Comentarii la Iosua – 1

Posted: 20/01/2009 in Iosua
Etichete:, ,

iosua

 

Introducere la Cartea Iosua

 

 

Iosua este cea de-a şasea carte a Sfintei Scripturi şi pri­ma dintre cărţile numite „istorice”, dacă socotim Pen­tateuhul drept entitate aparte (deşi partea istorică e bogat reprezentată şi în cărţile acestuia). Cartea Iosua este numită după per­so­na­jul principal din istoria cu­prinsă în ea: Iosua (= Domnul este mântuire), Iehoşua[1] în Biblia Hebraica, Iisus (Navi)[2] în Sep­tua­ginta şi Liber Io­sue BenNun id est Iesu Nave în Vulgata. În­ce­pând cu Cartea Iosua, creşte numărul diferenţelor dintre tex­­tul ebraic şi cel grecesc; ba mai mult, chiar textul grec cu­noaş­te versiuni cu deosebiri semnificative, Alfred Rahlfs pu­nând, în ediţia sa, largi pasaje în paralel şi comparând ast­fel Co­dex Ale­xandrinus (A) cu Codex Vaticanus (B): 15,21-62; 18,22-19,45. Atragem atenţia că, începând cu Cartea Iosua, sunt nu­meroase, între traduceri, şi diferenţele de nu­me­ro­tare a verse­telor, în funcţie de textul original de la care s-a pornit. E un motiv în plus de a prefera tra­ducerea românească realizată de Î. P. S. Bartolomeu Valeriu Ana­nia, aceasta urmând Septua­gintei şi, astfel, fiind în concordanţă, de regulă, cu comenta­ri­ile Sfin­ţi­lor Părinţi răsăriteni.

Cartea Iosua descrie cucerirea Canaanului de că­tre is­raeliţi sub conducerea lui Iisus Navi şi îm­păr­ţi­rea ţării între cele douăsprezece triburi israelite (în fapt, doar zece triburi, Ruben şi Gad statornicindu-se din­colo de Iordan, alături de jumătate din seminţia lui Manase, iar leviţii având un statut special). Astfel au fost împlinite făgăduinţele divine, iar nea­mul israelit a fost aşezat în pământul din care va răsări mân­tuirea. „Cartea Iisus Navi cuprinde nenumărate aventuri, lupte între cetăţi şi războaie grandioase în care israeliţii, ameninţaţi de răul ale cărei dimensiuni sunt comparate cu mulţimea firelor de nisip (cf. Psalmi 138, 17), reuşesc cu ajutorul lui Dumnezeu să boruiască regat după regat pe drumul lor spre pământul făgăduinţei”[3].

Autorul principal al cărţii este însuşi Iosua, dar scri­e­rea a cunoscut şi redactări ulterioare, forma ac­tu­a­lă datând di­­naintea anului 1006 î. Hr.  „Conform tradiţiei evreieşti (Baba Batra 14B), cartea ar fi fost scrisă chiar de Iosua şi completată, după moartea lui, de marele preot Eleazar şi, după moartea acestuia, de fiul lui, Fineas”[4].

Cât priveşte perioada în care a activat Iosua, „dacă admitem că Exodul a avut loc în jurul anului 1230 î. Hr., înseamnă că Iosua a devenit conducătorul israeliţilor cam în 1990. […] O povestire tradiţională, Ialkut Şimoni, spune că Iosua a condus poporul lui Israel timp de 35 de ani, în timp ce alte texte (Seder Olam Raba) vorbesc de 28 de ani de domnie”[5].

