Comentarii la Deuteronom – 21

Posted: 19/01/2009 in Deuteronom
Etichete:, ,

CAPITOLUL 21 – Ispăşirea unui omor al cărui făptaş e necunoscut. Căsătoria cu femei aflate în robie. Dreptul întâiului-născut. Fiii nesupuşi.

 

1: Dacă pe pământul pe care Domnul, Dumnezeul tău, ţi-l dă ţie să-l moşteneşti se va găsi om ucis zăcând în câmp şi nu se ştie cine l-a ucis,

2: bătrânii tăi şi judecătorii tăi vor ieşi şi vor măsura [depărtarea] până la cetăţile dimprejurul celui ucis;

3: iar bătrânii cetăţii celei mai apropiate de cel ucis vor lua o junincă ce n-a fost pusă la muncă şi n-a tras la jug;

4: şi bătrânii acelei cetăţi vor aduce juninca într-o râpă sălbatică, într-un loc care n-a fost lu­crat, nici măcar semănat, şi acolo-n râpă vor tăia gâtul ju­nincii.

„Ritualul de purificare pentru o crimă anonimă, prin jertfirea unei juninci, nu mai apare în alt loc în Biblie”[1].

5: Apoi să vină preoţii, leviţii, – că pe ei i-a ales Dom­nul, Dumnezeul tău, să-I stea înainte şi să binecuvinteze-ntru numele Lui; şi prin cuvântul lor se va judeca toată-mpotrivirea şi toată vătămarea -,

6: şi toţi bătrânii cetăţii celei mai apropiate de cel ucis îşi vor spăla mâinile pe capul junincii celei tăiate-n râpă.

„Gestul ritual al spălării mâinilor este amintit şi în Psalmi 25, 6 şi 72, 13; el simbolizează proclamarea nevinovăţiei sau dezvinovăţirea. La acest gest ritual se face aluzie în relatarea scenei în care Pilat se spală pe mâini declarându-se nevinovat de sângele lui Iisus (Matei 27, 24)”[2].

7: Şi răspunzând, vor zice: Mâinile noastre n-au vărsat sângele acesta, şi ochii noştri n-au văzut;

8: fii milostiv poporului Tău, Israel, pe care Tu, Doam­ne, l-ai răscumpărat din ţara Egiptului; ca să nu fie sânge nevinovat întru poporul tău, Israel!… Şi li se va ierta lor pă­catul sângelui.

9: Tu, aşadar, vei ridica sângele nevinovat din mijlocul vostru dacă voi veţi face ce este bun şi plăcut îna­intea ochilor Domnului, Dumnezeului tău.

„Fragmentul cuprins între (versetele) 1-9 prezintă un ritual străvechi (Levitic 14, 2-9; 16, 5-10; Numeri 19, 2-10), me­nit să înlăture răzbunarea de sânge în cazul unei crime al că­rei autor nu putea fi identificat. Această răzbunare ar fi pu­tut să se îndrepte împotriva oricărui locuitor al celei mai apro­pi­ate aşezări. Prin acest ritual, localitatea respectivă era ab­sol­vi­tă de orice învinuire, fiind ferită de o asemenea ame­ninţare. Momentul culminant al ritualului, în timpul căruia nu se adu­cea nici o jertfă, îl constituie rugăciunea din ver­setul 8”[3].

„Prin acestea se închipuie gândul duhovnicesc al Scripturii, că nu numai pentru greşelile vădite trebuie să ne temem, ca unii ce vom avea să suferim pedepse pentru ele, ci şi pentru cele săvârşite de noi în chip neştiut, dând mereu junca, adică trupul (gr. sárx, de genul feminin) nostru să fie junghiat în valea înfrânării şi a nevoinţei. De aceea se pă­ră­sea junca încă vie, ca să învăţăm că nu trebuie să omo­râm trupul, ci numai să junghiem şi (să) îmblânzim plăcerile răs­culate”[4]. O notă a traducătorului explică: „În Sfânta Scrip­tură, junca nu rămâne vie, e junghiată, dar Sfântul Maxim a înţeles prin verbul nevrokopin o lovire şi o slăbire a juncii, nu o junghiere a ei”.

