Comentarii la Deuteronom – 20

Posted: 19/01/2009 in Deuteronom
Etichete:, ,

CAPITOLUL 20 – Regulile războiului şi ale luptătorilor.

 

1: Când vei ieşi la război asupra duş­ma­nilor tăi şi vei vedea cai, care de luptă şi gloată mai multă decât ai tu, să nu te temi de ei, căci cu tine este Domnul, Dumnezeul tău, Cel ce te-a scos din ţara Egiptului.

2: Iar când vei fi aproape de luptă, să vină preotul şi să-i vorbească poporului spunându-i:

3: Ascultă, Israele, voi mergeţi astăzi la război asupra duşmanilor voştri; inima să nu vă slăbească, nu vă temeţi, nu vă speriaţi, nu şovăiţi în faţa lor.

4: Că Dom­nul, Dumnezeul vostru, Cel ce-mpreună cu voi merge îna­in­tea voastră, împreună cu voi îi va bate pe duşmanii voştri [şi] vă va mântui.

„Ebr.: (Domnul) merge cu voi ca să Se lupte pentru voi. În textul Septuagintei, Domnul nu i Se substituie omului (precum în cazul ieşirii lui Israel din Egipt, când Domnul, prin minuni, Se luptă în locul său, omul fiind neajutorat), ci i se alătură în semn de solidaritate, ceea ce, în fapt, pre­fi­gu­rea­ză synergia = conlucrarea dintre Dumnezeu şi om, in­dis­pensabilă în procesul mântuirii, aşa cum va fi dezvoltată în teologia Sfinţilor Părinţi ai Răsăritului”[1].

5: Cărturarii vor grăi şi ei către popor, zicând: Cine e omul care şi-a zidit casă nouă şi n-a sfinţit-o? să se ducă şi să se-ntoarcă la casa lui, ca nu cumva să moară-n bătălie şi să i-o sfinţească altul.

Cărturarii: „literal: scribii; grămăticii. Idem în Textul Masoretic. Versiunile engleză preferă să traducă: ofiţerii. Contextul însă indică mai degrabă categoria acelor condeieri sau grefieri (vezi 1, 15) care erau familiari cu legile”[2].  A sfinţi: „Termenul se referă şi la mişcările din ur­mă­toarele două versete şi indică acţiunea de a inaugura ceva nou ca act sacramental. E singurul text asupra inaugurării sa­cra­mentale a unei case particulare; acelaşi verb (kenízo) e fo­losit la III Regi 8, 63(64) pentru sfinţirea casei Domnului”[3].

6: Cine e omul care şi-a sădit vie şi încă nu s-a bucurat de ea? să se ducă şi să se-ntoarcă la casa lui, ca nu cumva să moară-n bătălie şi un altul să se bucure de ea.

7: Cine e omul care s-a logodit cu o femeie şi n-a luat-o? să se ducă şi să se-ntoarcă la casa lui, ca nu cumva să moară-n bătălie şi s-o ia altul.

„Legea a gândit ca un general, pentru că nu putem slu­ji cu ardoare în război, când gândurile ne sunt împrăştiate spre alte dorinţe – că cei care se aruncă fără ezitare în pri­mejdii trebuie să nu fie stăpâniţi de alte porniri şi gânduri -; şi a gândit cu iubire de oameni, pentru că a socotit că ar fi nedrept ca, odată ce nu se ştie ce aduce un război, un om să nu se folosească de ostenelile sale şi altul să aibă parte pe nemuncite de munca lui”[4].

8: De asemenea, cărturarii vor mai grăi către po­por, zicând: Cine e omul care se-nspăimântă şi-i puţintel la inimă?: să se ducă şi să se-ntoarcă la casa lui, ca nu cumva să-mpuţineze şi inima fratelui său aşa cum e a lui.