În unele ediţiile româneşti ale Bibliei ce au urmat Septuagintei (mai puţin versiunea lui Anania, care-l numeşte, pretutindeni, Iosua), eroul este numit Isus Navi, spre a-l deosebi de Iisus Hristos, Mântuitorul. La fel au procedat şi traducătorii scrierilor patristice. Dar, cum în greacă cele două nume sunt scrise identic, iar pe această identitate şi-au bazat exegeza Sfinţii Părinţi, văzând în Iisus Navi un tip al lui Hristos, vom opera în mod tacit, în comentariul nostru, modificarea (restaurarea) numelui ca Iisus, acolo unde el nu este numit Iosua. „Fiind vorba în acest caz de o omonimie perfectă între Septuaginta şi Noul Testament, transliterarea diferită Isus (pentru Iosua) şi Iisus (pentru numele Mântuitorului) din unele ediţii româneşti ale Bibliei nu-şi află nici o justificare. De altfel, tocmai pe această omonimie şi-au întemeiat Părinţii greci ai Bisericii interpretarea tipologică a cărţii”[6].

Ca şi în comentariile anterioare, vom căuta a sui, că­lă­u­ziţi de Sfinţii Părinţi, de la grosimea istoriei la sub­ţi­ri­mea în­ţe­le­sului duhovnicesc al acesteia; astfel, che­ia înţelegerii creş­tine a textului biblic va consta în a vedea în Iisus Navi chipul Mântuitorului Iisus Hristos, iar în pământul Canaan – ti­pul Îm­părăţiei Cerurilor.

 

 

 

 

 
 

 

Comentarii la Cartea Iosua

CAPITOLUL 1 – Domnul îl îmbărbătează pe Iosua.

„Primul capitol marchează transferul de putere de la Moise, îndată după moartea acestuia, la Iisus Navi, căruia Dumnezeu i se adresează direct. Încă de la primele versete, Iisus Navi se prezintă ca o continuare a Deuteronomului, din care reia, de altfel, temele cheie, cel mai adesea chiar în formulări identice sau asemănătoare: aşteptarea intrării în Pământul făgăduinţei (1, 3-4), îndemnul la curaj (1, 6-7) şi la supunere faţă de Lege pentru a acţiona în deplină cunoştinţă”[7].

1:  Şi a fost că după moartea lui Moise a grăit Dom­nul către Iosua, fiul lui Navi, ajutătorul lui Moise, zi­când:

„Începutul cărţii are tonul unei continuări a Deu­te­ro­no­mu­lui: Iosua e un personaj deja cunoscut”[8].  Sep­tu­aginta nu­meş­te pe Iosua, în raport cu Moise, to ipurgo: „Sensul prin­cipal al cuvântului ipurgos (folosit numai aici în Vechiul Tes­tament) este cel ce asistă (pe cineva), cel ce ajută, au­xi­liar[9]. Numele Iosua, cum am arătat şi în cărţile anterioare, înseamnă Dumnezeu mântuieşte sau Mântuitor.  „Origen (Hom. Ios. I, 3 şi II, 1) comentează în mai multe rânduri moartea lui Moise, prezentată ca un simbol al morţii Legii şi al dispariţiei vechiului cult, încât creştinii să nu poată fi acuzaţi de adulter spiritual. ♦ Cartea este interpretată de creştini în cheie hristologică, plecând în primul rând de la numele Iisus (cf. Evrei 4, 8; prima exegeză explicită se întâlneşte în Epistola lui Barnaba 12, 8). Textul Masoretic nu permite o asemenea identificare a personajului vetero-testamentar cu un typos al lui Iisus Hristos (după Textul Masoretic protagonistul se numeşte Iosua). Textul Septuagintei va fi exploatat hristologic şi alegorico-mistagogic tocmai în baza acestei coincidenţe onomastice”[10].

2: „Moise, robul Meu, a murit. Ridică-te dar şi treci Ior­­danul, tu şi tot poporul acesta, în ţara pe care Eu le-o dau.

