Comentarii la Iosua – 4

Posted: 20/01/2009 in Iosua
Etichete:, ,

CAPITOLUL  4Cele douăsprezece pietre spre amintire.

1: Şi după ce întregul popor a trecut Ior­da­nul, Domnul i-a grăit lui Iosua, zicând:

2: „Ia bărbaţi din popor, câte unul din fiecare seminţie.

3: Şi porunceşte-le, zicând: Luaţi din mijlocul Iordanului douăsprezece pie­tre şi aduceţi-le cu voi şi puneţi-le în tabăra voas­tră, a­colo unde veţi tăbărî la noapte!” 

4: Şi chemând Io­sua doi­sprezece bărbaţi fruntaşi dintre fiii lui Israel, câte unul din fiecare seminţie,

5: le-a zis: „Înaintaţi în faţa mea, îna­in­tea feţei Domnului, până-n mijlocul Iorda­nu­lui, şi fie­care să ia de acolo câte o piatră şi s-o ri­dice pe umeri, du­pă numărul celor douăsprezece se­min­ţii ale lui Is­ra­el,

6: pentru ca acestea să vă fie semn de-a pururi; pentru ca, atunci când fiul tău te va în­treba mâine, zicând: Ce înseamnă pentru voi aceste pietre?,

7: tu îl vei lămuri pe fi­ul tău, zicând: Râul Ior­da­nului a secat de dinaintea chi­votului legământului Domnului-a-tot-pământul, atunci când l-a trecut!… Şi pietrele acestea le vor fi spre amin­ti­re fiilor lui Israel în veci.”

Nevoitorii „trebuie mai întâi să se lupte cu pa­ti­mi­le şi cu multă trezvie să-şi întipărească în memorie cele întâm­plate în cursul luptei, ca apoi, pe baza celor ce li s-au întâm­plat lor, să înveţe pe alţii cele ale luptei şi să le facă biruinţa mai uşoară, zugrăvindu-le de mai nainte cursul şi meşte­şu­gul războiului. Fiindcă sunt unii, care au biruit patimile prin marea lor asprime în vieţuire, dar nu cunosc meşteşugul bi­ruinţei, deoarece, războindu-se ca într-o luptă de noapte, n-au urmat le­gi­lor războiului, nici nu şi-au îndreptat mintea cu dea­mă­nuntul spre cursele vrăjmaşilor. Aceasta a făcut-o sim­­­bolic şi Isus al lui Navi, care după ce a trecut oastea Ior­danul în vremea nopţii, a poruncit să se scoată pie­tre din mij­locul râului şi să le zidească afară de râu şi să scrie pe ele cum au trecut Iordanul. El a dat să se în­ţeleagă prin aceasta că trebuie scoase la arătare gân­durile adânci ale vieţuirii pătimaşe şi ţintuite ca pe un stâlp în văzul altora, spre a nu se ascunde cu pizmă cunoştinţa pe care ar putea-o lua şi alţii. În felul acesta va fi cu putinţă ca nu numai trecutul să cu­noască chi­pul în care s-a făcut trecerea, ci şi cei ce se hotărăsc la acelaşi lucru să-şi facă trecerea uşoară, şi expe­rienţa unora să fie spre învăţătura altora”[1]. Locul scrip­tu­ris­tic de aici e folosit şi ca argument în favoarea icoa­ne­lor, în lupta de contracarare a iconoclasmului: „Dum­ne­zeu a porun­cit să se ia douăsprezece pietre din Ior­dan şi a explicat pen­tru care cauză […]. Pentru ce dar nu vom zugrăvi şi noi pa­ti­mile mântuitoare şi minunile lui Hristos-Dumnezeu, pentru că atunci când mă va în­treba fiul meu ce sunt acestea, eu îi voi spune că Dum­nezeu Cuvântul S-a făcut om şi prin El a trecut Ior­da­nul nu numai Israel, ci întreaga fire s-a reîntors la fe­ricirea de altădată. Prin El firea s-a urcat din cele mai de jos ale pământului deasupra oricărei stăpâniri şi a stat în însuşi tronul Tatălui (Efeseni 2, 6)”[2].  Dumnezeu „a poruncit să se ia 12 pietre din Iordan spre preîn­chi­pu­irea preoţilor – ce taină mare, cât de mare celor cu adevărat credincioşi! – care au purtat chivotul şi spre preînchipuirea secării apei. Tot astfel şi acum zu­gră­vim cu dor icoanele bărbaţilor vir­tuoşi din trecut, spre zelul, amintirea şi râvna noastră. Aşa­dar, sau suprimă orice icoană şi dă legi potrivnice Celui care a poruncit să se facă acestea, sau primeşte pe fiecare, potri­vit ra­ţiunii şi modului ce se cuvin fiecăreia”[3].

