Comentarii la Deuteronom – 32

Posted: 19/01/2009 in Deuteronom
Etichete:, ,

CAPITOLUL 32 – Cântarea lui Moise.

 

Cântarea lui Moise „e una din­tre cele mai frumoase pagini poetice ale Vechiului Testa­ment, intrată de timpuriu în cultul creştin. Ea cuprinde re­la­ţia dramatică dintre Domnul (Iahve) şi poporul său cel ales. În ciuda binefacerilor revărsate de Domnul asupră-i, Israel îi devine necredincios prin veşnica sa aplecare spre idolatrie. Mâniat, Domnul îl pedepseşte, dar, bun, nu-l dă pierzării; până la urmă, puterea lui Dumnezeu este aceea care învinge. Comentatorii occidentali notează că textul Versiunii Ebraice e foarte deteriorat, ceea ce face ca traducerile să recurgă de­seori la parafraze şi aproximaţii; nu o dată ei recurg la lim­pe­zimea Septuagintei[1].  „Acest poem (cânt: ωδή, şirah) fusese anunţat în 31, 19.21.22; e o mărturie împotriva lui Israel. Cântul este o evocare a istoriei poporului evreu şi o pledoarie pentru fidelitate faţă de Dumnezeu. Textul ebraic este poetic prin sintaxă, lexic şi imagini; traducerea grecească a păstrat în mare parte această caracteristică. Titlul marele cânt (μεγάλη ωδή) este atestat la Philon din Alexandria (Leg. III, 105; Post. 121, 167; Plant. 59; Deter. 114; Sobr. 10; Mut. 182; Somn. II, 191). În cultul mozaic are ca titlu primele cuvinte, ha’azinu (ascultă); lectura sa se face în şase secţiuni, împreună cu lectura profetică din Isaia (care începe exact la fel: 1, 2). Creştinismul îl preia ca una dintre odele (cântările) care au fost alăturate Psaltirii în manuscrisele Septuagintei, cel târziu începând cu sec. al IV-lea, probabil după modelul iudaic. Importanţa sa este atestată de comunitatea de la Qumran, care l-a conservat în mod special, recopiat pe un sul separat. Pentru utilizarea sa frecventă stau mărturie numeroasele fragmente pe papirus din acest text; cel mai vechi dintre ele este papirusul Fuad 266, papirus ebraic de la jumătatea primului veac î. Hr. Textul grecesc al unor versete este confirmat de fragmentele ebraice descoperite la Qumran şi care diferă de Textul Masoretic”[2].

 

1: „Ia aminte, cerule, şi voi grăi,

graiuri din gura mea audă pământul!

2: Rostirea să mi-o aştepte ca pe-o ploaie,

ca roua să mi se pogoare cuvintele,

ca ploaia răpăind pe păşune,

ca bruma pălind pe căpiţe.

„Puterea cuvântului şi modalităţile lui (line, dulci, aspre sau pedepsitoare) de a rosti”[3].

„Cuvântul lui Dumnezeu se numeşte şi este şi rouă şi apă, şi izvor şi râu, precum s-a scris, fiind şi făcându-se a­ces­tea după puterea ce se află în cei ce-L primesc. Unora le este rouă, întrucât le stinge fierbinţeala şi lucrarea patimilor, care le încinge trupul de din afară. Celor ce sunt scuturaţi în adânc de frigurile veninului răutăţii le este apă, nu numai în­tru­cât nimiceşte printr-o însuşire contrară ceea ce este opus, ci şi întrucât le dăruieşte putere de viaţă pentru o existenţă fe­ricită. Iar izvor le este celor ce au în ei ca o ţâşnire necon­te­nită deprinderea contemplaţiei, întrucât le dăruieşte înţe­lep­ciune. În sfârşit, râu le este celor ce varsă ca un râu în­vă­ţă­tura cucernică, dreaptă şi mântuitoare, întrucât adapă din belşug oameni, dobitoace, fiare şi plante. Şi o face aceasta ca oamenii să se îndumnezeiască, înălţându-se prin înţe­le­su­rile celor grăite; cei îndobitociţi de patimi să-şi primească din nou puterea raţiunii naturale, redobândindu-şi omenia prin arătarea sârguincioasă a chipurilor virtuţii; cei în­săl­bă­ti­ciţi prin deprinderile şi faptele lor ticăloase să se înmoaie prin îndemnurile dulci şi line şi să revină la blândeţea firii; iar cei deveniţi nesimţitori faţă de cele bune, asemenea plan­te­lor, subţiindu-se prin străbaterea cuvântului în adâncime, să dobândească simţirea spre aducere de roade, iar puterea cu­vântului să le fie ca o sevă care-i nutreşte”[4].