„Zice marele Vasile: Să nu porţi război deodată cu toa­te patimile că, poate slăbind, te vei întoarce la cele dina­poi şi nu te vei afla pregătit pentru Împărăţia Cerurilor. Ci luptă-te cu fiecare din patimi, pe rând, începând de la răb­darea celor ce vin asupră-ţi (Epistola către Hilon). Şi pe drept cuvânt. Căci dacă nu o are cineva pe aceasta, niciodată nu va putea sta la războiul cel văzut, ci îşi va pricinui sieşi şi altora fuga şi pierzarea, prin slăbire, după cuvântul pe care l‑a spus Dumnezeu lui Moise: Fricosul să nu iasă la război şi celelalte. Dar în războiul văzut poate să rămână cineva acasă şi să nu iasă la război. Prin aceasta pierde darurile şi cununile, rămânând poate numai cu sărăcia şi cu necinstea. Dar în războiul nevăzut nu se poate afla un singur loc unde să nu fie război, chiar dacă ar străbate cineva toată creaţia. Şi oriunde ar merge, află război. În pustie, fiare şi draci şi celelalte greutăţi şi spaime; în linişte, draci şi ispite; în mijlocul oamenilor, draci şi oameni care te ispitesc. Nu se află loc fără supărare. De aceea, fără răbdare nu poate avea odihnă”[5].  „Oare nu învăţăm din aceasta, cei ce ne lepădăm de lume, să ne lepădăm desăvârşit şi aşa să ieşim la război, ca nu cumva punând început slăbănog şi stricat, să în­toar­cem şi pe ceilalţi de la desăvârşirea evanghelică, semănând temere într-înşii?”[6].  „Oare nu şti că nu e preţuit la Dum­nezeu, dar nici nu voieşte să rabde ostenelile pentru credinţa faţă de El, cel care nu socoteşte viaţa în această lume ca o trecere? […] Dar cel ce şi-a zidit casă şi e ocupat cu muncile în legătură cu ea e tipul celui ce nu suportă să socotească viaţa de acum ca trecătoare. Iar cel ce şi-a sădit vie e tipul iubitorului de avuţie şi de câştig. În sfârşit, cel ce s-a logodit cu femeie, închipuieşte mintea stăpânită de gândul femeii, moleşită şi predată poftelor trupului. De aceea, la glasul crainicului de război, ea se desparte de mulţimea sfântă şi în stare de luptă. Căci cele ce se cuvenea să le cugete şi să le spună cei stăpâniţi de astfel de patimi, acelea le-a strigat crai­nicul. Sau nu e oare adevărat că celor obişnuiţi să bo­lească de acestea le place să nu iubească chinurile pri­go­ni­ri­lor şi să nu stăruie în ostenelile pentru iubirea de Dumnezeu, gândindu-se că dacă, luptând, li s-ar întâmpla să pătimească ceva, s-ar lipsi de case, de avuţii şi de poftele preţuite de ei? De aceea li se întâmplă că apar lipsiţi de curaj şi stăpâniţi de frică”[7].  „Celor ce spun că s-au lepădat de lume, dar biruiţi din nou de necredinţă, se tem să se rupă de bunurile pă­mân­teşti [li se recomandă acestea]. […] Oare Scriptura nu arată clar preferinţa ei, ca astfel de oameni nici să nu încerce a intra în această tagmă monahală, şi nici să nu-şi ia un nume nemeritat, ca nu cumva, prin îndemn şi pildă ticăloasă, să abată şi pe alţii de la desăvârşirea evanghelică şi să le aducă slăbire prin teama lor necredincioasă”[8]. Uşor de observat că ultimele tâlcuiri mută accentul, de pe războiul văzut, pe cel nevăzut; am face observaţia că, deşi cei mai mulţi autori citaţi în această secţiune se referă la monahi, nu sunt excluşi nici cei din lume de la sfintele nevoinţe.

9: Şi va fi că după ce cărturarii vor înceta să-i vorbească poporului, atunci pe mai-marii oştirii îi vor pune-nainte să călăuzească poporul.

10: Când te vei apropia de o ce­tate să te baţi cu ea, mai întâi s-o îmbii la pace.