Junca e şi tip al lui Hristos: „Deci a fost omorât pen­tru noi Emanuel; S-a slăbit pentru păcatele noastre […]. S-a aflat pătimind aceasta în pământul Iudeilor şi în afara cetăţii Ierusalim. Dar cum sau în ce fel nu s-a cunoscut cel ce a fă­cut acestea? Ce zice legea? Căci ştim că cele îndrăznite îm­po­triva lui Hristos sunt fapta lipsei de credinţă a Iudeilor. […] Pentru ce deci spune legea că nu l-au cunoscut pe uci­gaş? Cuvântul cuprinde o taină şi nu le este descoperit tu­tu­ror în chip simplu. Li se face cunoscut numai celor ce în­ţe­leg drept taina lui Hristos. Conducătorii iudeilor şi cei ce se împărtăşeau de gândurile lor nelegiuite cugetau că au învins pe Hristos fără voia Lui […]. (Însă) Tatăl a dat pe Fiul Său şi, ca să spunem aşa, se zice că El L-a bătut pe El. […] Să nu cugete deci mare lucru despre sine ucigătorul Domnului. Căci nu au pus stăpânire pe Hristos cel slăbit. Acest adevăr să-l afle prin Moise. Fiindcă nu ştiu pe ucigător”[5].  „Vi­ţea­ua e […] chipul lui Hristos. E viţea, ca Cel ce n-are experienţa ju­gului, fiind Dumnezeu după fire. Pentru că Dumnezeu este liber şi nu e sub jugul nici uneia dintre cele ce sunt (dintre creaturi). Ci mai degrabă stăpâneşte peste toate, având sub mâna Lui toată zidirea. Dar fiind Fiul ca Dumnezeu liber du­pă fire, S-a făcut împreună cu noi om şi sub jug. De aceea a numit pe Tatăl Său, împreună cu noi, Dumnezeu. Căci noi am fost puşi sub jugul stăpânirii dumnezeirii. Deci e viţea întrucât S-a coborât sub jugul propriu firii, dar e în afara ju­gului pentru slava dumnezeirii şi pentru că e cu totul liber. Dar ia seama că viţeaua e dusă în valea (prăpastia) aspră şi nelucrată. Aceasta înseamnă că Hristos după cinstita cruce, când a suferit răni, a părăsit pământul iudeilor şi S-a stră­mutat în ţinuturile care n-au fost lucrate, nici semănate. Că­ci, înainte de a fi luminat Hristos neamurile, (ele) se aflau în lume, ca în pământ uscat şi nelucrat şi pustiu de buna rodire cea după Dumnezeu. […] Ţările neamurilor sau mul­ţi­mea lor sunt de asemănat deci cu un pământ râpos şi ne­lucrat şi cu totul neroditor. Acolo trebuia să se taie viţeaua prin slu­jitorii lui Dumnezeu. Căci prin noi se săvârşeşte taina lui Hristos, celor din neamuri. Şi mărturisind patima Lui şi în­vi­e­rea Lui din morţi, ne împărtăşim de binecu­vân­tările de tai­nă (de Taina Euharistiei). Aceasta socotesc că înseamnă tă­ie­rea viţelei. Căci, când săvârşim Sfânta Taină, vestim moar­tea şi învierea Lui. Dar aceia dintre Iudei care s-au despărţit de necredinţa lor, părăsind cetatea în care Hris­tos a fost rănit şi a pătimit, venind în valea râpoasă şi ne­lu­crată, îşi vor spă­la acolo mâinile peste Hristos Însuşi. Căci se vor spăla în moartea Lui, botezându-se. Aceasta socotesc că înseamnă: Îşi vor spăla mâinile peste (capul junincii). Iar mărturisind că n-au fost părtaşi la necredinţa Iudeilor, vor primi iertarea. Căci iudeii, înfuriindu-se împotriva lui Hris­tos, iau asupra capetelor lor nelegiuirea, zicând: Sângele Lui asupra noas­tră şi asupra fiilor noştri (Matei 27, 25). Iar cei ce aşteaptă harul de la El şi cer curăţirea prin Sfântul Duh, prin care au început să-L cinstească, strigă, zicând: Mâinile noastre n-au vărsat sângele acesta. Deci în Hristos e cu­răţirea. Şi aceia dintre iudei care vor voi să cugete cele drep­te – ceea ce au făcut, înaintea altora, dumnezeieştii ucenici şi cei ce au cre­zut prin ei, care pot fi închipuiţi de bătrâni – vor fi cinstiţi şi aleşi, ca unii ce leapădă necredinţa lui Israel prin credinţa în Hristos”[6].

