Comentarii la Deuteronom – 25

Posted: 19/01/2009 in Deuteronom
Etichete:, ,

CAPITOLUL 25 – Măsuri de pază.

 

1: De se va întâmpla o neînţelegere între oa­meni şi vor veni la judecată şi se vor judeca, celui drept i se va da dreptate, iar cel vinovat va fi osândit.

2: Dacă celui vi­novat i se va cuveni bătaie, judecătorii vor porunci să-l în­tindă jos şi să fie bătut în faţa lor, după măsura vinovăţiei lui.

3: Patruzeci de lovituri i se pot da, dar mai multe, nu; că dacă i se vor da mai multe, atunci fratele tău va fi schilodit în chiar faţa ochilor tăi.

La vechii evrei, în cazul pedepselor prin bătaie, se fo­lo­sea un bici cu trei plesne, fiecare lovitură fiind socotită în­treit; astfel, se puteau aplica până la 13 lovituri, obţinându-se 40-1 lovituri, fără a se împlini numărul de patruzeci. „La această limită se va referi Apostolul Pavel, căruia i se aplicase pedeapsa maximă (II Corinteni 11, 24)”[1]. „Flagelarea este considerată în tradiţia iudaică pedeapsa cea mai înjositoare”[2].

La fel, în războiul cel nevăzut, nu va îngădui Dumnezeu să fim în­cercaţi peste puterile noastre. Facem această trecere de­oa­re­ce Scriptura cere să se dea dreptate celui drept, însă aceasta se va petrece deplin numai la judecata divină. „În multe chi­puri ni se desemnează taina lui Hristos prin porunca veche şi ni se zugrăveşte patima mântuitoare, în care şi prin care am fost izbăviţi de cel ce avea puterea să ne chinuiască şi ne supunea unor lovituri cumplite. […] Loviturile de bici până la numărul patruzeci, aprobate celor ce biciuiesc şi celor bi­ciuiţi, preînchipuie timpul preadorit al venirii Unuia Năs­cu­tului cu trupul, când noi toţi cu rana Lui ne-am vindecat, iar El S-a rănit pentru păcatele noastre. Căci Israeliţii s-au nă­pus­tit cu ocări asupra Lui, iar Pilat i-a aplicat lovituri peste spa­te, prin ceea ce noi am fost scoşi de sub pedeapsă şi chi­nuri. Căci multe erau odinioară bătăile păcătosului […]. Dar Hristos a fost biciuit pentru noi. Căci precum pentru toţi a murit, aşa a fost şi biciuit pentru toţi, El Unul fiind de un preţ egal cu toţi. Iar numărul de patruzeci de zile tăindu-l în cinci opţi, vei afla pe opt şi pe cinci. Iar acest număr indică timpul lui Hristos. Pentru că Unul Născut a venit în timpul al cincilea, după parabola evanghelică (Matei 20, 1-16), în ca­re se spune de un stăpân că a tocmit lucrători la vie, ieşind pe la ceasul întâi, al treilea, al şaselea, al nouălea şi al un­sprezecelea. Şi S-a sculat în ziua a opta, surpând stăpânirea morţii şi nimicind împreună cu ea şi pe tatăl stricăciunii ivi­te, adică păcatul, care fiind înlăturat, a trebuit să înceteze şi bătăile şi pedepsele şi chinurile pentru el. Deci legea nu în­gă­duie bătăile să treacă peste numărul patruzeci, lăsând până la venirea lui Hristos chinurile şi preînchipuind timpul ier­tării. […] Dar trebuie ştiut şi aceea că Israil, păcătuind, a ră­tă­cit patruzeci de ani prin pustie. Căci cu jurământ S-a jurat Dumnezeu să nu-i ducă pe ei înainte în pământul făgă­du­in­ţei. Acesta le era lor timpul mâniei. Iar trecând timpul, a în­cetat mânia şi urmaşii lor au trecut Iordanul şi au intrat în ţară. În aceasta s-a arătat că supărarea n-a trecut peste anul al patruzecilea. Deci şi acesta a fost un chip clar al faptului de a nu fi fost bătuţi oamenii cu mai mult de patruzeci de lo­vituri. Căci după aceasta a venit timpul iertării, care ne-a a­dus trecerea tainică a Iordanului şi cuţitele de piatră, adică tăierea împrejur în duh, sub conducerea lui Iisus. Căci după Moi­se şi lege ni s-a făcut nouă conducător Iisus [preîn­chi­pu­it prin Iosua sau Iisus Navi – n. n.]”[3].

4: Să nu legi gura boului care treieră.