3: Că numele Domnului l-am chemat,

daţi slavă Dumnezeului nostru!

4: Dumnezeu: adevărate-s lucrurile Sale,

toa­te căile Lui sunt drepte.

Credincios e Dumnezeu, nedrep­tate nu se află-ntru El;

drept şi sfânt este Domnul.

„Dar spunând sfinţii acestea, n-au cugetat cele ome­neşti despre Dumnezeu, ci au cunoscut că cuvântul cre­din­cios are în Scriptură un îndoit înţeles: unul arătând pe cel ce crede, altul pe cel vrednic de crezare. Primul se potriveşte oa­menilor, al doilea lui Dumnezeu”[5]. La fel se va întâmpla cu orice atribut: când se referă la Dumnezeu, el capătă un alt înţeles decât pus în legătură cu oamenii.

5: Greşit-au: nu sunt ai Săi fiii cei cu prihană

neam îndărătnic şi răzvrătit.

6: Cu acestea-I răsplătiţi voi Dom­nului,

popor nebun şi nemintos?

Oare nu e El, Tatăl tău, Cel ce te-a agonisit,

Cel ce te-a făcut şi te-a zidit?

„Dacă cineva vrea să ştie în ce chip numim pe Dum­ne­zeu Tată, să asculte pe bunul pedagog Moisi, care zice: Nu însuşi Tatăl tău te-a dobândit şi te-a făcut şi te-a zidit? […] Harul profetic a arătat foarte clar că nu-L numim Tată prin fire, ci prin har şi poziţie”[6].

7: Aduceţi-vă aminte de zilele veacului,

socotiţi anii-ndărăt din neam în neam;

întreabă-l pe tatăl tău şi-ţi va po­vesti,

întreabă-i pe bătrânii tăi şi-ţi vor spune:

„Deci dacă nu voieşti să te amăgeşti […], ţine sme­re­nia de care ai folos, nefăcând nimic fără să întrebi pe Părinţii duhovniceşti. Şi, cu harul lui Dumnezeu, nu vei rătăci”[7].  „Nicăieri nu vei afla Scriptura poruncind cuiva să facă ceva de la sine. Căci a nu cere sfat e mândrie. Şi unul ca acesta este duşman al lui Dumnezeu”[8]. E şi un alt îndemn cuprins aici, acela de a stărui în cercetarea Scripturii: „Dacă citim o dată, de două ori, şi nu înţelegem ceea ce citim, să nu ne trân­dăvim, ci să stăruim, să medităm, să întrebăm. […] Cu­noş­tinţa nu e a tuturora. Să scoatem din izvorul paradisului apă veşnic curgătoare şi prea curată, care saltă spre viaţa veşnică. Să ne veselim, să ne desfătăm fără de saţ, căci are un har nesfârşit”[9].

8: Atunci când Cel-Preaînalt a împărţit neamu­ri­le,

când i-a semănat pe fiii lui Adam,

a pus hotarele neamu­ri­lor după numărul îngerilor lui Dumnezeu;

După numărul îngerilor lui Dumnezeu: „În Textul Masoretic: după numărul fiilor lui Israel. Toţi exegeţii însă (inclusiv Ernest Wright) sunt de acord că textul Septuagintei reflectă, în mod aproape sigur, textul original ebraic. El se află în consonanţă nu numai cu contextul imediat, dar şi cu texte mai îndepărtate cum ar fi Psalmi 81; 88, 7; Daniel 10, 13, din care reiese că Dumnezeu i-a rânduit fiecărui neam un înger păzitor şi că toate entităţile cereşti, oricare le-ar fi numele şi rangul, se află în subordinea lui Dumnezeu. Apostolul Pavel va folosi această temă în Epistola către Evrei, capitolele 1 şi 2, spre a demonstra că, în calitatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu (şi, deci, El Însuşi Dumnezeu), Iisus Hristos e mai presus de toate entităţile cereşti. De notat că numeroşi traducători din ebraică (RSV, BJ, RADU, GALA) au preferat textul Septuagintei, în timp ce alţii (KJV, TOB, OSTY) au rămas pe Textul Masoretic”[10].