10: Când vei ieşi la război în faţa duşmanilor tăi şi când Domnul, Dumnezeul tău, ţi-i va da în mâinile tale şi vei lua robi din ei ca pradă,

11: dacă printre robi vei vedea fe­meie frumoasă la chip şi-ţi va cădea dragă şi vei vrea să ţi-o iei de soţie,

12: o vei aduce în casa ta, îi vei rade capul, îi vei tăia unghiile,

13: şi vei lua de pe ea haina de robie. Ea va locui în casa ta şi timp de o lună îşi va plânge pe tatăl ei şi pe mama sa; după aceea vei intra la ea şi vei locui cu ea şi-ţi va fi ţie femeie.

14: Iar dacă după aceea n-o mai vrei, s-o laşi li­beră; dar să n-o vinzi pe bani: să nu faci din ea o sclavă, de vreme ce ai umilit-o.

„Simbolismul acestor acte, desigur, rituale (raderea capului, tăierea unghiilor şi lepădarea hainei de sclavă) nu ne este cunoscut. (Potrivit textului ebraic, acestea sunt fă­cute de către femeia însăşi)”[7]. „Această lege, proprie Deuteronomului, s-a bucurat de numeroase interpretări în ambele tradiţii, iudaică şi creştină”[8].

„Legea nu-ţi îngăduie să trăieşti cu ea spre a o face de ocară, nici s-o plăteşti ca pe o desfrânată, ci-ţi cere să ai legături cu ea numai pentru facerea de copii. Vezi iubire de oameni unită cu înfrânarea? Legea nu îngăduie stăpânului prinsei în război să-şi satisfacă cu ea plăcerile dacă o iu­beş­te, ci-i taie pofta pentru o bucată de timp limitată; şi, mai mult, îi pune să-i taie părul prinsei în război, ca să i se po­to­lească dragostea neruşinată; iar dacă gândul lui îl îndeamnă s-o ia de soţie, stăpânul o va lua chiar dacă e urâtă. Apoi da­că cineva şi-a săturat pofta şi nu mai vrea să trăiască cu cea prinsă în război, legea porunceşte s-o lase slobodă, să n-o vândă, dar nici s-o ţină ca slujnică. Legea vrea ca prinsa în război să fie liberă şi lipsită de grijile de gospodărie, ca nu cumva stăpânul ei, aducându-şi în casă altă femeie, ea să sufere cumplit din pricina geloziei”[9].