În afara înţelesului imediat, locul se referă la cei ce, depunând o muncă, nu trebuie lipsiţi de cele necesare vieţii. De văzut şi I Corinteni, cap. 9; I Timotei 5, 17-18, locuri ce se referă la cele cuvenite preoţilor.

5: Dacă vor locui fraţi în acelaşi loc şi unul din ei va muri fără ca din el să rămână urmaş, atunci femeia celui mort să nu se mărite cu bărbat din afară; fratele bărbatului ei va intra la ea şi o va lua de femeie şi va locui împreună cu ea.

6: Şi va fi că pruncul ce se va naşte va purta numele celui mort, şi astfel numele acestuia nu se va stinge din Israel.

„Este vorba de o formă specială de căsătorie, cunos­cu­tă sub numele de levirat (cf. lat. levir = cumnat, care tra­duce ebr. yabam). Conform acestui obicei, văduva lipsită de copii urma să se căsătorească cu cel mai vârstnic dintre cum­naţi, pentru ca bărbatul mort să nu rămână fără urmaşi. În­tâiul născut din această căsătorie era considerat fiu şi moştenitor al de­func­tu­lui. Obiceiul leviratului era răspândit la mai multe popoare din Vechiul Orient, dar putea fi respins de cei implicaţi”[4]. „Femeia unui bărbat care murea fără co­pii trebuia să fie dată fratelui lui. Pentru că moartea era so­cotită un rău de ne­mân­gâiat şi pentru că în legea veche se făcea totul în vederea vieţii acesteia pământeşti, legea po­runcea ca fratele cel viu să se căsătorească cu soţia fratelui ră­posat, ca să nu se stingă ca­sa lui. Dacă se întâmpla ca ră­po­satul să nu lase copii – cea mai mare mângâiere în faţa morţii –, atunci jalea era fără mar­gini. Pentru aceasta le­giu­i­torul a izvodit o mângâiere pentru cei lipsiţi din fire de copii şi a poruncit ca acela născut să fie socotit copilul răpo­sa­tu­lui. Când de pe urma unui bărbat răpo­sat rămânea un copil, o astfel de căsătorie nu era îngăduită. Şi de ce? – aş putea fi întrebat. Dacă un altul străin se putea că­să­to­ri cu văduva, apoi cu atât mai mult fratele răposatului! Nici­de­cum! Legea voia ca înrudirea dintre oameni să se în­tin­dă cât mai mult şi să existe multe prilejuri pentru întinderea acestei înrudiri în­tre oameni. Dar atunci pentru ce nu avea vo­ie să se mă­rite cu un străin soţia celui răposat fără copii? Pen­tru că din o astfel de căsătorie copilul ce s-ar fi născut n-ar mai fi fost socotit al celui răposat. Aşa însă, pentru că era o­drasla fra­telui celui răposat, putea fi socotit copilul acestuia. De alt­fel, un stră­in nu avea nici un interes să continue familia celui ră­posat. Fratele însă dobândea acest drept din pricina înrudirii”[5].

7: Dar dacă omul nu va voi s-o ia pe femeia fra­telui său, să iasă femeia la poarta cetăţii, în faţa bătrânilor, şi să zică: Cumnatul meu nu vrea să înalţe numele fratelui său în Israel; fratele bărbatului meu nu m-a vrut.

8: Atunci bă­trânii cetăţii lui îl vor chema şi vor sta de vorbă cu el; şi da­că el se va ridica şi va zice: Nu vreau s-o iau!,

9: atunci cum­nata lui va veni la el acolo, în faţa bătrânilor, îi va scoate sandala de la un picior, îl va scuipa în obraz şi va zice: Aşa i se face omului care nu zideşte casa fratelui său!…;

„Scoaterea încălţămintei este gestul prin care cineva renunţă la un drept de proprietate; cf. Rut 4, 7”[6].

10: iar nu­me­le lui în Israel se va chema: «Casa celui c-un picior desculţ…»

„Refuzul cumnatului de a se căsători, conform obi­ce­iului, cu văduva fratelui decedat atrage după sine o reacţie sta­bilită prin norme precise din partea văduvei. În cazul vân­zării unei proprietăţi, vânzătorul îşi scotea încălţămintea şi o în­mâna cumpărătorului, ca semn de renunţare la orice drep­turi de proprietar (cf. Rut 4, 7). Când femeia îl descalţă pe cum­­natul ei, îi neagă orice drept la proprietatea fratelui de­ce­dat, care i s-ar fi cuvenit lui, prin moştenire, în caz de că­să­torie. Refuzul cumnatului este dezonorant pentru văduvă. Această dezonoare se răsfrânge asupra cumnatului atunci când ea îl scuipă”[7].

