Comentarii la Deuteronom – 16

Posted: 19/01/2009 in Deuteronom
Etichete:, ,

CAPITOLUL 16 – Cele trei sărbători: a Paştilor, a Săptămânilor, a Corturilor.

 

1: Să păzeşti luna Spicului şi să-I faci Dom­nului, Dumnezeului tău, Paştile, pentru că în luna Spicului te-a scos Domnul, Dumnezeul tău, din Egipt, noaptea.

În luna Abib (= spic), numită ulterior Nisan (= în­ce­put; primăvară), prima lună din calendarul religios al evre­i­lor, corespunzătoare lunilor martie-aprilie, sunt prăznuite do­uă mari sărbători iudaice: Paştile, legat de Sărbătoarea A­zi­milor, amintită în versetele 3, 4 şi 8. Despre sărbătorile mozaice am vorbit în volumele anterioare (II-IV).

2: Paştile să I le jertfeşti Domnului, Dumnezeului tău, din turme şi din cirezi, în locul pe care Domnul îl va ale­ge pentru ca-ntr-însul să I se cheme numele.

3: Împreună cu ele să nu mănânci dospitură; timp de şapte zile să mănânci cu ele azimă, pâinea durerii – că-n mare grabă aţi ieşit voi din Egipt, noaptea, – aşa încât de-a lungul vieţii voastre-ntregi să vă aduceţi aminte de ziua când aţi ieşit din ţara Egiptului.

Pâinea durerii  e redată de SEP 1 ca pâinea înjosirii: „(αρτον κακώσεως): sintagma apare numai aici şi se referă la soarta lor în Egipt (Ieşirea 3, 7.17; Deuteronom 8, 2; 26, 6). Termenul  κάκωσις a primit în literatura creştină sensul de mortificare[1].

„Aici s-ar putea vorbi mult despre motivul pentru care legea lui Dumnezeu porunceşte să mâncăm în zilele de săr­bă­toare pâinea durerii sau azima cu ierburi amare […]. A­ceasta a făcut-o din pricină că omului, fiind fiinţă compusă, nu i-a fost cu putinţă, câtă vreme trupul pofteşte împotriva duhului (Galateni 5, 17), să respecte cu întreaga fiinţă sfin­ţenia praznicului, pentru că dacă ţii sărbătoarea numai în duh atunci chinui trupul cel neputincios, care din pricina do­rinţei cărnii nu-i în stare să serbeze şi cu duhul; în schimb, dacă sărbătorim numai trupeşte, atunci nu mai putem face loc serbării în duh”[2].  „Chiar şi sărbătoarea Paştelui şi cea a Azimelor cuprind, zicem noi, pâinea durerii şi nimeni nu poate prăznui o sărbătoare fără a mânca pâinea durerii şi fără a lua Paştele cu tristeţe sau ierburi amare. Înţelegi deci că ele sunt sărbători ale lui Dumnezeu, ele nu sunt com­pa­ti­bi­le cu plăcerile trupului, ele nu îngăduie nici o nepăsare, nici o desfătare, nici o voluptate, ele cer mâhnirea inimii, tristeţe şi smerenie”[3].

4: Timp de şapte zile să nu se afle la tine dos­pi­tu­ră-n tot ţinutul tău, iar din cărnurile pe care le-ai jertfit sea­ra, în ziua cea dintâi, să nu rămână până dimineaţa.

5: Nu-ţi va fi îngăduit să jertfeşti Paştile în oricare dintre cetăţile tale pe care Domnul, Dumnezeul tău, ţi le dă,

6: ci numai în locul pe care Domnul, Dumnezeul tău, îl va alege pentru ca-ntr-însul să I se cheme numele, acolo să jertfeşti Paştile, seara, în asfinţitul soarelui, la vremea când ai ieşit tu din ţara Egiptului.

7: Acolo vei fierbe şi vei frige şi vei mânca, în locul pe care Domnul, Dumnezeul tău, îl va alege, iar di­mineaţa te vei întoarce şi vei merge la sălaşurile tale.

