Comentarii la Deuteronom – 17

Posted: 19/01/2009 in Deuteronom
Etichete:, ,

CAPITOLUL 17 – Idolatrii. Judecătorii. Regii.

 

1: Domnului, Dumnezeului tău, să nu-I jert­feşti viţel sau oaie cu meteahnă, sau cu oarecare bete­şug, că urâciune este aceasta înaintea Domnului, Dumne­ze­u­lui tău.

Meteahnă: „textul grecesc recurge la substantivul ρημα, după modelul ebraic, unde este folosit dabhar, cuvânt, lucru. Origen (Exh. Mart. 7) sprijinindu-se pe ambiguitatea acestui termen, vede aici interdicţia de a pronunţa cuvinte nepotrivite”[1].

2: Dacă în vreuna din cetăţile tale pe care ţi le dă Dom­nul, Dumnezeul tău, se va afla bărbat sau femeie fă­când ceea ce e rău în ochii Domnului, Dumnezeului tău, căl­când legământul Lui,

3: şi mergând să slujească altor dum­ne­zei şi să se închine lor, soarelui sau lunii sau la orice (lu­cru) din cele ce alcătuiesc podoaba cerului – adică la ceea ce nu ţi-am poruncit Eu –,

„Aici Eu se referă la Domnul, care vorbeşte prin gura lui Moise”[2].

4: când ţi se va spune aceasta şi vei auzi, să cercetezi cu toată grija şi, dacă lucrul acesta se adevereşte, anume că o astfel de urâciune s-a petrecut în Israel,

5: atunci pe bărbatul acela, sau pe femeia aceea, pe cei ce au făcut acest lucru rău, scoate-i în faţa porţilor tale şi ucide-i cu pietre şi ei vor muri.

În faţa porţilor, „adică în afara cetăţii, pentru ca a­ceas­ta să nu fie întinată de cadavrul celui ucis. De altfel, în piaţa de lângă poartă se făceau şi judecăţile publice”[3].  „Da­tă fiind organizarea teocratică a statului iudaic, cele mai grave abateri şi delicte erau socotite cele care constituiau o ofensă adusă lui Dumnezeu, respectiv cele prin care se în­călcau primele patru porunci din Decalog. Idolatria era pusă în fruntea unor astfel de abateri întrucât se considera a fi nu numai o rătăcire dogmatică sau o cădere de la credinţă, cu consecinţe grave pe planul moralităţii, ci şi o crimă de înaltă trădare faţă de Dumnezeu, conducătorul suprem al poporului evreu. O astfel de fărădelege se pedepsea cu moartea”[4].

6: Cel osândit la moarte va fi ucis pe temeiul a doi sau trei martori; pe temeiul unui singur martor nu va fi ucis.

Dacă înţelesul acestora e clar, iată o interesantă mu­ta­re a problemei într-un alt plan: „Cuvântul Cel închinat de toa­tă zidirea ne învaţă dumnezeieştile taine prin credinţă; fo­losindu-Se de asemănarea omului şi de chipul trupului, El ne descoperă înţelesurile Legii spunând că cei doi oameni, a căror mărturie este adevărată, sunt El (Fiul) şi Tatăl (cf. Ioan, cap. 17-18)”[5].

7: Mâna martorilor va fi cea dintâi asupră-i ca să-l ucidă, şi numai după aceea mâna-ntregului popor; şi [ast­fel] voi înşivă veţi azvârli răul din voi.

