CAPITOLUL 34 – Moartea lui Moise.
1: Şi s-a suit Moise din şesurile Moabului în muntele Nebo, pe vârful Fazga, care este faţă-n faţă cu Ierihonul. Şi Domnul i-a arătat tot ţinutul Galaad, până la Dan,
2: şi tot ţinutul lui Neftali şi tot ţinutul lui Efraim şi al lui Manase şi tot ţinutul lui Iuda, până la marea de dincolo de zare,
3: şi Neghebul şi împrejurimile Ierihonului, cetatea Palmierilor, până la Ţoar.
„Conducătorul norodului lui Israil nu poate vedea pământul făgăduinţii, care este nepătimirea, după fuga din Egipt, care este păcatul cu lucrul, nici după trecerea mării, adică a robiei prin poftă şi afecţiune, ci numai după petrecerea în pustie, aşezată între faptele şi mişcările păcatului, trimiţând înainte puterea sa văzătoare şi cercetătoare”[1]. „Modul bazat pe pronie e indicat prin Moise, căci acesta scoate cu iubire de oameni, din rătăcire, pe cei stăpâniţi de răutate şi le arată cu înţelepciune oamenilor căile variate ale ieşirii din cele materiale, stricăcioase şi trupeşti, spre cele dumnezeieşti şi nematerialnice şi netrupeşti, şi-i întăreşte înţelepţeşte cu legile dumnezeieşti”[2].
4: Şi a zis Domnul către Moise: „Iată ţara pe care M-am jurat lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacob, zicând: Seminţiei tale o voi da… Iată, le-am arătat-o ochilor tăi; dar tu într-însa nu vei intra!”
5: Şi a murit Moise, robul lui Dumnezeu, acolo, în ţinutul Moabului, după cum îi spusese Domnul.
6: Şi l-au îngropat în vale, în ţinutul Moabului, aproape de templul lui Peor, dar mormântul său nimeni nu-l ştie, nici până-n ziua de astăzi.
„Mormântul lui Moise rămâne o taină pe seama căreia tradiţiile rabinice au făcut numeroase speculaţii. În general, creştinii admit punctul de vedere că această taină făcea parte din planul lui Dumnezeu, ca nu cumva Evreii, atât de aplecaţi spre idolatrie, să facă din trupul lui Moise un obiect de adoraţie, divinizându-l”[3].
„Chiar Moise, conducătorul unui popor atât de mare, nu şi-a putut ajuta luişi, ci, după nenumărate oboseli şi necazuri, după ce a condus poporul patruzeci de ani, a fost oprit să intre în pământul pentru care primise atâtea făgăduinţe şi juruinţe. Care era pricina? Harul acesta nu i-ar fi fost folositor, ci i-ar fi adus multă pagubă şi ar fi smintit pe mulţi iudei. Când Moise i-a scăpat din robia Egiptului, iudeii, părăsind pe Dumnezeu, se uitau numai la Moise şi socoteau că toată scăparea se datorează lui Moise. Până unde credeţi că n-ar fi mers cu necredinţa lor, dacă l-ar fi văzut că-i mai duce şi în pământul făgăduinţei? De aceea nici locul mormântului lui Moise nu se cunoaşte”[4].
7: Şi era Moise de o sută douăzeci de ani când a murit; vederea nu i se înnegurase, nici gura nu i se zbârcise.
„Cei o sută douăzeci de ani ai lui Moise corespund duratei vieţii omeneşti anunţate în Facerea 6, 3”[5].
8: Şi l-au plâns fiii lui Israel pe Moise, în şesurile Moabului, la Iordan, aproape de Ierihon, timp de treizeci de zile, până s-au sfârşit zilele jelitului în plângerea după Moise.
9: Iar Iosua, fiul lui Navi, s-a umplut de duhul înţelepciunii, pentru că Moise îşi pusese mâinile peste el. Iar fiii lui Israel i s-au supus şi au făcut aşa cum Domnul poruncise prin Moise.
„Pentru investirea lui Iosua ca urmaş al lui Moise vezi Numerele 27, 18- 23”[6].
„Vezi că pretutindeni, şi în Vechiul Testament şi în Noul Testament, este acelaşi simbol? Pe timpul lui Moisi, Duhul se da prin punerea mâinilor; şi Petru tot prin punerea mâinilor da Duhul (Fapte 8, 17). Şi peste tine, care ai să te botezi, are să vină darul”[7].
10: Şi nu s-a mai ridicat în Israel prooroc ca Moise, pe care Domnul să-l fi cunoscut faţă către faţă,
„Să-l fi cunoscut faţă către faţă: să fi vorbit cu el direct, fără mijlocitori, limpede şi cu urmări”[8].
11: întru toate semnele şi minunile pe care Domnul l-a trimis să le facă în ţara Egiptului, lui Faraon şi slugilor lui şi ţării lui întregi,
12: precum şi-ntru minunile cele mari şi-ntru mâna cea tare pe care Moise le-a săvârşit în faţa-ntregului Israel.
„Relatarea sobră a morţii lui Moise a fost îndelung dezvoltată în tradiţia iudaică, precum şi în cea creştină. În tradiţia iudaică, ea corespunde unei teme prezente în literatura intertestamentară: Dumnezeu îi răpeşte la Sine pe cei drepţi, ca ei să nu fie pradă sorţii comune a oamenilor. Moise dispare aşa cum a dispărut Enoh, fără a lăsa vreo urmă vizibilă despre ei. De aceea Părinţii vor face din ei profeţi eshatologici, martori ai lui Hristos în confruntarea cu Antihristul (pe lângă Moise şi Enoh apare invocat şi Ieremia, la Victorin din Poetovio). Tot la creştini, unele expresii din acest text vor sluji de model în istorisirile morţii unor sfinţi: trupul nu putrezeşte, mormântul rămâne necunoscut (cf. Vita Antonii a lui Atanasie). ♦ Figura lui Moise a făcut obiectul mai multor monografii spirituale în Antichitatea iudeo-elenistică şi creştină, cele mai importante aparţinând lui Philon şi lui Grigorie al Nyssei”[9].
Se presupune că ultima parte a Deuteronomului a fost adăugată de Iosua. Tip al lui Hristos, acesta va duce poporul în Ţara Făgăduinţei. Dar, despre faptele acestuia se va vorbi în Comentariul la Cartea Iosua.
Ioan Sorin Usca 
[…] Ioan Usca, Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi, V, Deuteronomul, 190 pagini, Editura Christiana, Bucureşti, 2004. […]