Iosua, prin numele său şi prin aceea că urmează după Moise, este tip al Mântuitorului Hristos. „Ce ne în­vaţă toate acestea? Nimic altceva, decât că în­sem­nă­ta­tea cărţii lui Io­sua este mai puţin aceea de a arăta faptele lui Iisus, fiul lui Navi, cât de a ne descrie tainele lui Iisus, Domnul nostru. El este acela care, după moar­tea lui Moise, îşi asumă con­du­ce­rea, cel care îndrumă oştirea şi luptă împotriva lui Amalec, şi ceea ce este neînchipuit pe munte, prin ridicarea mâinilor, împli­neş­te el, dezbrăcând domniile şi puterile, biruind asu­pra lor prin cruce (Coloseni 2, 15)”[11].  Cum s-a spus, Iosua îşi începe activitatea după moartea lui Moise (prin Moise în­ţe­le­­gându-se Legea veche şi, prin exten­sie, întreg Vechiul Tes­­tament). „Prin urmare, Moise es­te mort, căci Legea a lu­at sfârşit: Legea şi proorocii ajung până la Ioan (Matei 11, 13). Trebuie oare dovedit cu Scriptura că Moise se confundă cu Legea? Ia amin­te la ceea ce spune Evanghelia: Au pe Moi­se şi pe pro­feţi, să asculte de ei (Luca 16, 24). Fără îndo­ială că Moise ţine aici locul Legii. Moise deci, slujitorul lui Dumnezeu, este mort, căci Legea a încetat şi poruncile Legii au luat sfârşit, de acum înainte”[12].  Desigur, e vor­ba de timpul venirii Mântuitorului, preînchipuit doar de Iosua. Cât pri­veş­te încetarea Legii, e vorba doar des­pre oprirea la litera ei, de vreme ce Mântuitorul afir­mă: Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau profeţii; n-am venit să stric, ci să plinesc (Matei 5, 17). „Ar trebui să tâlcuim şi moaştele lui Moise, căci dacă nu înţelegem cum a murit Moise nu putem în­ţe­lege cum a domnit Iisus (Navi). Dacă iei în considerare Ie­ru­salimul dărâmat şi altarul desfiinţat, încât nu mai vezi ni­că­ieri nici victime, nici daruri; şi nu mai auzi nicăieri preoţi, nicăieri slujitori, nicăieri Liturghia le­vi­ţi­lor, când contem­plezi stagnarea tuturor acestor rân­du­ieli, atunci poţi zice că Moise, robul lui Dumnezeu, a murit. Dacă tu nu mai vezi pe nimeni venind de trei ori pe an înaintea Domnului, nici adu­când daruri în templu, nici junghiind Paştele, nici mâncând azime, nici oferind primiţii, nici jertfind pe întâiul născut (Ieşirea 22, 29), când nu vezi îndeplinindu-se nimic din toate acestea, atunci spune că Moise, robul lui Dum­ne­zeu, a mu­rit. Când vei vedea însă popoarele încreş­ti­nân­du-se, zidind biserici şi altare, dar pe care nu le mai stropesc cu sângele ani­malelor, ci sunt sfinţite prin scump sângele lui Hristos (I Petru 1, 2), când vei vedea pe preoţi şi pe leviţi că nu mai folosesc sângele taurilor şi al ţapilor (Evrei 9, 13), ci de acum Cuvântul lui Dum­nezeu lucrează prin harul Duhului Sfânt, atunci să spui că a luat Iisus locul lui Moise, şi că El stăpâneşte împărăţia, propriu-zis, nu Iisus fiul lui Navi, ci Iisus Fiul lui Dumnezeu. Când ştii că Hristos, Paştele nos­tru, a fost junghiat (I Corinteni 5, 7) şi că noi mâncăm azimile cu­răţiei şi ale adevărului (I Corinteni 5, 8), când roadele bu­nului pământ înmulţindu-se în Biserică la treizeci, şaizeci sau la o sută (Matei 13, 8), vreau să zic văduvele, fecioarele şi martirii, când vezi că spo­reşte naţiunea lui Israel, a ace­lora ce nu sunt din sân­ge, nici din dorinţă trupească, nici din dorinţă băr­bă­tească, ci de la Dumnezeu (Ioan 1, 13) şi când vezi adu­naţi laolaltă prietenii lui Dumnezeu cei îm­prăş­­tiaţi (Ioan 11, 52), când vezi poporul lui Dumnezeu prăz­­nu­ind sabatul, dar nu oprindu-se de la modul obişnuit de viaţă, ci oprindu-se de la faptele păcatului, când vezi toate aces­tea, spune că Moise, sluga lui Dumnezeu, a murit şi că Iisus, Fi­ul lui Dumnezeu, este stăpânul îm­părăţiei. În sfârşit, într-o mi­că lucrare, în care se des­crie această taină în chip figurat, ni se arată că a văzut doi Moise: unul viu, în duh, al­tul mort în trup. Iată într-o privire scurtă înţelesul acestei pre­figurări, dacă ne gândim la litera Legii, neclară şi lipsită de tot ce am vorbit mai sus, iată pe Moise mort după trup. Însă poţi ridica vălul (II Corinteni 3, 16) şi să înţelegi că le­gea e duhov­ni­cească (Romani 7, 14). Şi atunci îl vei vedea pe Moise, care tră­ieşte în duh”[13].

