Comentarii la Deuteronom – 22

Posted: 19/01/2009 in Deuteronom
Etichete:, ,

CAPITOLUL 22 – Alte porunci.

 

1: Când vezi boul fratelui tău sau oaia lui rătăcind pe drum, să nu le treci cu vederea, ci întoarce-le din drum şi du-i-le fratelui tău.

2: Dar dacă fratele tău nu es­te aproape de tine, sau nu-l cunoşti, du-le la tine-n adă­post şi să stea la tine până ce fratele tău le va căuta; atunci i le vei da.

3: Aşa să faci şi cu asinul său, aşa să faci cu haina lui, aşa să faci cu tot ce a pierdut fratele tău; din toate câte a pierdut el şi vei găsi tu, nimic să nu treci cu vederea.

4: Când vei vedea asi­nul fratelui tău sau boul său căzuţi în drum, să nu-i treci cu vederea, ci să-i ridici împreună cu el.

La Ieşirea 23, 4 se porunceşte să grijim chiar şi de vi­tele vrăjmaşului nostru. „Vezi cu câtă simţire ne călăuzeşte spre binele cel mai înalt şi mai desăvârşit, poruncind să fa­cem din grija de vitele celui ce ne-a supărat un mijloc de deprindere a uitării răului. Ba îl încununează necontenit şi cu numele de frate, împiedicându-ne, cred, pornirea spre mâ­nie şi sporirea în josnicie şi înfăţişându-ne legea firii ca susţinătoare a iubirii. Căci de vei afla, zice, o vită rătăcitoare sau o haină pierdută, să le redai fratelui tău. Şi de se va în­tâmpla ca vreuna din vitele care obişnuiesc să poarte povară să fi căzut la pământ şi să fie turtită de greutate, să o ajuţi şi să o ridici. Iar aceasta nu e nimic altceva decât o folosire a stăpânilor lor, o deprindere în milostenie, o înaintare spre apropiere sufletească şi o străduinţă de-a arunca departe su­pă­rarea, o ocolire a motivelor de supărare, ca să nu mai vo­im să jignim dragostea şi legea iubirii de fraţi. Dar se pare că şi altceva vrea să spună porunca. Dacă atâta grijă a avut le­giuitorul, încât ne cere ca şi unui animal ne­cuvântător, dacă pătimeşte, să-i dăm ajutor, cum nu va avea cu mult mai mult grijă de oameni şi de iubirea datorată celor de aceeaşi fire? Drept aceea, chiar dacă ne-ar fi duşman cel ce ră­tăceşte, să-l ajutăm să afle de la noi calea cea dreaptă şi să fie susţinut să tindă spre ceea ce este de folos”[1].

5: Femeia să nu se îmbrace în haine bărbăteşti, nici băr­batul să nu se îmbrace cu haine femeieşti; că tot cel ce fa­ce aceasta e urâciune-n ochii Domnului, Dumnezeului tău.

„Aluzie probabilă la ritualuri şi culte păgâne, în care se simula schimbarea de sex, denaturându-se astfel credinţa că omul este creaţia lui Dumnezeu”[2].

„Dar pentru ce legea opreşte pe bărbat să se îmbrace cu haine femeieşti? Pentru că vrea să ne purtăm ca bărbaţi, să n-o facem pe femeile nici cu trupul, nici cu fapta, nici cu gândul, nici cu cuvântul. Le­gea vrea ca cel ce se îndeletniceşte cu adevărul să rămână bărbat şi în răbdare şi în înfrânare şi în viaţă şi în purtări şi în cuvânt şi în exerciţii ascetice, noaptea şi ziua, iar dacă va fi cândva nevoie, să dea mărturie cu sângele lui.”[3].  „Că sfin­ţii trebuie să se arate în toate privinţele într-un singur fel şi nu cu cugetări de două feluri, opuse, se vede clar din po­runca limpede a legii […]. Căci tot aşa de mult este urâciune şi arătare neplăcută înaintea lui Dumnezeu a face pe viteazul în faptele de moliciune muierească (căci aceasta înseamnă a pune în hainele bărbatului pe femeie), cât şi a boli în faptele bărbaţilor de moliciune (căci aceasta este asemenea cu îm­brăcarea bărbatului în haină muierească)”[4].