În cazul execuţiilor prin lapidare, martorii acuzării tre­­buia să arunce primii piatra; aceasta avea ca scop sensi­bi­li­zarea conştiinţelor, presupunându-se că martorii ar şovăi în cazul în care au mărturisit strâmb. „Când Dumnezeu Însuşi e batjocorit în slujirea ce I se cuvine, nu e lucru cuminte a te milostivi. Şi e cu totul păgubitor a te lăsa moleşit la vreme nepotrivită, pe motiv că o cere iubirea întreolaltă. […] Să se dea la o parte atunci legea milei şi să se dea în lături puterea dragostei naturale şi tot ce ţine de iubirea de oameni şi, ca să zic aşa, să fie slujit Dumnezeu printr-o binecredincioasă as­pri­me. Sau oare nu vei recunoaşte că e un lucru cuvenit ca cei ce au îmbrăţişat apostazia fără motive să fie pedepsiţi fără milă, ca unii ce au nesocotit slava mai presus de toate şi nu s-au ferit să necinstească fără grijă pe Cel pe Care era mai bine să-L bucure prin silinţele spre statornicie?”[6].

8: Iar dacă-ntr-o judecată va fi o pricină pe care să n-o poţi lesne dezlega – ceva între sânge şi sânge, între judecată şi judecată, între rană şi rană, între-nfruntare şi-nfruntare – lucruri de judecat în cetăţile tale, atunci scoală-te şi du-te la locul pe care Domnul, Dumnezeul tău, îl va alege pentru ca-ntr-însul să I se cheme numele,

9: şi mergi la preoţii leviţi şi la judecătorul care va fi în zilele acelea, iar ei vor cerceta şi-ţi vor spune ce a hotărât judecata.

Prin  preoţii leviţi înţelegem „clerul de la sanctuarul cen­tral, spre deosebire de leviţii răspândiţi în toată ţara. Ju­de­cătorul putea fi unul dintre aceşti preoţi sau un magistrat laic. Acest tribunal suprem avea menirea de a judeca şi a pronunţa sentinţa în procesele mai dificile, care depăşeau competenţa judecătorilor locali”[7].  „Acest for nu sugerează criterii de judecată pentru cel indecis, ci pronunţă el însuşi o sentinţă”[8].

10: Şi vei face după cuvântul pe care ei ţi-l vor spune în chiar locul pe care Domnul, Dumnezeul tău, îl va alege pentru ca-ntr-însul să I se cheme numele, şi te vei sili să plineşti toate câte-ţi vor rândui ei.

11: După legea şi după hotă­râ­rea rostită de ei vei face; nu te vei abate, nici la dreapta şi nici la stânga, de la cuvântul pe care ţi-l vor spune ei.

12: Iar omul ce se va semeţi pân-acolo încât să nu asculte de preotul care pururi slujeşte numelui Domnului, Dumnezeului tău, sau de judecătorul care va fi în zilele acelea, omul acela va muri, şi [astfel] vei azvârli răul din Israel.

13: Şi dacă-ntregul popor va auzi, se va teme şi nu se va mai păgâni.

„Vezi cum porunceşte legea limpede celor ce voiesc să pârască pentru orice pricină pe cineva, să ia ca judecător şi cunoscător pe preot. Dar să iei seama să faci după toate câte îţi va legiui ţie. […] Căci nu legiuieşte el, ci aduce la cale dreaptă, interpretând fără părtinire ceea ce vrea Le­giu­i­to­rul. Şi fiind cel mai bun susţinător al dreptăţii, cântăreşte cu grijă judecata de fiecare dată. De aceea pe cei ce nu vor să asculte îi ajunge osânda sălbăticiei şi mândriei şi se ho­tă­răşte împotriva lor ceea ce întrece toate relele, adică moar­tea. Căci va muri, zice, cel ce va dispreţui pe preotul care stă de faţă să slujească întru numele Domnului Dumnezeu. Deci mare şi minunat lucru este, cu adevărat, a sta înaintea lui Dumnezeu. Deci şi a-I sluji. Iar cel ce a necinstit pe sluji­to­rul lui Dumnezeu va fi sub osândă şi chinuri, şi cel ce dis­preţuieşte această demnitate dumnezeiască va suporta pe­deapsa amară a mândriei. […] Drept aceea nimeni să nu ju­dece pe preot, chiar dacă s-ar arăta neglijent şi chiar dacă ar fi cu nepăsare faţă de viaţa cea după lege, să i se dea as­cul­tare când tâlcuieşte legea. Căci pătimeşte în cele ale voinţei lui, dar explică cele ale lui Dumnezeu. Şi nu trebuie dis­preţuite cele ale lui Dumnezeu pentru cele omeneşti”[9].