3: Tot locul pe care-l va călca talpa piciorului vos­tru vi-l dau, aşa cum i-am grăit lui Moise.

E o făgăduinţă făcută ostaşilor lui Iisus Navi. „Pen­tru oa­menii acelui veac, aceasta reprezintă ţara ca­na­aneilor, a fe­re­zeilor, a iebuseilor şi a tuturor popoa­re­lor, în a căror stă­pâ­ni­re a ajuns, după ce a alungat pe locuitorii băştinaşi. Dar să cer­cetăm ce făgăduinţe con­ţin pentru noi cuvintele acestea. Exis­tă neamuri diabolice şi puteri vrăjmaşe, împotriva că­ro­ra noi trebuie să lup­tăm şi să ne războim cu multă stăruinţă în cursul aces­tei vieţi. Toate aceste mari puteri, dacă le pu­nem la pi­cioarele noastre, dacă le biruim prin lupte, vor fi ale noas­tre pământurile lor, ţinuturile lor, împărăţiile lor, toa­­te ne vor fi date de către Domnul Iisus, căci puter­nici au fost odinioară îngerii, care au participat la mă­reţiile îm­pă­ră­ţiei lui Dumnezeu. Oare nu citim la Isaia ceea ce se spune des­pre ei? Cum a căzut Lucifer din ceruri, el, stea stră­lu­ci­toare, fecior al dimineţii? (Isaia 14, 12). Acest Lucifer a a­vut, desigur, sălaşul său în ce­ruri, însă numai până la cădere. Dacă îl pot învinge şi îl fac aşternut picioarelor mele, dacă mă învrednicesc ca Domnul Iisus să sfarme sub picioarele mele pe satan, atunci voi avea îndreptăţire să ocup locul lui Lucifer în ceruri. Numai aşa înţelegem făgăduinţa pe care ne-a făcut-o Iisus, Domnul nostru, când zicea: tot locul pe ca­re va călca talpa picioarelor noastre va fi al nostru. Dar să nu credem că putem intra în stăpânirea aceasta dacă stăruim în somnolenţă, în lene şi nepă­sa­re. Mânia are îngerul ei a­par­te, dacă nu eşti stăpân pe inima ta şi, dacă nu o ţii de­parte de agitaţiile enervării şi ale mâniei, nu vei putea ob­ţi­ne, ca moştenire, locul ocupat altădată de acest înger şi în ne­pă­sarea ta nu-l vei putea alunga din pământul făgăduinţei. De ase­me­nea, pentru orgoliu, pizmă, zgârcenie, necurăţie: toa­te aceste păcate păgubitoare îşi au îngerii lor pentru a-i in­spira şi pentru a-i îndârji. Dacă tu nu vei ieşi vic­to­rios, în mânia ta, împotriva acestor patimi, şi nu le vei stăpâni de pe pă­mânt, sfinţit prin harul Botezului, atunci niciodată nu te vei învrednici de plinătatea moş­tenirii făgăduite”[14]. Pentru ca ast­fel de tâlcuiri să fie mai clare, reamintim că pământul Ca­naanului, cum am mai spus-o şi în volumele anterioare, ca şi în Intro­du­cere, este prefigurare a Împărăţiei cerurilor. „Origen interpretează alegoric: credincioşii calcă în picioare popoarele diabolice simbolizând aici patimile. Astfel ei intră în posesia avuţiei lui Iisus Hristos, Împărăţia cerurilor”[15].