8: Iar fiii lui Israel au făcut aşa cum i-a po­runcit Domnul lui Iosua. Şi au luat din mijlocul Ior­da­nu­lui do­uă­sprezece pietre (aşa cum Domnul îi po­run­ci­se lui Iosua când fiii lui Israel şi-au încheiat tre­ce­rea) şi le-au adus cu ei în tabără şi le-au aşezat acolo.

9: Iar Iosua a aşezat, de asemenea, alte douăsprezece pie­tre în chiar Iordanul însuşi, anume în locul de sub picioarele preoţilor care purtau chi­votul legământului Domnului; ele sunt acolo până-n ziua de astăzi.

Cele douăsprezece pietre (Dodekalithon). Ridicarea unui altar din douăsprezece pietre, pe muntele Ebal, poruncită de Moise (Deuteronom 27, 3-4) e narată abia în cap. 9 Aici e vorba de un memorial al trecerii; istorisirea ezită între douăsprezece pietre ridicate pe malul vestic, la Ghilgal, sau douăsprezece pietre ridicate în [râu] […]. ♦ Pentru Grigorie al Nyssei (Or. In Cant. 21-24; GNO IX, 1) numărul 12, corespunzând triburilor lui Israel, arată că nici o piatră nu e de lepădat pentru a fi martor al misterului petrecut la Iordan; prin comparaţie cu singurul toiag care înflorise dintre cele douăsprezece, acest număr ar sugera progresul poporului între cele două momente. În omilia In diem luminum, el interpretează cele douăsprezece pietre ca pe o prefigurare a celor doisprezece apostoli, slujitori ai botezului (cf. şi Theodoret, Qu. Ios. 2)”[4].

10: Iar pre­oţii care purtau chivotul legământului Dom­nu­lui au stătut în Iordan până când  Iosua a isprăvit tot ce­ea ce Domnul  îi poruncise să spună poporului; şi popo­rul s-a grăbit şi a trecut.

„Traversarea Iordanului cu obligaţia ca fiecare seminţie să transporte o piatră în amintirea trecerii […] a inclus-o şi pe Rahab. Se înţelege că ea se va despărţi de neamul ei, devenind fiica lui Israel”[5].  „Graba poporului de a trece Iordanul este interpretată spiritual de către Origen: credincioşii trebuie să se grăbească să împlinească poruncile şi pentru a se desăvârşi (Hom. Ios. V, 1)”[6].

11: Şi a fost că după ce a trecut tot po­po­rul, a trecut şi chivotul legământului Dom­nu­lui; şi pietrele înaintea lor.

12: Iar fiii lui Ruben şi fiii lui Gad şi jumătate din seminţia lui Manase, bine înar­maţi, au trecut înaintea fiilor lui Israel, aşa cum le po­runcise Moise.

13: Patruzeci de mii, pre­­gătiţi de luptă, au trecut prin faţa Domnului să se răz­bo­iască împotriva cetăţii Ierihonului.

Pregătiţi de luptă: SEP 2 are încinşi pentru luptă: „Pentru interpretarea versetului, Origen pleacă de la imaginea centurii care încinge trupul soldaţilor. El pune imaginea de aici în raport cu Efeseni 6, 14: Coapsele voastre sunt încinse cu adevăr. Prin urmare, adevăraţii soldaţi ai Domnului sunt încinşi cu centura adevărului. ♦ Cum am văzut, cetatea Ierihonului este sălaşul prinţului acestei lumi, al diavolului, după Origen. Bătălia dusă de creştin este o bătălie interioară, împotriva Ierihonului-diavol ascuns în suflet (Hom. Ios. V, 2)”[7].

14: În ziua aceea l-a prea­mărit Dom­nul pe Iosua în faţa întregului neam al lui Israel; şi s‑au temut de el, aşa cum se temuseră şi de Moise, pe toată durata vieţii lui.

Preamărirea lui Iosua a constat, aşa cum se de­du­ce din text, în trecerea minunată a Iordanului, des­fă­şurată conform cuvintelor rostite în prealabil de Isus Navi, desigur, în urma unei descoperiri dumnezeieşti. Nu e singurul moment al is­­toriei lui Iosua în care acesta se bucură de directa in­ter­venţie divină.                                                                                                                             

15: Şi a grăit Domnul către Iosua, zicând:

16: „Po­run­ceşte-le preoţilor care poartă chivotul legă­mân­tu­lui Dom­nului să iasă din Iordan!” 

17: Iar Iosua le-a po­runcit preo­ţilor, zi­când: „Ieşiţi din Iordan!” 

18: Şi a fost că după ce preoţii care pur­tau chivotul legământului Dom­nului au ieşit din Iordan şi au atins pământul cu pi­cioarele, apa Iordanului a năvălit la lo­cul ei şi curgea ca mai înainte peste toate ma­lurile lui.