9: partea Dom­nu­lui a devenit poporul lui Iacob,

partea lui de moştenire, Israel.

„Printr-o poruncă dumnezeiască şi veche îngerii sunt împărţiţi pentru purtarea de grijă a fiecărui neam. Dar partea Domnului este slava celor credincioşi. Că Domnul sau nu se îngrijeşte de toţi oamenii – şi s-ar explica aceasta, fie că nu poate, lucru care nu-i îngăduit de gândit, pentru că ar fi un semn de slăbiciune; fie că nu vrea, deşi poate, dar şi această idee nu se împacă cu bunătatea Lui; că nu se poate spune că desfătarea L-a făcut nepăsător pe El, Care pentru noi a luat trupul cel pătimitor – sau se îngrijeşte de toţi, idee care I se cuvine, pentru că este Domnul tuturora. Nu este Mântuitor numai pentru unii, iar pentru alţii nu; dar a împărţit fie­că­ruia, după aptitudinea pe care fiecare o avea, binefacerea Lui”[11].  „Îngerii buni au fost rânduiţi de Atotţiitorul să su­pravegheze cele de pe pământ după căderea noastră din a­ceastă stăpânire şi din pricina ei, deşi aceasta nu ni s-a luat deplin, din pricina iubirii de oameni a lui Dumnezeu. Căci ho­tarele îngerilor, cum zice Moise în cântarea lui, le-a aşezat Dumnezeu după ce a împărţit neamurile. […] Iar mie mi se pare că de atunci s-a ales numele şi s-a prevestit neamul din care avea să ia trup Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu”[12].

10: Îndestulatu-l-a pe el în pustie,

în arzătoare se­te, în loc fără apă,

împrejmuitu-l-a şi l-a călăuzit

şi l-a pă­zit ca pe lumina ochiului Său.

11: Ca un vultur ce-şi umbreşte cuibul

întinzându-şi dorul aripelor spre pui,

aşa i-a luat du­cându-i pe grumajii Săi.

„Imaginea grandioasă a vulturului care-şi învaţă puii să zboare”[13].

Dar ce face cu credincioşii? Un lucru foarte minunat, în chip covârşitor mai presus de ceea ce s-a spus mai înainte. Căci Dumnezeu nu se aşează numai pe noi, dându-ne viaţa, încălzindu-ne, păzindu-ne şi veselindu-ne în chip minunat, cum face pasărea cu puii ei. Ci, o, minune a dragostei dum­ne­zeieşti!, ne aşează pe Sine însuşi şi se face pe Sine ca o căruţă nouă a noastră, mai presus de înţelegere, prin pri­so­sinţa nesfârşită a dragostei Sale, păzindu-ne în siguranţă şi purtându-ne în chip nespus la bunătăţile negrăite şi supra­lu­meşti ale vieţii mai presus de ceruri şi pregătindu-ne astfel să ne desfătăm de cele mai presus de fire şi să ne umplem de pace şi să ne odihnim în cele de netălmăcit şi să ne bucurăm şi să gustăm în chip dumnezeiesc şi duhovnicesc şi să ne în­dulcim, precum se cuvine, de ele”[14].

12: Domnul singur i-a povăţuit,

dumnezeu străin nu s-a aflat cu ei.

„Vezi puterea celui Unul şi singur? Nu era cu ei dum­nezeu străin, pentru că Domnul singur îi conducea pe ei. Dar Domnul nu călăuzeşte pe cei ce se întorc de la El. Când ci­neva îi urmează cuiva, înseamnă că s-a întors spre acela. Ne­voind, deci, să avem cu noi alt dumnezeu, pe dracul, sau vreo patimă, trebuie să urmăm Celui ce e Unul şi singur, printr-o întoarcere cu mintea spre El”[15].