4: Pustiul şi Antilibanul până la marele râu al Eu­fratului şi până la marea cea mai îndepărtată dinspre soa­re-apune, acelea vor fi hotarele voastre.

„Munţii Antiliban la nord, Neghebul la sud, Eu­fratul la est şi Mediterana la vest: întinderea ideală a ţării Ca­na­a­nu­lui”[16].  Liban (= alb) e un lanţ de munţi cu zăpezi per­sis­ten­te, vestit prin pădurile de cedri, chi­pa­roşi şi ienuperi; lan­ţul oriental al acestor munţi era de­numit Antiliban. „Şi Scrip­tu­ra zice că Iisus a primit de la Dumnezeu nu Libanul, ci An­ti­li­­banul[17]. Antilibanul se ia în locul Libanului. Şi dacă vezi întâi poporul, po­porul după trup, pe Israel, că a fost adevă­ratul măslin, înţelege că el este şi adevăratul Liban, însă din pricina necredinţei sale împărăţia lui Dumnezeu s-a luat de la dânsul şi s-a dat unui neam care face roade (Matei 21, 43). Văzând un popor alungat şi altul primit în locul lui în îm­părăţie, să înţelegi că al doilea popor este An­ti­libanul, a­di­­că Biserica Dumnezeului celui viu (I Ti­motei 3, 15), strâns din mijlocul păgânilor (Romani 9, 24) de către Iisus Hristos, Domnul nostru”[18].

Eufrat (= apă dulce; râul rod­ni­ci­ei), mare fluviu din Meso­po­ta­mia, a delimitat nord-estul re­gatului is­­ra­elit în perioada de maximă extensie a acestuia.

5: Nu va fi om care să vă stea împotrivă, pe toată durata zilelor vieţii tale; aşa cum am fost cu Moise, în­toc­mai voi fi şi cu tine: nu te voi părăsi şi nu te voi trece cu ve­derea.

„Dumnezeu a spus o dată pentru totdeauna: Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi. Şi credem în Dum­ne­zeu că El o va face aceasta”[19].

6: Întăreşte-te şi îmbărbătează-te, căci tu îi vei îm­părţi acestui popor pământul pe care Eu m-am jurat pă­rin­ţilor voştri să li-l dau.

7: Întăreşte-te dar şi îm­bărbătează-te, ca să păzeşti şi să faci aşa cum ţi-a po­runcit Moise, sluga Mea, şi de la ele să nu te abaţi nici la dreapta, nici la stânga, pentru ca să fii tu în­ţe­lept în tot ceea ce vei face.

8: Iar cartea acestei legi să nu lipsească, ci întru ea să cugeţi ziua şi noaptea, pentru ca tu să înţelegi cum anume să faci toate lucrurile ca­re sunt scrise [în ea]; atunci vei păşi drept şi-ţi vei face căile uşoare şi atunci vei fi înţelept.

„Este greu de precizat dacă referirea se face doar la Deuteronom (legea lui Moise) sau la Lege în general (întregul Pentateuh)”[20].