„Care este, peste tot, războiul şi împotriva cui? Şi cine e femeia frumoasă la chip, prea impunătoare? Şi ce în­seam­nă a o lipsi de părul capului ei? Ba şi de unghiile ei şi de veş­mintele ei de femeie aflată în prinsoare? […] Sinagoga (adu­narea) Iudeilor slujea ca o roabă egiptenilor. Căci pă­rinţii s-au coborât la început în Egipt, siliţi de foame. Dar de­­oarece, cu trecerea vremii, s-au întărit şi s-au făcut foarte îndrăzneţi şi numeroşi, egiptenii au început să se teamă ca nu cumva încrezându-se aceia în mulţimea proprie să se ri­dice împotriva lor şi să pună sub stăpânirea proprie pe cei ce stăpâneau înainte. De aceea Israel a fost supus din greu mun­cii de facere a cărămizilor. Dar Dumnezeu s-a milostivit de ei. Şi a pornit […] război împotriva stăpânirii tiranice a egip­tenilor. Şi i-a eliberat de ea, biruind-o. Dar a văzut în cea robită cetatea prădată a Ierusalimului, sau mulţimea Iu­deilor strălucind de frumuseţea nobleţii părinteşti [Iudeii sunt roaba capturată de Dumnezeu în războiul împotriva Egip­tului; El e Stăpânul ce vrea să-şi ia mireasă Sinagoga – n. n.].Căci era frumoasă şi vrednică de admiraţie din pricina părinţilor. Şi văzând-o şi poftind-o pe ea, sau socotind-o vred­nică de iubit şi voind să se căsătorească cu ea şi s-o facă maica unor bune străduinţe, a adus-o în casa Lui. Şi ce în­seamnă aceasta? I-a alcătuit în pustie cortul sfânt, ca pre­gă­tită prin jertfele după lege şi prin slujirile preoţeşti în chip (tip), să afle în scurt timp taina lui Hristos. […] Pentru că, luând-o în casă, i-a ras părul şi a scăpat-o de unghii şi a eli­berat-o de veşmintele robiei. Fiindcă e propriu Sfintei Scrip­turi să indice, prin cap, mintea. Iar perii sunt asemănaţi cu înţelesurile greşite din ea. Deci raderea perilor înseamnă le­pă­darea înţelesurilor greşite ceea ce s-a poruncit şi vechiului Israel răscumpărat să facă. […] Iar prin scăparea de unghiile lungi, se înţelege lepădarea de murdărie şi necurăţie. […] Iar hainele celei ajunse în prinsoare aş spune că sunt şi înfăţi­şea­ză forma robiei şi chipurile vieţuirii în răutate. Căci fiind supusă voilor diavolului (închipuit prin Egipt – n. n.) şi a­vând grumazul plecat sub tirania aceluia, a îmbrăcat ca o hai­nă ruptă şi iubirea murdară de trup. Dar după ce a fost eli­berată prin lege şi a fost învăţată să cugete şi să îm­pli­neas­că cele bune, s-a dezbrăcat de păcatele vechii răutăţi şi s-a îmbrăcat în vieţuirea după lege ca într-o haină stră­lu­ci­toare. […] De fapt ne-am îmbrăcat în Sfântul Botez, lepă­dând, odată cu satana, (şi) hainele robiei lui. Astfel, după ce am îmbrăcat pe Emanuil Însuşi, ne predăm lui Dumnezeu şi Tatăl […]. Observă că dezbrăcându-ne de hainele trupului ca de o robie, ne folosim de Hristos, ca de un veşmânt stră­lu­citor şi dumnezeiesc. Căci El este cămaşa veseliei şi veş­mântul mântuirii. Deci rasă de peri şi eliberată de unghiile care o murdăresc şi de hainele robiei, va locui în casa ta şi se va sălăşlui în ea ca soţie căsătorită [e vorba aici despre firea înnoită prin Botez – n. n.]