„Dacă te sârguieşti pururi să-ţi încalţi picioarele tale spre gătirea Evangheliei păcii, vei zidi cu si­guranţă şi casa ta şi a aproapelui tău. Dar de te vei lenevi, vei fi scuipat în faţă în chip nevăzut şi vei moşteni, după le­ge, numele celui ce şi-a lepădat încălţămintea”[8].

11: Dacă doi bărbaţi se iau undeva la harţă – om cu fratele său –, iar femeia unuia dintre ei va veni să-l scoa­tă pe bărbatul ei din mâna celui ce-l bate şi, întinzându-şi mâna, îl va apuca pe acesta de părţile lui ruşinoase,

12: să-i tai mâna; ochiului tău să nu-i fie milă de ea.

„Această măsură extrem de severă, care prevede mu­ti­larea pentru a sancţiona un delict, este unică în Vechiul Tes­tament”[9]. De altfel, nu avem nici o referire cum că a­ceastă prevedere s-ar fi aplicat.  Filon din Alexandria interpretează prescripţia „alegoric, mâna tăiată reprezentând gândurile care trebuie alungate, pentru că ating însuşi principiul generării”[10].

„Din această pricină a po­run­cit şi legea să fie tăiată mâna femeii care apucă de cele ru­şinoase pe un bărbat când se bate, că având loc o luptă în­tre gânduri, pentru alegerea între bunurile lumeşti şi cereşti, aceea, înlă­tu­rând alegerea celor din urmă, a ales pe cele ale facerii şi ale stricăciunii, deoarece prin mădularele care ajută la naş­tere a arătat lucrurile făcute”[11].

13: În sacul tău să n-ai pentru cântar greutăţi şi greutăţi, mari şi mici.

14: În casa ta să nu fie măsură şi măsură, mare şi mică.

15: Pentru cântar să ai greutate adevărată şi dreaptă, iar măsura ta să fie adevărată şi dreaptă, ca să trăieşti zile multe pe pământul pe care Domnul, Dumnezeul tău, ţi-l dă ca moştenire;

16: că urâciune este înaintea Dom­nului, Dumnezeului tău, tot cel ce face acestea – cel ce face strâmbătate.

„Îi silea să caute egalitatea cât mai deplină în mo­du­rile dreptăţii. Şi pe drept cuvânt. Căci mintea dreaptă şi iu­bi­toare de dreptate cântăreşte şi măsoară firile lucrurilor şi cau­tă raţiunea egalităţii, mai subţire şi mai exact decât i s-ar părea cuiva că fac cei ce cântăresc monezile în cumpănă şi pe cântar. Şi măsoară fiecăruia din cei priviţi ceea ce i se cuvine cel mai mult, nestricând frumuseţea egalităţii exacte prin prisosinţă şi neîngăduind să se ştirbească egalitatea prin aplecarea spre ceea ce-i prea puţin. Să fie deci, zice, mă­su­rile şi cumpenele drepte şi măsura dreaptă. Iar acestea so­co­tesc că sunt nişte chipuri şi pilde vădite care ne arată mo­du­rile în care trebuie să cercetăm raţiunea exactă a egalităţii şi prin care apare cunoştinţa dreptăţii. Observă însă că cele din lege se măsoară întreolaltă şi au ca hotar dreptatea. Dar cele ce ni s-au dat prin Hristos sunt mai bogate şi se ridică mult dincolo de ele. Căci binele, adică slava vieţii în Hristos, în­trece dreptatea”[12].

17: Adu-ţi aminte de câte ţi-a făcut ţie Amalec când erai pe drum la ieşirea din Egipt,

18: cum ţi-a stat la drum şi ţi-a retezat partea de dinapoi a oastei – pe cei slăbiţi din spatele tău – în timp ce tu erai înfometat şi sleit; şi nu s-a temut de Dumnezeu.

19: Şi va fi că atunci când Domnul, Dum­nezeul tău, te va odihni dinspre partea tuturor vrăjmaşilor tăi de primprejuru-ţi, în ţara pe care Domnul, Dumnezeul tău, ţi-o dă s-o moşteneşti, numele lui Amalec să-l stingi de sub cer. Şi să nu uiţi!

Lupta cu Amaleciţii la care se face referire e descrisă la Ieşirea, cap. 17. Trebuie stinşi de sub cer cei ce nu se tem de Domnul, mai cu seamă în locurile consacrate Lui.


[1] BBVA, p. 229

[2] SEP 1, p. 590

[3] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, VIII

[4] DEUT, p. 236

[5] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, XLVIII, 3

[6] SEP 1, p. 591

[7] DEUT, p. 236

[8] Ioan Carpatiul, Una sută capete de mângâiere, 99

[9] DEUT, p. 236

[10] SEP 1, p. 591

[11] Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, VIII

[12] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, VII

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s