6: Dacă-n faţa ta se va ivi un cuib de pasăre, fie-n potecă, fie într-un copac, fie pe pământ, cu pui sau cu ouă şi cu mama lor şezând pe pui sau pe ouă, să n-o prinzi pe ma­mă împreună cu puii;

7: mamei dă-i drumul; doar puii să-i iei pentru tine, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti zile multe.

Sunt numeroase locurile din Scriptură care îndeamnă la delicateţe faţă de natură, ori pun, cel puţin, stavilă cru­zimii; aici chiar se condiţionează lungimea vieţii omeneşti în funcţie de atitudinea faţă de creaţie. Dar e şi un tâlc ascuns în acestea: „Fiecare virtute e ca o maică şi ca o obârşie a bu­nătăţilor din ea, fie că numeşte cineva bunătatea, sau iubirea de săraci, sau blândeţea, sau îndelunga răbdare. Căci e bun cineva nu cu sine, ci mai degrabă cu alţii. Şi se împărtăşesc de iubirea lui de săraci cei ce au nevoie de ea; la fel, de blândeţea şi de îndelunga răbdare a aceluia. Deci fiecare vir­tute poate fi cugetată ca o maică şi ca un izvor al bună­tăţilor care sunt în ea şi ţâşnesc din ea. Iar cuiburile virtuţilor sunt sufletele care le cuprind şi le ocrotesc. Deci legea porun­ceşte ca cei ce se întâlnesc cu oamenii în care sălăşluiesc, ca în nişte cuiburi, virtuţile, să-şi însuşească câştigurile ce vin din ele, dar să nu caute să vatăme virtutea, adică maica fap­telor preabune”[5].

8: De vei zidi casă nouă, fă-i la streaşină o apă­ră­toare de jur-împrejur, ca să nu faci în casa ta omor dacă va cădea cineva de pe ea.

De regulă, casele orientale au acoperişul orizontal, ser­vind drept terasă. „Îngrăditura este smerenia. Căci ea în­cu­nunează şi păzeşte toate virtuţile. Precum fiecare virtute trebuie să se întărească cu smerenie […] aşa şi desăvârşirea virtuţii are nevoie de smerenie”[6].  „Dar ce sunt copiii de ca­­re a spus Legea să avem grijă să nu cadă de pe acoperiş? Copiii sunt gândurile ce se nasc în suflet. Pe acestea trebuie să le păzim cu smerenie, ca să nu cadă de pe acoperiş, care […] e desăvârşirea virtuţilor”[7].

9: Via ta să nu ţi-o semeni cu [seminţe] de două fe­luri, ca nu cumva, la strânsură, sămânţa pe care ai se­mă­nat-o să se afierosească împreună cu roadele viei tale.

Finalul versetului are sensul „nu cumva întreaga recoltă să-I fie închinată Domnului (să capete un caracter sacru) şi să nu poată fi folosită pentru consumul obişnuit, profan”[8].

10: Să nu ari cu bou şi cu asin la un loc.

11: Să nu te îmbraci cu haină ţesută amestecat din lână şi din in.

Legea interzice cele eterogene, hibridizările de orice fel, văzând în aceasta un atentat la ordinea divină. „Pentru Philon (Spec. IV, 203-210), această întreită interdicţie este justificată prin necesitatea de a păstra legea firii”[9].