14: Când vei intra în ţara pe care Domnul, Dum­ne­zeul tău, ţi-o dă de moştenire, când o vei lua în stăpânire şi vei locui într-însa şi vei zice: – Îmi voi pune peste mine re­ge, ca şi celelalte neamuri dimprejurul meu…,

15: atunci să-ţi pui rege peste tine pe acela pe care-l va alege Domnul, Dum­nezeul tău: dintre fraţii tăi să-ţi pui rege peste tine; să nu pui peste tine rege de alt neam, că acela nu este fratele tău.

„Adică înaintând şi aplecându-ne noi cât mai înlă­un­trul cuvintelor dumnezeieşti şi intrând în pământul sfânt, adi­că în făgăduinţa lui Dumnezeu prin credinţă în Hristos, nu trebuie să mai slujim zidirii în locul Ziditorului Dum­nezeu. Ci să punem peste noi Stăpânitor şi Judecător pe Fiul Cel născut din Dumnezeu, chiar dacă se înţelege cu trupul. […] Deci pe altul peste El nu vom primi nicidecum şi gru­ma­zul nu ni-l vom pleca sub jugurile străine. Pentru că unul ne este conducător, Hristos”[10].

16: Numai să nu ţină mulţi cai, nici să-ntoarcă po­porul în Egipt, pentru ca să-şi înmulţească el caii, căci Dom­nul a zis: – Pe calea aceasta nu vă veţi mai întoarce!

„Un rege cu o armată (în special cavalerie) prea puter­nică e expus îngâmfării şi, ca urmare, neascultării faţă de Dum­nezeu”[11].

17: Să nu ţină multe femei, ca nu cumva să-i de­vi­nă inima schimbătoare, nici argint şi aur să-şi în­mul­ţească peste măsură.

18: Şi de-ndată ce va şedea pe tronul re­ga­tului său, el să-şi scrie pentru sine această A Doua Lege din cartea ce se află la preoţii-leviţi.

„Ebr.: va scrie pentru sine, într-o carte, o copie de pe această Lege. Expresia A Doua Lege (Devteronómion) e spe­cifică Septuagintei şi a devenit titlul întregii cărţi”[12].

19: S-o aibă cu sine şi s-o citească în toate zilele vieţii sale, spre a învăţa să se teamă se Domnul, Dumnezeul său, să păzească toate poruncile acestea şi să plinească a­ceste hotărâri,

20: aşa încât inima lui să nu se înalţe pe dea­supra fraţilor săi, să nu se abată el de la porunci, nici la dreapta şi nici la stânga, şi să fie-ntru ani îndelungaţi, el şi fiii săi întru fiii lui Israel.

„Instituţia regalităţii, potrivit Legii mozaice, trebuia să fie condusă de un rege israelit, căruia i se înmâna, la ur­carea sa pe tron, un volum din Tora, ca să conducă pe su­puşii săi, care îl respectau ca pe un uns al Domnului pe dru­mul le­gământului şi al poruncilor divine. El era ajutat în exercitarea funcţiilor sale de funcţionarii de la curte şi de stat”[13].


[1] SEP 1, p. 576

[2] BBVA, p. 221

[3] BBVA, p. 221

[4] AB, pp. 174-175

[5] Sf. Grigorie de Nyssa, Tâlcuire la Cântarea Cântărilor, Cuvânt înainte

[6] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, VI

[7] DEUT, p. 232

[8] BBVA, p. 221

[9] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, XIII

[10] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, VIII

[11] BBVA, p. 222

[12] BBVA, p. 222

[13] AB, p. 148

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s