Pietrele puse de Iosua pe fundul râului sunt aco­perite de ape, luându-se, astfel, dinaintea privirii po­po­rului; aceas­ta lasă să se ghicească o semnificaţie tai­ni­că a gestului lui Io­sua, pe care, taină fiind, nu ne pro­punem să o desluşim. De remarcat şi repetiţiile din text, obositoare uneori pentru cititorul modern; în ca­zul de faţă, de trei ori este repetată ieşirea preoţilor din Iordan. Socotim că şi aceste repetiţii au o semnificaţie tainică (aici, numărul 3 ne-ar putea duce cu gândul la Sfânta Treime), conferind textului şi o valoare sa­cra­men­tală, care poate o covârşeşte pe cea istorică, chiar da­că aceste raţiuni ne scapă.

19: Poporul a ieşit din Iordan în ziua a zecea a pri­mei luni; şi fiii lui Israel şi-au aşezat tabăra la Ghilgal, în ţinutul dinspre răsărit faţă de Ierihon.

E vorba despre „luna Nisan (martie – aprilie). În zi­ua a ze­cea a acestei luni începeau pregătirile pentru ser­barea Paş­tilor (vezi Ieşirea 12, 3), eveniment ce va a­vea loc şi aici, în curând”[8].  A zecea zi a lunii întâi: tradiţiile ebraică şi creştină fac asocierea cu porunca de a jertfi mielul înaintea ieşirii din Egipt, în această zi (cf. Ieşirea 12, 2-3). […] În legătură cu simbolistica [numărului] 10, vezi Philon (Plant. 123, 126) şi Origen (Hom. Ios. III, 2)”[9].

„În luna florilor, râul Ior­da­nu­lui şi-a despărţit valu­rile în faţa semnului Stă­pâ­nului său”[10].  Semn este aici însuşi Iosua, tip al Mân­tuitorului Hristos. „Dar, când a avut loc tre­ce­rea Ior­danului? Deoarece am notat că este un amănunt care n-a fost notificat la în­tâmplare, ci tocmai pentru a se scoa­te în evidenţă mo­men­tul: a zecea zi din luna întâia, (zi­ce Scriptura). Aceas­ta este ziua în care în Egipt se pre­închipuia taina mielului (Ieşirea 12, 3). Aşa cum în ziua a zecea din luna întâia se prăz­nuia taina plăgii a zecea, în Egipt, tot aşa în a zecea zi a lunii întâia s-a intrat în Ţara Făgăduinţei. Mi se pare fe­ricit (prilejul) că, în ziua în care scapi de greşelile lu­mii, dobândeşti vrednicia de a intra în Ţara Făgăduinţei. Aceas­tă zi este aceea pe care noi o trăim în lume. To­to­da­tă, viaţa noastră de aici e imaginată prin­­tr-o sin­gu­ră zi. Din a­ceastă tai­nă să desprindem că nu tre­buie să amânăm pe mâine fap­tele şi lucrările noastre de drep­ta­te, ci să ne stră­­duim să le împlinim azi, adică atâta vre­me cât sun­tem în viaţă, cât mai suntem în această lume, toate fap­te­le care au ca scop desăvârşirea, căci numai aşa vom pu­­tea intra în a zecea zi din luna întâia în Ţara Făgăduinţei, adică în fe­ricirea de­să­vârşirii”[11].

20: Iar cele douăsprezece pietre pe care Iosua le luase din Iordan le-a aşezat în Ghilgal; şi le-a grăit fiilor lui Israel, zicând:

„Un mozaic descoperit la Madaba atestă existenţa unei biserici Δωδεκαλίθων, asociată cu numele Galgala [Ghilgal], la est de Ierihon”[12].

21: „Când fiii voştri vă vor întreba, zicând: Ce sunt pietrele acestea?,

22: voi le veţi po­vesti fiilor voştri că Is­rael a trecut Iordanul acesta pe uscat

23: atunci când Domnul, Dumnezeul nostru, a se­cat apa Iordanului de dinaintea lor până când l-am trecut, aşa cum Domnul, Dumnezeul nostru, a făcut cu Marea Roşie, pe care Domnul, Dumnezeul nostru, a secat-o de dinaintea noastră până ce am trecut-o;

24: pentru ca să cunoască toate neamurile pământului că tare e pute­rea Domnului, şi pentru ca voi în toată vremea să-L cin­stiţi pe Domnul, Dumnezeul vostru.”

„Ghilgal (al cărui nume înseamnă „cerc de pietre”) de­­vine punct de pornire şi centru de referinţă pentru cuceri­rea Canaanului. Din vechea aşezare nu se mai vede aproape nimic”[13].


[1] Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, 24

[2] Sf. Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, I, 18

[3] Sf. Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, III, 23

[4] SEP 2, p. 31

[5] IIR, p. 199

[6] SEP 2, p. 32

[7] SEP 2, p. 33

[8] BBVA, p. 249

[9] SEP 2, p. 34

[10] Sf. Efrem Sirul, Imne la Azime, VIII, 16

[11] Origen, Omilii la Cartea Iosua, VI, 4

[12] SEP 2, p. 34

[13] BBVA, p. 249

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s