„Legea opreşte apoi să se înjuge un bou şi un asin la aratul pă­mân­tului; poate că legea s-a gândit că e nepo­trivit să fie puse la acelaşi jug aceste animale; dar a arătat în acelaşi timp să nu facem nedreptate unuia de alt neam şi să-l punem sub jug, când (nu) i se poate aduce altă vină decât că e de alt neam, pentru care n-are nici o vină; că a fi de alt neam nu-i un rău, nici consecinţa unui rău. Mi se pare, însă, că textul acesta se interpretează şi alegoric: Nu trebuie dată cultivarea cuvân­tului, în chip egal, şi celui curat şi celui necurat, şi celui credincios şi celui necredincios, pentru că unul – boul – este socotit curat, iar celălalt – asinul – este din rândul ani­malelor necurate”[10].  „Prin aceasta arată că fapta trebuie să fie tot­deauna curată. Dacă deci ceea ce se săvârşeşte are ceva din voia celui ce o săvârşeşte, fapta s-a întinat şi nu este plă­cută lui Dumnezeu”[11].  E vorba despre tăierea voii proprii; a pre­tinde că împlineşti voia lui Dumnezeu ames­tecând şi ceva din voia proprie e o hibridizare pe care Legea o opreşte.  „Fericitul Moise zice, lămurind prin pilde, că su­fle­tul nu trebuie să dea urmare ambelor voiri, celei rele şi celei bune, ci numai celei bune, şi să nu cultive două feluri de roade, cel bun şi cel rău, ci numai pe cel bun. […] Prin toate acestea ne dă în chip tainic să înţelegem, precum s-a spus, că nu trebuie să cultivăm în noi păcatul şi virtutea, ci să se lase spre rodire numai seminţele virtuţii; şi că sufletul să nu aibă părtăşie (comuniune) cu două duhuri, cu Duhul lui Dumnezeu şi cu duhul lumii, ci să se lase robit numai de Duhul lui Dumne­zeu şi să se producă numai rodurile Du­hului”[12].  „Căci amă­girea şi viclenia cu chip de bunătate e cu adevărat păcat foarte greu şi mai mare decât toată prihana şi un lucru din cele mai urâte lui Dumnezeu, având ca soră faţa îndoită a sufletului şi a gândurilor şi schimbarea neîn­ce­tată, care stâr­nesc mânia dumnezeiască a minţii preacurate. […] Astfel legea îi interzice omului ca un lucru prea urât şi necuvenit a umbla cu viclenii, adică a vieţui făţarnic şi a-şi lua chipul drep­tăţii şi a păgubi pe fraţi, dispreţuind legile iu­birii. Dum­nezeu nu ne lasă să avem haină ţesută din două feluri, în­văţându-ne, ca printr-o ghicitură, să nu suferim a avea o min­­te cu două feţe, înţeleg două feţe lăuntrice şi spi­ri­tuale, bles­temata poftă de-a plăcea oamenilor, împletită din două por­niri ce se corup una pe alta. Căci care, sau cum e viaţa făţar­nicilor? Oare nu aceea de-a se arăta vederii oa­me­nilor şi de-a părea că sunt buni, ei nefiind buni cu adevărat? […] Deci faţa îndoită a purtărilor e ţesută din două voinţe ne­asemenea”[13].  „Ce voieşte să spună sfântul prin aceste ghi­cituri? Că nu trebuie să sădeşti în acelaşi suflet, împre­u­nă, patima şi virtutea, nici să-ţi împarţi viaţa între cele po­triv­nice, ca să cultivi în acelaşi suflet mărăcini şi grâu, nici mi­reasa lui Hristos să nu preacurvească cu vrăjmaşii lui Hristos şi, pe de o parte, să zămislească lumina, pe de alta, să nască întunericul. Căci nu pot fi acelea împreună, precum nici laturile virtuţii împreună cu laturile patimii. Căci ce prie­tenie poate fi între neprihănire şi desfrânare? Şi ce unitate de gând, între dreptate şi nedreptate? Sau ce părtăşie are lumina cu întunericul? Nu se retrage una din faţa ce­lui­lalt şi nu vo­ieşte să rămână fără cel ce-l războieşte? Deci, plugarul înţelept trebuie să sloboadă, ca dintr-un izvor bun de băut, ape­le cele bune ale vieţii, neamestecate cu noroi, şi să cu­noască numai rodurile lui Dumnezeu şi cu ele să se oste­nească, cu străduinţă, toată viaţa. Făcând aşa, chiar dacă ar răsări vreun gând străin între rodurile virtuţii, văzând în as­cunsul tău ostenelile tale Cel ce toate le vede, va smulge cu puterea Lui acea rădăcină vicleană şi făţarnică a gân­du­rilor înainte de odrăslire. Căci celui ce stăruie întru oste­ne­lile vir­tuţii îi vine repede în ajutor harul Duhului, care ni­mi­ceşte se­minţele răutăţii şi nu poate cădea acela din nădejde, nici nu poate fi trecut cu vederea şi lăsat neizbăvit cel ce stăruie pururi lângă Dumnezeu”[14].