13: Urcatu-i-a pe ei la tăria pământului,

cu roada ţarinilor i-a hrănit;

miere din piatră supt-au

şi untdelemn din stâncă vârtoasă,

„Mierea albinelor sălbatice, cu fagurii adăpostiţi în clonţani (vezi şi Psalmi 80, 16); untdelemn din măslinii ce cresc în locuri pietroase”[16].

„Iar stânca este trupul lui Hristos, Care a răscumpărat cerul şi toată lumea”[17]. Astfel, prin miere şi untdelemn, ca şi prin elementele din versetul următor, vom înţelege hrana euharistică sau pe cea spirituală.

14: unt de vacă şi lapte de oaie

cu grăsimea mieilor şi-a berbecilor,

a viţeilor şi-a iezilor,

cu grăsime din mă­du­va grâului;

şi sânge de strugure-au băut: vin.

Vom socoti acestea bunuri duhovniceşti, izvorâte din Stânca Hristos, de care s-au scârbit (mare parte dintre) ur­maşii lui Iacov:

15: A mâncat Iacob şi s-a săturat

şi s-a lepădat de Cel-Iubit,

s-a îngroşat, s-a îngrăşat şi s-a lăbărţat

şi L-a pă­ră­sit pe Dumnezeul Cel ce l-a făcut

şi s-a-ndepărtat de la Dum­nezeu, mântuitorul său.

16: Mântuitu-M-a-ntru [dumnezei] stră­ini,

în­tru urâciunile lor M-a amărât;

17: el nu lui Dumnezeu I-a adus jertfe, ci diavolilor le-a adus,

dumnezeilor pe care ei nu i-au ştiut,

cei noi şi de curând veniţi,

pe care părinţii lor nu i-au ştiut.

18: Pe Dumnezeul Cel ce te-a născut L-ai părăsit

şi L-ai ui­tat pe Dumnezeul Care te hrăneşte.

19: Văzut-a Domnul şi S-a stâr­nit

şi prin mânie S-a-ntărâtat asupra fiilor şi fiicelor Sale.

20: Şi a zis: – Întoarce-voi faţa Mea de la ei

şi le voi arăta cum va fi la urmă;

că neam îndărătnic e acesta,

fii lipsiţi de credincioşie.

„Acolo unde Domnul priveşte e pace şi veselie, iar a­colo de unde Domnul îşi întoarce faţa Sa, acolo intră rău­ta­tea. Dumnezeu nu vrea să vadă răul, pentru că este bun. Iar dacă Dumnezeu în chip voit îşi întoarce ochii Săi, atunci ră­utatea se naşte cu putere din pricina necredinţei ome­neşti”[18].

21: Ei Mi-au întărâtat gelozia prin cei ce nu sunt Dumnezeu,

mânia Mi-au aprins-o prin idolii lor;

le voi în­tă­râ­ta şi Eu gelozia prin cei ce nu-s popor,

printr-un popor ne­rod îi voi obijdui.

„Versetul va fi citat parţial, din memorie, de Apostolul Pavel în Romani 10, 19”[19].

22: Că foc s-a aprins din mânia Mea;

arde-va pân-la iadul cel mai de jos,

va mistui pământul şi roadele lui,

temeliile munţilor le va pârjoli.

23: Rele voi aduna asupră-le

şi-ntru ei Îmi voi sfârşi săgeţile toate.

24: Sleiţi vor fi de foa­me şi de păsări hulpave

şi de nevindecată gârbovire;

dinţi de fiară voi trimite-mpotriva lor,

cu mânia târâtoarelor pă­mântului.

25: Din afară-i va stârpi sabia,

din lăuntrul cămă­rilor, frica:

pe tânăr şi pe fecioară,

pe sugar şi pe bătrânul de-alături.

„Dumnezeu nu se mânie, aşa precum gândesc unii; dim­­­potrivă, de cele mai multe ori ameninţă, dar totdeauna sfă­­tuieşte omenirea şi-i arată ce trebuie să facă. Metoda a­ceasta este bună; ne înfricoşează, ca să nu păcătuim”[20].