9: Iată, Eu îţi po­runcesc: Întăreşte-te şi îmbărbătează-te!; să nu te spe­rii, şi nici să ai teamă, căci Domnul, Dumnezeul tău, este cu tine în toate locurile unde vei merge”.

Dumnezeu îmbărbătează pe Iosua şi arată două dintre condiţiile necesare păstorului: înţelepciunea şi ţi­nerea pe ca­lea împărătească, ce evită abaterile de-a stânga (sen­zu­a­li­ta­­tea) şi de-a dreapta (înalta părere de sine, urmată de stri­ca­rea dogmelor).

10: Iar Iosua le-a poruncit scribilor poporului, zi­când:

Scribii:funcţionari ştiutori de carte, la dispo­zi­ţia con­­­ducătorilor politici sau religioşi”[21].

11: „Treceţi prin mijlocul taberei poporului şi po­run­ci­ţi-i poporului, zicând: Pregătiţi-vă merinde; căci încă trei zi­le, şi veţi trece Iordanul acesta ca să intraţi spre a lua în stă­pânire pământul pe care vi-l dă vouă Domnul, Dum­ne­zeul părinţilor voştri!”

Pregătiţi-vă merinde: tradiţia iudaică şi Origen (Hom. Ios.) văd aici o previziune a dispariţiei manei (Iosua 5, 12) după trecerea Iordanului”[22].

„Apoi Iosua a zis: Pregătiţi-vă merinde pentru drum. Şi azi vei auzi tu pe Iisus zicându-ţi: Dacă vrei să Mă ur­mezi, pregăteşte-ţi merinde pentru drum. Merinde sunt fap­te­le care ne însoţesc în mersul spre calea viitoare”[23], sau pre­gătim merinde însuşindu-ne virtuţile.

12: Iar către Ruben şi către Gad şi către ju­mă­tate din neamul lui Manase a zis Iosua:

Triburile Ruben, Gad şi jumătate din Manase s-au sta­bi­lit deja la răsărit de Iordan (Deuteronom 3, 12-13).

13: „Aduceţi-vă aminte de cuvântul Dom­nu­lui pe care Moise, robul Domnului, vi l-a poruncit, zi­când: Dom­nul, Dumnezeul vostru, El v-a dat odihnă şi v-a dat pă­mân­tul acesta.

V-a dat odihnă: „v-a odihnit: gr. Καταπαύειν, a se linişti, a se odihni, a fi în pace etc. (cf. contextul din 23, 1), formulă reluată de mai multe ori (1, 15; 21, 44; 22, 4); după Origen (Hom. Ios. XVI, 5), cei care şi-au primit deja cele făgăduite şi s-au odihnit, dar care mai luptă încă în oastea lui Iisus sunt Părinţii care au adormit înaintea noastră şi ne ajută cu rugăciunile lor. Printre aceştia, Origen îi citează pe profeţii lui Israel: Isaia, Ieremia, Daniel, Iezechiel şi Osea. Şi alte pasaje subliniază, la fel, unitatea celor două popoare, turma alcătuită din drepţii Vechiului Testament şi din creştinii de acum[24].

14: Femeile voastre şi copiii voş­tri şi vitele voastre să locuiască pe pământul pe care El vi l-a dat. Iar voi toţi, cei care sunteţi în stare, să mergeţi cu bună rânduială îna­intea fraţilor voştri şi să vă luptaţi laolaltă cu ei

15: până când Domnul, Dum­ne­ze­ul vostru, le va da fraţilor voştri odihnă, aşa cum v-a dat şi vouă, şi până când vor moşteni şi ei pă­mân­tul pe care li-l dă Domnul, Dumnezeul nostru; şi veţi mer­ge fiecare la moşia sa pe care Moise v-a dat-o dincolo de Ior­dan, spre soare-răsare”.