11: Dacă-ţi vor răspunde cu pace şi-ţi vor deschide, atunci tot poporul ce se află într-însa îţi va plăti bir şi-ţi va fi supus.

12: Dar dacă nu te va asculta şi va face război asupră-ţi, atunci s-o îm­presori;

13: şi când Domnul, Dumnezeul tău, o va da în mâinile tale, tot ce este-ntr-însa parte bărbătească s-o ucizi cu tăişul săbiei,

14: în afară de femei şi de bunuri şi de vitele toate şi de tot ce este-n cetate; toate averile să ţi le iei ca pradă, şi tu vei mânca de la duşmanii tăi toată prada pe care Domnul, Dumnezeul tău, ţi-o dă ţie.

15: Aşa vei face cu toate cetăţile ca­re sunt foarte departe de tine şi care nu sunt dintre cetăţile acestor neamuri.

„Tratamentul aplicat în caz de război oraşelor din afara Canaanului este diferit de cel aplicat popoarelor din Canaan, conlocuitoare cu triburile israelite. Atitudinea faţă de acestea (din urmă) este mult mai drastică, pentru a îm­pie­di­ca contaminarea cu religiile lor păgâne”[9].

16: Dar în cetăţile acestor neamuri pe care Dom­nul, Dumnezeul tău, ţi le dă să le moşteneşti pământul, să nu laşi în viaţă nimic din tot ce suflă,

17: ci de istov să-i dai pieirii, pe Hetei şi pe Amorei, pe Canaaneeni şi pe Ferezei, pe Hevei, pe Iebusei şi pe Gherghesei, aşa cum ţi-a poruncit ţie Dom­nul, Dumnezeul tău,

18: ca nu cumva ei să vă înveţe să faceţi toa­te urâciunile pe care le-au făcut pentru dumnezeii lor, şi să păcătuiţi astfel în faţa Domnului, Dumnezeului vostru.

19: Dacă, luptându-te să cucereşti o cetate, o vei ţine împresurată mai multe zile, să nu-i strici pomii, nici să te pui pe ei cu securea; din pom să mănânci, dar de tăiat să nu-l tai; oare pomul ce stă-n pământ este el om să poată fugi de dinainte-ţi la adă­post în ţarc?

20: Numai copacul pe care-l ştii că nu face roadă bună de mâncat, pe acela poţi să-l strici şi să-l tai, ca să-ţi durezi întărituri de-mpresurare asupra cetăţii care se răz­bo­ieşte cu tine, până ce ţi se va preda.

„Pentru Philon (Virt. 150 s.; Spec. IV, 226-229), interdicţia – menţionată aici pentru prima dată – de a tăia copacii fructiferi din ţinuturile cucerite este semnul moderaţiei legilor mozaice; pe de altă parte, copacii sunt văzuţi alegoric, sugerând activităţile intelectuale: trebuie distrus numai ceea ce este steril (Agric. 12 s.)”[10].

Faţă de canaaniţi se impune nimicirea, în vreme ce cu vrăjmaşii mai depărtaţi se poate cădea la pace, dacă aceia se supun. La fel, avem să nimicim patimile înrădăcinate în noi, în vreme ce cu acelea exterioare nouă vom lupta după îm­prejurări, căutând să le supunem; oricum, suntem datori să-i stârpim pe vrăjmaşii din inima noastră, locul dat nouă de Dumnezeu şi a cărui curăţire atârnă în bună măsură de noi, în conlucrare cu harul.


[1] BBVA, p. 224

[2] BBVA, p. 224

[3] BBVA, p. 224

[4] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 82, 2-3

[5] Petru Damaschin, Învăţături duhovniceşti, II, 5

[6] Sf. Ioan Casian, Despre cele opt gânduri ale răutăţii, III

[7] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, V

[8] Sf. Ioan Casian, Aşezămintele mânăstireşti, VII, 15

[9] DEUT, p. 234

[10] SEP 1, p. 582

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s