12: Fă-ţi ciucuri la cele patru laturi ale hainelor tale cu care te îmbraci.

Despre aceşti ciucuri am vorbit în comentariul la Nu­merii 15, 37-41.

13: De-şi va lua cineva femeie şi va trăi cu ea, dar apoi o va urî

14: şi va aduce asupră-i vorbe de învinuire şi-i va scoate nume rău şi va zice: – Am luat-o pe femeia aceasta şi, intrând eu la ea, n-am găsit-o fecioară…,

15: atunci tatăl fetei şi mama ei o vor lua şi vor arăta semnele fecioriei fetei în faţa bătrânilor, în poartă.

„Veşmintele cu care mireasa a fost îmbrăcată în noap­tea nunţii serveau şi de aşternut. Acestea erau înmânate pă­rin­ţilor miresei, care, pe baza urmelor de sânge, puteau do­vedi într-un eventual proces castitatea fiicei”[15].

16: Iar tatăl fetei le va zice bătrânilor: – Pe a­ceastă fiică a mea am dat-o de femeie acestui om, iar el a urât-o;

17: acum el aruncă asupra ei vorbe de-nvinuire zicând: Pe fata ta n-am găsit-o fecioară…; dar iată, acestea sunt sem­nele fecioriei fiicei mele! Şi vor întinde veşmântul ei îna­intea bătrânilor cetăţii.

Veşmântul ei: „cămaşa nupţială”[16].

18: Atunci bătrânii acelei cetăţi îl vor lua pe omul acela şi-l vor pedepsi;

19: îl vor îndatora să plă­tească o sută de sicli de argint pe care-i vor da tatălui fetei, pentru că a scos nume rău unei fecioare israelite; ea îi va de­veni lui soţie, iar el nu va putea s-o izgonească toată viaţa.

„Vezi că a poruncit ca cel ce a dispreţuit pe nedrept pe cea neosândită să nu fie lăsat cu totul nepăgubit de sine­driu? Căci socotesc că binele trebuie respectat şi nu trebuie lăsat ca unii, săturându-se repede să îmbrăţişeze ceea ce le place, să bârfească ceea ce e cinstit ca necinstit, ci mai de­grabă făcut să se silească a avea grijă să se lipească de tot ce e bun şi să iubească a petrece cu cele prea bune spre bunul lor nume. Căci cei ce nu se lasă abătuţi de oboseală din con­ti­nuarea săvârşirii unor lucruri, vor înfăptui bine scopul pe care îl urmăresc”[17].

Urmează alte delicte cu caracter sexual, cele mai gra­ve fiind pedepsite cu moartea:

20: Dar dacă cele spuse vor fi adevărate şi dacă asupra fetei nu s-au găsit semnele fecioriei,

21: atunci fata să fie scoasă la uşa casei tatălui ei; oamenii acelei cetăţi o vor ucide cu pietre, iar ea va muri, pentru că a făcut întinare întru fiii lui Israel, desfrânându-se în casa tatălui ei. Şi aşa vei stârpi răul din mijlocul tău.

De remarcat că fata nu era ucisă doar în cazul în care, vinovată fiind, nega aceasta, prin tatăl său.

22: De se va găsi cineva dor­mind cu femeie măritată, pe amândoi să-i ucideţi: şi pe băr­batul care a dormit cu femeia, şi pe femeie. Şi aşa vei stârpi răul din Israel.

23: De va fi vreo fată fecioară logodită cu băr­bat, şi cineva o va întâlni în cetate şi se va culca cu ea,

24: pe amândoi îi veţi scoate la poarta cetăţii lor şi vor fi ucişi cu pietre: pe fată o vor ucide pentru că n-a strigat în cetate, iar pe bărbat pentru că a umilit-o pe femeia aproapelui său. Şi aşa vei stârpi răul din mijlocul tău.