26: Zis-am: Îi voi împrăştia

şi voi face să piară a­min­tirea lor dintre oameni…

În pofida numeroaselor ameninţări, oamenii nu au, ade­seori, voinţa ori hotărârea de-a urma voinţei divine. „Fi­indcă nu este frica lui Dumnezeu înaintea ochilor noştri. Ne-am făcut groapa tuturor răutăţilor şi de aceea am dispreţuit ca pe-o simplă vorbă pedeapsa înfricoşată a lui Dumne­zeu”[21].

27: Aceasta, dacă n-ar fi mânia vrăjmaşilor,

ca nu cumva aceştia să dăinuie prea mult,

ca nu cumva potrivnicii să sară-asupra lor

şi să zică: – Mâna noastră-naltă este

şi nu Domnul a făcut acestea toate…

28: Că-i neam ce şi-a pierdut capul,

în ei nu e ştiinţă;

29: ei n-au gândit ca să-nţeleagă:

cum să le ia pe toate din veac ce va să vină.

Dumnezeu ne lasă uneori pe mâna vrăjmaşilor, însă, spre a nu se trufi aceia cu puterea lor, îi va lovi şi pe ei. „A rănit boala, a tămăduit credinţa. A văzut că simţământul tău lăuntric nu este lipsit de dorinţe evlavioase, dar este bântuit de amânări, şi de aceea a socotit că e mai bine să te doje­nească, să nu-ţi vatăme mântuirea, ci să-ţi grăbească supu­ne­rea faţă de Dumnezeu”[22]. Sfârşitul versetului 29 îndeamnă oa­menii să cugete la cele ce vor veni, înţelegând şi viaţa de aici, dar, mai cu seamă, pe cea viitoare.

30: Cum oare va fugări unul o mie

şi doi vor go­ni zece mii,

dacă Dumnezeu nu şi-ar fi luat mâna de pe ei,

da­că Domnul nu i-ar fi lăsat?

31: Că dumnezeii lor nu sunt ca Dum­nezeul nostru,

iată ceea ce duşmanii noştri nu pot să pri­ceapă.

32: Că via lor este din via Sodomei,

viţa lor, din viţa Go­morei;

strugurele lor, strugure de fiere,

poamă le e de amă­răciune;

33: vinul lor, suflare de balaur,

suflare de aspidă ne-mblânzită.

Viţa „cea sălbatică şi ucigătoare este diavolul. De la el picură turbare, venin şi mânie […]. Din această vie au cules roade locuitorii Sodomei şi înnebuniţi de patimi s-au unit bărbaţi cu bărbaţi, împotriva firii. Ei se datoreşte faptul că cei con­temporani lui Noe, alunecând în necredinţă, au fost în­ghiţiţi de potop; din rodul ei a sorbit Cain, care şi-a înroşit mâinile şi a mânjit pământul cu sângele unuia dintre fraţii săi”[23]. Din această vie beau şi ereticii; aceştia „ca îmbătaţi de vorbării mincinoase, nu ştiu de unde născocite, vomează din comoara rea a inimii lor cele rele”[24]. „Mânia dracilor es­te vinul lor şi mânia aspidelor fără vindecare. (Scriptura) nu­meşte fierberea plăcerilor trupeşti vinul dracilor, iar neas­cultarea îngâmfată şi dispreţuitoare, vinul aspidelor[25].

34: Oare nu sunt acestea, iată, adunate la Mine,

pecetluite-n vistieriile Mele?

35: În ziua răzbunării voi plăti,

la vremea când piciorul lor va luneca;

fiindcă aproape-i ziua pieirii lor,

ceea ce vi s-a pregătit e de faţă.

36: Că Domnul îl va judeca pe poporul Său

şi Se va pleca spre robii Săi

vă­zân­du-i vlăguiţi

şi părăsiţi în primejdii

şi neputincioşi.

„Primele două versuri se regăsesc întocmai în Psalmi 134, 14”[26].

37: Atunci a zis Domnul: – Unde sunt dumnezeii lor

spre care au nă­dăj­duit,

38: din ale căror jertfe voi mâncaţi grăsimea

şi din ale căror turnări beţi vinul?

Scoală-se şi să vă ajute

şi să vă fie paveze!

Turnări = libaţii; acte rituale prin care se vărsa pe pământ sau pe carnea jertfelor vin (sau alte lichide aduse în cinstea zeilor)”[27].