. Dar va plânge pe tatăl şi pe ma­ma ei o lună de zile, adică îşi va aminti de cei de acasă. Şi după aceea vei intra la ea şi-ţi va fi ţie femeie. Căci socotesc că cei chemaţi la unitate familiară cu Dumnezeu trebuie să-şi elibereze mintea de gânduri necuvenite şi de amintirile deşarte ale greşalelor de pe pământ şi de toată întinarea […] şi să stăruiască neîmprăştiat în Dumnezeu care ne-a păstrat şi ne-a primit în unirea familiară părintească. […] Iar pe­tre­cerea statornică a minţii în curţile dumnezeieşti e semn că ea e foarte statornică şi plină de dragostea faţă de Dumnezeu. Dar Făcătorul nu e lipsit de cunoştinţa măsurii înţelegerii omu­lui. […] Căci despărţindu-ne de viaţa în lume şi des­fă­cân­du-ne mintea de patimile iubitoare de trup, nu obişnuim să o facem aceasta în mod desăvârşit. Pentru că suntem slabi la început şi mintea e atrasă de plăcerile rele. Şi alunecă uşor la amintirea împrăştierilor în lume şi îmbrăţişează repede prietenia cu ea, chiar dacă o apasă legea şi Dumnezeu ne tra­ge oarecum înapoi şi ne mută la o viaţă mai bună. Deoarece vir­tutea e suitoare, iar cărarea ce duce spre rău foarte cobo­râtoare, respingând osteneala celei dintâi, pornim cu uşurinţă pe cealaltă. Deci ce zice legea? Va plânge pe tatăl ei şi pe mama ei o lună de zile, adică nu se deprinde îndată să lo­cuiască în casă nouă. Ci-şi aminteşte scurtă vreme de cei de acasă. Se întâmplă aceasta celor căzuţi în prinsoare. Aceştia chiar dacă se bucură de cinstire de la cei sub care ajung şi chiar dacă li se dă putinţa unor desfătări îmbelşugate, se do­resc după casa şi cetatea în care au trăit şi-şi amintesc de ele şi uneori varsă lacrimi, durerea şi întristarea umplându-le min­tea, pentru că au fost lipsiţi de ţara lor. […] După ce a plâns, deci, pe tată şi pe mamă, o lună de zile, va fi ţie fe­me­ie. Căci eliberaţi, cum am spus, de viaţa din lume, ne lipim de Dumnezeu, se înţelege într-o unire duhovnicească. […] Dar dacă nu o voieşti pe ea, o vei slobozi pe ea liberă şi nu o vei vinde pe arginţi. Căci, când Sinagoga iudeilor nu a crezut, şi şi-a pus mâinile pe Hristos, când s-a înfuriat îm­po­triva Stăpânului ei, a fost urâtă şi s-a făcut nedorită; ba a şi fost scoasă din casa dumnezeiască şi sfinţită. Dar nu s-a pre­dat robiei, nici nu s-a vândut satanei, supunându-se cu totul voilor lui. Pentru că n-a căzut Israel în slujirea idolilor, deşi a căzut din familiaritatea cu Hristos. Ci a continuat să măr­turisească pe Dumnezeu cel Unul şi prin fire I s-a închinat Lui şi a păstrat iubirea faţă de Moise şi de lege. De aceea nu L-a respins cu totul pe Dumnezeul tuturor, odată ce s-a în­vrednicit odinioară de familiaritatea cu El. Aceasta ne-o spu­ne, zicând: N-o vei dispreţui pe ea, pentru că ai umilit-o pe ea. Umilire numeşte aici atingerea fecioriei ei, sau modul unirii duhovniceşti, se înţelege cu Hristos”[10].