16: Iar ei, răspunzându-i lui Io­sua, i-au zis: „Vom face tot ceea ce ne vei porunci şi vom merge peste tot unde ne vei trimite;

17: în orice am ascultat de Moise vom as­culta şi de tine, numai să fie cu tine Domnul, Dumnezeul nos­tru, aşa cum a fost El cu Moi­se.

18: Iar omul care nu ţi se va su­pune ţie şi care nu-ţi va asculta cuvintele pe care tu i le vei porunci, acela să moară; doar atât, tu fii tare şi îmbăr­bă­tează-te!”

Versetele 10-18: „Cuvântul Domnului către Iisus e urmat de punerea sa în fapte. Originalitatea traducerii acestui pasaj constă în precizia vocabularului militar. Origen revine în mai multe rânduri (Hom. Ios. III, XVI şi XXVI) asupra simbolisticii împărţirii în două grupuri: triburile transiordaniene care au primit moştenirea de la Moise sunt cei din vechime care trăiau sub Lege, aliaţi ai oştirii lui Iisus (Hom. Ios. XVI, 5), chiar dacă (după cum dovedeşte numărul lor de două triburi şi jumătate) ceva a lipsit din credinţa lor (Hom. Ios. III, 2). Origen nu prezintă întotdeauna aceste două popoare drept complementare, ci opune uneori poporul mort celui viu, al adevăratului Israel (Hom. Ios. XXVI, 3) sau chiar poporul de sus, poporului de jos, care l-a respins pe Hristos (Hom. Ios. VII, 5)”[25].

Pacea şi odihna lui Hristos se vor da deplin după ce ne vom fi nevoit în războiul cel nevăzut, chiar dacă o arvună a lor dobândeşte orice creştin vrednic de acest nume. De re­marcat că Ruben, Gad şi jumătatea lui Manase făgăduiesc să asculte de Iosua (Iisus) aşa cum au ascultat de Moise. Am putea vedea în făgă­du­inţa lor, cel puţin în aceea de a se supune lui Iisus, o anticipare a venirii neamurilor la credinţă, cu atât mai mult cu cât aceste triburi au dispărut relativ cu­rând din Israel, contopindu-se cu alte neamuri.


[1] יהושע

[2] Ιησους Ναυη

[3] Monumenta linguae dacoromanorum, Biblia 1688, pars VI, Iosue, Iudicum, Ruth, (în continuare, abreviat: IIR), p. 204

[4] Dicţionar Enciclopedic de Iudaism, p. 369

[5] Dicţionar Enciclopedic de Iudaism, p. 368

[6] Septuaginta 2, Iisus Nave, Judecătorii, Ruth, 1-4 Regi, (în continuare, abreviat: SEP 2), Colegiul Noua Europă, Polirom, Iaşi 2004, p. 11

[7] SEP 2, p. 21

[8] Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţie jubiliară a Sfântului Sinod, ver­si­u­ne diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Barto­lo­meu Valeriu Anania (în continuare, abreviat: BBVA), Editura In­sti­tu­tului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române (în con­ti­nuare: EIB), Bucureşti, 2001, p. 246

[9] BBVA, p. 246

[10] SEP 2, p. 21

[11] Origen, Omilii la Cartea Iosua, I, 3

[12] Origen, Omilii la Cartea Iosua, I, 3

[13] Origen, Omilii la Cartea Iosua, II, 1

[14] Origen, Omilii la Cartea Iosua, I, 6

[15] SEP 2, p. 22

[16] BBVA, p. 246

[17] Precizare proprie Septuagintei. Biblia Hebraica şi Biblia Vul­gata vor­besc despre Liban, aşa cum apare şi în unele tra­du­ceri româneşti.

[18] Origen, Omilii la Cartea Iosua, III, 4

[19] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 598

[20] SEP 2, p. 23

[21] BBVA, p. 246

[22] SEP 2, p. 23

[23] Origen, Omilii la Cartea Iosua, III, 4

[24] SEP 2, p. 24

[25] SEP 2, p. 23

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s