39: Vedeţi, vedeţi că Eu sunt

şi că-n afară de Mine nu este un alt Dumnezeu;

Eu voi ucide şi voi face viu,

Eu voi răni şi voi vindeca

şi nu-i nimeni care să scoată din mâinile Mele.

„Bine se zice, căci unul este Dumnezeu şi Singurul şi Întâiul. Dar acestea nu se zic spre desfiinţarea Fiului. Să nu fie! Căci şi El este în Cel unul şi Întâiul şi Singurul, ca Cel ce e singur Cuvântul şi Înţelepciunea şi strălucirea Celui u­nul şi singurul şi întâiul. Căci este şi El întâiul, fiind pli­nă­ta­tea dumnezeirii Celui dintâi şi singurul, adică fiind Dum­ne­zeu întreg şi deplin. Deci nu s-a spus pentru El (pentru des­fiinţarea Lui), ci spre a se arăta că nu este altul cum e Tatăl şi Fiul Lui. Acesta este gândul proorocului arătat şi vădit tuturor”[28]. „Deşi ar putea zice cineva că acestea se referă la Tatăl, se potrivesc să se spună şi despre Fiul, deoarece, chiar făcându-Se om, Îşi arată identitatea şi neschimbarea Sa celor ce socotesc că S-a schimbat din pricina trupului şi a devenit altceva”[29]. Pe scurt, mărturisim un Dumnezeu, în trei Ipo­stasuri. „Fiindcă nici asupra altor neamuri (dintre care şi noi ne-am înălţat la oceanul nemărginit şi îmbelşugat şi la dis­po­ziţia tuturor al luminii dumnezeieşti începătoare, revărsată prin dăruire) n-au stăpânit zei străini. Ci unul era Stăpânul tuturor. Şi spre El i-a înălţat pe cei ce I-au urmat prin îngerii care împlinesc slujirea ierarhică pentru fiecare neam”[30]. Iar Dumnezeu Cel unul va ucide şi va face viu, va răni şi va vin­deca: „Abia după ce trupul a murit şi păcatul a fost smuls din rădăcină, trupul va fi refăcut, întocmai cum este renovat un templu din toate aceleaşi părţi, însă nemuritor şi prosper. Pentru că, înainte de a muri, trăia în mod necesar cu trupul şi păcatul, avându-şi înfipte rădăcinile înlăuntrul aces­tuia, deşi era oarecum îngrădit de cugetul înţelept şi de do­jană. După ce am fost luminaţi prin botez, ar fi trebuit să nu mai să­vârşim ceea ce nu este drept, să fie îndepărtat cu totul pă­catul de la noi. Dar şi după ce am crezut şi ne-am apropiat de apa sfinţirii, adesea ne aflăm în păcate. Nimeni nu se poa­te mândri că este fără păcat, că nici chiar cu gândul nu pă­cătuieşte. Prin credinţă s-a ajuns să se împuţineze şi să se îm­blânzească păcatul, să nu mai facă roade vătămătoare, dar n-a fost smuls din rădăcini. Acum reprimăm mlădiţele lui, adică gândurile cele rele, ca nu cumva o rădăcină a amă­ră­ciunii să dea rod şi să ne aducă necaz, nu permitem să crească şi să se dezvolte bobocii lui, pentru a nu da rod, îi tăiem cu cuvântul, ca şi cu o secure, de lângă rădăcină. Numai în viaţa viitoare chiar şi gândul cel rău va dispă­rea”[31]. „Dacă ceea ce este mai bun trebuie să învingă, a­tunci negreşit că duşmanul va fi ucis. Virtutea va avea bi­ru­in­ţă îm­­potriva răutăţii numai atunci când vrăjmaşul ei, prin ajutorul pe care îl vor da acesteia gândurile cele mai bune, va dispărea pentru totdeauna în nefiinţă; iar atunci se va îm­plini şi ceea ce s-a zis de Dumnezeu prin profeţia care zice: Eu voi ucide şi Eu voi face să fie cineva viu, şi aceasta pe bu­nă dreptate, fiindcă ceea ce este bun nu poate să trăiască în mine decât numai când este învingător, şi deci viu, prin moartea vrăjmaşului”[32].  „Într-adevăr e un dar al lui Dum­ne­zeu să mori păcatului şi să vezi în duh. Căci cuvântul sfânt ne făgăduieşte că abia prin moarte dobândim viaţă. […] (Iar) dacă nu rănesc relele din noi înşine, atunci nu voi putea vin­deca nici dispoziţia iubitoare, otrăvită şi ea din pricina urii. Şi tot aşa şi toate celelalte care mocnesc în noi din pricina răutăţii, mă gândesc îndeosebi la lupta rea a patimilor şi la războiul cel crunt care se dă între oameni din pricina plă­ce­rilor pătimaşe şi care ne robesc legii păcatului”[33].