15: De va avea cineva două femei, una iubită şi alta neiubită, şi atât cea iubită cât şi cea neiubită îi vor naşte fii, iar întâiul-născut va fi al celei neiubite,

16: acela, în ziua când îşi va împărţi averea către fiii săi, nu va putea să-l socotească pe fiul femeii iubite drept întâi-născut în dauna fiului celei neiubite, care este întâiul-născut,

17: ci-l va recu­noaş­te drept în­tâi-născut pe fiul celei neiubite; acestuia îi va da parte în­doi­tă din toate câte va avea, de vreme ce acesta este pârga fiilor lui, şi lui i se cuvin cele ce se cuvin în­tâiului-născut.

Cum am arătat şi la Cartea Facerea, întâiul-născut moş­tenea dublu faţă de fraţii săi, rămânea capul familiei după moartea tatălui şi primea o binecuvântare paternă deo­sebită. Dar, precum în cazul Isav – Iacov, calitatea de întâi-născut se putea pierde, în favoarea fratelui mai vrednic, la fel cum Sinagoga, întâi-născută în credinţă, a pălit în faţa Bisericii celei din neamuri. „Acela este cu adevărat întâiul-născut, care este născut sfânt, din mamă sfântă, după cum adevărată mamă este aceea de pântecele căreia nu se în­depărtează adevăraţii fii, ci păcătoşii. Aşadar, fiul acelei ma­me neadevărate nu este întâiul-născut, dar este cinstit ca şi un întâi-născut, ajutat cu cheltuială, ca să nu ducă lipsă, nu ca să fie bogat. Acesta însă primeşte dublu din toate, ca să aibă de prisos”[11].

18: De va avea cineva fiu neascultător şi îndă­răt­nic, care nu ascultă de vorba tatălui său şi de vorba ma­mei sale, şi dacă aceştia îl ceartă, dar el nu-i ascultă,

19: atunci tatăl său şi mama sa îl vor prinde şi-l vor duce la bătrânii cetăţii, la poarta acelui loc,

20: şi vor zice către bărbaţii cetăţii lor: – Acest fiu al nostru este neascultător şi îndărătnic, nu ascultă de vorba noastră; e lacom şi beţiv…

21: Atunci bărbaţii cetăţii lui îl vor ucide cu pietre, iar el va muri. Şi vei stârpi pe cel rău din mijlocul vostru, iar ceilalţi vor auzi şi se vor teme.

Dacă pe moderni, obişnuiţi în mare măsură cu laxis­mul moral şi cu indiferentismul religios, asemenea locuri îi pot şoca, e de observat că Legea pune stavilă puterii dis­cre­ţio­nare a tatălui: judecata o va face un tribunal, iar mama joa­că un rol activ.  „Deci mai e îngăduit să ne îndoim că cin­sti­rea tatălui şi a mamei urmează îndată după cinstirea lui Dum­nezeu? […] Dar spune-mi, zicând că prin ei ne-am năs­cut, nu arată limpede că sunt chip al Creatorului şi al Celui ce cheamă cele ce nu sunt la existenţă? Iar zicând că trebuie să fie cinstiţi cu frică din partea noastră, nu i-a îmbrăcat cu demnitatea Stăpânului?”[12].

22: De va fi-ntru cineva păcat vrednic de moarte şi-l veţi osândi să moară spânzurat de copac,

23: trupul său să nu rămână peste noapte pe copac, de vreme ce blestemat este de Dumnezeu tot cel spânzurat pe lemn; în felul acesta nu veţi pângări pământul pe care Domnul, Dumnezeul tău, ţi-l dă să-l moşteneşti.

„În numele acestei prescripţii, Iosif din Arimateea îi cere lui Pilat trupul lui Iisus pentru a-l înmormânta seara (Matei 27, 57-58)”[13].  „Versetele 22-23 sunt celebre la creştini pentru că dau în greacă terminologia care va fi aceea a osândirii la moarte a lui Iisus, spânzurat pe lemn (Fapte 10, 39), în care iudeii au văzut un blestem al lui Dumnezeu (vezi Galateni 3, 13)”[14].

Spânzurarea pe lemn era precedată de execuţie; ex­pu­ne­rea cadavrului era considerată drept înjositoare, semn al unui profund dispreţ faţă de cel în cauză, socotit a fi bles­te­mat de Dumnezeu. O moarte asemănătoare a primit pentru noi Hristos, Cel ce ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se pentru noi blestem; pentru că scris este: Bles­te­mat este tot cel spânzurat pe lemn (Galateni 3, 13).


[1] SEP 1, p. 582

[2] SEP 1, p. 583

[3] DEUT, p. 234

[4] Sf. Maxim Mărturisitorul, Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, 63

[5] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la A doua Lege, I

[6] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la A doua Lege, I

[7] BBVA, p. 225

[8] SEP 1, p. 583

[9] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 88, 4 – 89, 1-2

[10] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la A doua Lege, II

[11] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XXXIII, 6

[12] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, VII

[13] SEP 1, p. 584

[14] SEP 1, p. 584

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s