25: Dacă pe fata cea lo­go­dită o va afla bărbatul acela în câmp şi, silind-o, se va culca cu ea, să-l ucideţi numai pe cel ce s-a culcat cu ea;

26: iar fetei să nu-i faci nimic; asupra ei nu este vină de moarte, căci a­ceasta este ca şi cum cineva s-ar ridica asupra aproapelui său şi l-ar omorî;

27: pentru că el a aflat-o în câmp: fata cea lo­godită va fi strigat, dar n-a fost cine s-o ajute.

28: De va întâlni cineva o fată fecioară, dar care nu-i logodită, şi, silind-o, se va culca cu ea şi vor fi descoperiţi,

29: atunci cel ce s-a culcat cu ea îi va da tatălui fetei cincizeci de sicli de argint, iar ea îi va deveni lui soţie, pentru că el a umilit-o, şi nu va putea s-o izgonească toată viaţa.

„Aşadar, pe cel ce s-a însoţit cu cea logodită l-a de­clarat vinovat de preacurvie [şi l-a condamnat la moarte – n. n.] […]. Iar în înţeles duhovnicesc, dacă se constată, zice, că un suflet care n-a fost în unire şi n-a fost făgăduit lui Hristos prin credinţă, ci a fost în chipul fecioarei, a fost întinat de cineva prin învăţături contrare dreptei credinţe şi dus din rătăcire în rătăcire, ceea ce fac ereticii, răpind pe unii din păgâni şi din iudei şi convingându-i să le urmeze lor, fapta a­ceasta nu va fi fără vină. Ci unul ca acela va plăti tatălui sufletelor, adică lui Dumnezeu, pedeapsa păcatului, închi­puită de-a plăti paguba în bani”[18].  Dar Scriptura arată că acela o va lua de soţie şi-o va ţine toată viaţa, ceea ce ar în­semna că acel suflet e condamnat la cufundarea în rătăcirile eretice; dar, dacă siluitorul dă socoteală tatălui fetei, putem înţelege şi întoarcerea amândurora la dreapta credinţă, de socotim pe tatăl fetei drept chip al lui Dumnezeu.

30: Un bărbat să n-o ia pe femeia tatălui său, şi nici să ridice acoperământul tatălui său.

Era oprită însoţirea cu vreuna dintre soţiile ori con­cu­binele tatălui, excluzând, desigur, pe mama celui în cauză, re­laţie de neconceput. „A ridica acoperământul: expresie eu­femistică; ea se referă la gestul unui bărbat de a-şi ridica poa­la hainei asupra unei femei, ca semn că doreşte s-o aibă (ca soţie sau ţiitoare). Simbol de posesie, dar şi de protecţie. Expresia e mai limpede, prin context, în Rut 3,9”[19].  „Versiunea Ebraică aşează acest ultim verset la începutul capitolului următor, el devenind astfel 23, 1. Totuşi, prin conţinut, el aparţine capitolului 22; aşa îl are Septuaginta (cu excepţia ediţiei Rahlfs) şi tot astfel îl numerotează versiunile engleze KJV şi RSV”[20].


[1] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, VIII

[2] DEUT, p. 235

[3] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 81, 3-4

[4] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, V

[5] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, VIII

[6] Ava Dorotei, Învăţături de suflet folositoare, XIV, 3

[7] Ava Dorotei, Învăţături de suflet folositoare, XIV, 3

[8] BBVA, p. 226

[9] SEP 1, p. 585

[10] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 94, 4

[11] Sf. Varsanufie, Scrisori duhovniceşti, 401

[12] Sf. Simeon Metafrastul, Parafrază la Macarie Egipteanul, 4

[13] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, VII

[14] Sf. Grigorie de Nyssa, Despre nevoinţă

[15] DEUT, p. 235

[16] BBVA, p. 227

[17] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, VIII

[18] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, VIII

[19] BBVA, p. 227

[20] BBVA, p. 227

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s