40: Că mâna Mea Mi-o voi ridica în cer

şi pe dreap­ta Mea Mă voi jura

şi voi zice: – Viu sunt Eu în veac!

 „Iar dreapta lui Dumnezeu şi Tatăl este Fiul, prin care ţine toate, porunceşte tuturor şi lucrează dumnezeieşte, che­mând cele ce nu sunt să se facă şi celor făcute dăruindu-le bu­na existenţă. Aşadar taina Mântuitorului nostru a fost pri­mi­tă printr-un jurământ care trebuia să întărească în credinţă pe moştenitorii făgăduinţei”[34].

41: Că sabia ca pe un fulger Mi-o voi ascuţi

şi mâ­na Mea va prinde-ntr-însa judecata

şi cu pedeapsă voi plă­ti vrăjmaşilor Mei,

şi celor ce Mă urăsc le voi plăti.

42: Să­ge­ţile Mi le voi îmbăta de sânge

şi sabia Mea carne va mân­ca

şi sânge de răniţi şi de robiţi,

din capetele capilor duşmani.

„Este lămurit din cele spuse că cei care nu sunt duş­mani declaraţi ai adevărului şi nici nu urăsc Cuvântul, nu-şi vor urî propria lor mântuire; dimpotrivă, vor scăpa de pe­depsele pe care le aduce ura”[35]. Altfel, cei răniţi de patimi şi robiţi păcatului şi falselor credinţe vor sângera de sabia lui Dumnezeu, sabie ce desparte pentru totdeauna pe vrăjmaşii credinţei de fericirea cea veşnică.

43: Veseliţi-vă, voi, ceruri, împreună cu El,

Lui să I se-închine toţi fiii lui Dumnezeu!

Veseliţi-vă, voi, neamuri, îm­preună cu poporul Său,

întărească-se pentru El toţi în­ge­rii lui Dumnezeu!

Că El va răzbuna sângele fiilor Săi

şi cu răzbunare le va plăti vrăjmaşilor Săi,

şi celor ce-L urăsc le va plăti

şi va curăţi Domnul pământul poporului Său”.

„Acest verset e formulat astfel în Versiunea Ebraică:

Voi, neamuri, lăudaţi-l pe poporul Său,

căci El va răzbuna sângele servilor Săi,

răzbunarea o va-ntoarce asupra potrivnicilor Săi

şi va curăţa pământul poporului Său.

Versiunea Septuagintei este atestată de manuscrisele de la Qumran, ceea ce i-a făcut, probabil, pe traducătorii BJ s-o adopte ca atare”[36].

Cântarea lui Moise se încheie cu o doxologie; de re­marcat că şi neamurile sunt chemate la bucuria preamăririi lui Dumnezeu. Finalul, însă, e în tonul întregii Cântări, fă­găduind nimicirea vrăjmaşilor lui Dumnezeu.

44: Moise a scris această cântare în chiar ziua a­ceea şi i-a pus pe fiii lui Israel s-o înveţe. Şi a venit Moise şi a grăit toate cuvintele acestei Legi în auzul poporului, el şi Iosua, fiul lui Navi.

45: Iar după ce Moise a sfârşit de spus toate cuvintele acestea în faţa-ntregului Israel, le-a zis:

46: „Pu­neţi la inimă toate cuvintele pe care vi le mărturisesc eu astăzi şi porunciţi-le fiilor voştri să păzească şi să plinească toate cuvintele acestei Legi;

47: că ea nu-i pentru voi doar o vorbă goală, ci e însăşi viaţa voastră, şi prin cuvântul aces­ta vă veţi îndelunga zilele pe pământul spre care treceţi Ior­da­nul ca să-l moşteniţi”.

