Navi, pentru ca, bi­ne­în­ţeles, cei care doreau să meargă pe calea Domnului să nu aducă pe această cale praful drumurilor bătă­to­rite de popor”[29].


[1] SEP 2, pp. 35-36

[2] BBVA, p. 249

[3] SEP 2, p. 36

[4] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântu­lui Ioan, IV, 7

[5] BBVA, p. 250

[6] BBVA, p. 250

[7] SEP 2, p. 36

[8] Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Dialogul cu iudeul Trifon, CXIII

[9] Sf. Efrem Sirul, Imnele Naşterii, XXVI, 11

[10] Sf. Efrem Sirul, Imnele Arătării, III, 33

[11] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în Duh şi Adevăr, II

[12] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, IV, 25

[13] Dumitru Abrudan şi Emilian Corniţescu, Arheologie biblică (în continuare: AB), EIB, Bucureşti, 1994, p. 211

[14] IIR, p. 200

[15] SEP 2, pp. 36-37

[16] Origen, Omilii la Cartea Iosua, I, 7

[17] Origen, Omilii la Cartea Iosua, XXVI, 2

[18] Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 16

[19] Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântu­lui Ioan, IV, 7

[20] SEP 2, p. 37

[21] Origen, Omilii la Cartea Iosua, I, 4

[22] SEP 2, p. 38

[23] Sf. Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, I, 8

[24] Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Dialogul cu iudeul Trifon, LXI

[25] BBVA, p. 250

[26] SEP 2, pp. 37-38

[27] SEP 2, p. 38

[28] Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericească, I, 2, 11

[29] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XXVIII, 1

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s