„Fragmentul cuprins în versetele 45-47 constituie o con­tinuare a textului din capitolul 31, 27. El se referă la cu­vintele legii, nu ale cântării. După această paranteză, verse­tul 48 reia cursul naraţiunii de la versetul 44”[37].

48: Tot în ziua aceea a grăit Domnul cu Moise, zi­când:

49: „Suie-te în muntele acesta Abarim, muntele Nebo, ca­re este în ţara Moabului, faţă-n faţă cu Ierihonul, şi vezi ţa­ra Canaanului, pe care-o dau Eu moştenire fiilor lui Israel,

50: şi mori acolo, în muntele pe care te sui, şi te adaugă la po­porul tău, în acelaşi chip în care Aaron, fratele tău, a murit în muntele Hor şi s-a adăugat la poporul său,

51: pentru că n-aţi ascultat de cuvântul Meu în mijlocul fiilor lui Israel, la apa Meribei, la Cadeş, în pustia Sin, pentru că nu M-aţi ară­tat pe Mine sfânt întru fiii lui Israel;

52: că vei vedea ţara cum îţi stă-nainte, dar într-însa nu vei intra”.

„Textul Masoretic adaugă: în ţara pe care Eu le-o dau fiilor lui Israel[38].

Evenimentele reamintite aici sunt descrise la Cartea Numerii. Moise va sui pe Abarim (= garduri; colţuri), pe mun­tele Nebo (= înălţime; proorocire; contemplare), de un­de va privi Canaanul şi unde avea să moară. Pare o pedeapsă faptul că el n-a intrat în pământul făgăduinţei. Înclinăm, to­tuşi, să credem că nu avea nevoie de Canaanul cel văzut ace­la care s-a învrednicit de contemplarea celor negrăite.

Textul se întrerupe din nou şi va fi reluat în capitolul 34, spre a face loc aici binecuvântării lui Moise. „Prin aceas­tă binecuvântare, Moise îşi ia rămas bun, înainte de moarte, de la poporul său. Muribunzilor le erau atribuite calităţi neo­biş­nuite de previziune a viitorului, de aceea binecuvântarea sa capătă o forţă deosebită”[39].


[1] BBVA, p. 238

[2] SEP 1, pp. 605-606

[3] BBVA, p. 238

[4] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre cunoştinţa de Dumne­zeu, 167

[5] Sf. Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, II, 6

[6] Sf. Chiril al Ierusalimului, Catehezele, VII, 8

[7] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 344

[8] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 535

[9] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, IV, 17

[10] BBVA, p. 238

[11] Clement Alexandrinul, Stromate, VII, 6, 4-6, 62

[12] Sf. Grigorie Palama, 150 Capete despre cunoştinţa naturală, des­pre cunoaşterea lui Dumnezeu, despre viaţa morală şi despre făp­tu­ire, 62

[13] BBVA, p. 239

[14] Calist Patriarhul, Capete despre rugăciune, 75

[15] Calist Catafygiotul, Despre viaţa contemplativă, 16

[16] BBVA, p. 239

[17] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XLIII, 9

[18] Clement Alexandrinul, Pedagogul, I, 70, 1-2

[19] BBVA, p. 239

[20] Clement Alexandrinul, Pedagogul, I, 68, 3

[21] Sf. Maxim Mărturisitorul, Cuvânt ascetic, 27

[22] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, LXXIX, 1

[23] Metodiu de Olimp, Banchetul, V, 5

[24] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, III

[25] Sf. Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, 54

[26] SEP 1, p. 610

[27] BBVA, p. 240

[28] Sf. Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, III, 6

[29] Sf. Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, I, 36

[30] Sf. Dionisie Areopagitul, Despre ierarhia cerească, IX, 3

[31] Metodiu de Olimp, Aglaofon, XLI

[32] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre desăvârşire

[33]  Sf. Grigorie de Nyssa, Omilii la Ecclesiast, VI

[34] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la Facere, III

[35] Clement Alexandrinul, Pedagogul, I, 69, 2

[36] BBVA, p. 240

[37] DEUT, p. 242

[38] BBVA, p. 240

[39] DEUT, p. 242

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s