Am vorbit, în comentariile la Ieşirea, despre mielul pascal; aici sunt două noutăţi: se pare că e îngăduită şi fier­berea mie­lu­lui, iar aducerea jertfei urmează să se facă la sanc­tuarul unic: „Cu toate că era plină ţara iudeilor de zeci de mii de cetăţi şi sate, Dumnezeu a poruncit să se plinească cele sfinte şi le­gea cu privire la Paşti numai în sfânta cetate, litera legii în­chipuind, socotesc, prin aceasta, că nu e îngăduit şi nu se în­găduie cuiva să împlinească taina lui Hristos în orice mod ar vrea, adică în orice loc. Căci singurul loc cuvenit ei şi cu ade­vărat potrivit este sfânta cetate, adică Biserica în care este şi preotul legiuit. Şi prin mâini sfinţite se săvârşesc cele sfinte şi se aduce tămâie lui Dumnezeu, Celui ce ţine toate, şi jertfă curată […]. Aşadar, ereticii care strâmbă cele drepte dis­preţuiesc legea cu privire la aceasta, căci jertfesc mielul nu în sfânta cetate, nici prin mâinile celor aleşi prin Duhul pentru sfânta slujbă, ci […] răpindu-şi loruşi cinstea şi jert­find în tot locul. Căci, ca nişte tauri batjocoritori şi în­gâm­faţi, se pornesc fără judecată numai spre cele ce le place lor”[4].

8: Şase zile vei mânca azime, iar ziua a şaptea, ca în­­cheiere, e sărbătoarea [închinată] Domnului, Dumnezeu­lui tău; să nu faci în ea nici o lucrare, în afară de cele ce i se fac sufletului.

Încheiere: „literal: ieşire (din sărbătoarea Azimelor). Ebraică: adunare solemnă. În toate relatările, sărbătoarea Azimelor este strâns legată de aceea a Paştilor”[5].  „Menţiunea: în afară de cele ce i se fac sufletului lip­seşte din Textul Masoretic. Pe această excepţie însă se vor re­zema toate minunile pe care Iisus le va face în zi de Sâm­bătă, toate îndreptate mai întâi spre vindecarea sufletului”[6].

9: Să-ţi numeri şapte săptămâni întregi; de când în­cepe secera să secere, de atunci vei începe să numeri şap­te săptămâni.

10: Îi vei sărbători Domnului, Dumnezeului tău, săr­bătoarea Săptămânilor, după cum îţi dă mâna, din cele ce-ţi vor fi date prin binecuvântarea Domnului, Dumne­ze­u­lui tău;

11: şi te vei veseli în faţa Domnului, Dumnezeului tău, tu, fiul tău şi fiica ta, robul tău şi roaba ta, levitul din ce­tă­ţi­le tale, stră­inul, orfanul şi văduva, cei care vor fi în mijlocul vostru, în locul pe care Domnul, Dumnezeul tău, îl va alege pentru ca-ntr-însul să I se cheme numele.

12: Adu-ţi aminte că ai fost rob în ţara Egiptului; păzeşte şi plineşte poruncile acestea.

După ce era adus un snop cu cele dintâi roade ale or­zului, se numărau 7 săptămâni şi apoi se ţinea, în ziua întâi a săptămânii (Duminica), Sărbătoarea Săptămânilor sau Cinci­ze­cimea sau Sărbătoarea Secerişului. După Pogorârea Duhu­lui Sfânt, în ziua Cincizecimii anului 30, sărbătoarea a că­pătat, pentru creştini, o nouă semnificaţie.

13: Sărbătoarea Corturilor s-o serbezi în şapte zi­le, când vei fi adunat strânsura din aria ta şi din teascul tău.

14: Şi te vei veseli în sărbătoarea ta, tu, fiul tău şi fiica ta, robul tău şi roaba ta, levitul şi străinul, orfanul şi văduva, cei ce sunt în cetăţile tale.

15: Şapte zile îi vei sărbători Dom­nu­lui, Dumnezeului tău, în locul pe care Domnul, Dumnezeul tău, îl va alege pentru ca-ntr-însul să I se cheme numele; da­că Domnul, Dumnezeul tău, te va binecuvânta în toate roa­dele tale şi-n tot lucrul mâinilor tale, tu vei fi veselindu-te.

„Sărbătoarea corturilor sau, mai exact, a colibelor, are loc toamna, după ce s-au încheiat toate lucrările în agri­cul­tu­ră. Este o sărbătoare a bucuriei, a recunoştinţei faţă de Dum­nezeu, care a binecuvântat poporul şi i-a dat o recoltă bo­gată. Denumirea colibelor provine probabil din faptul că, în timpul culesului strugurilor, israeliţii se adăposteau în colibe din ramuri, ridicate în podgorii”[7].

16: De trei ori pe an, toţi ai tăi de parte băr­bă­teas­că se vor înfăţişa înaintea Domnului, Dumnezeului tău, în locul pe care-l va alege El: la sărbătoarea Azimelor, la săr­bătoarea Săptămânilor şi la sărbătoarea Corturilor. În fa­ţa Domnului, Dumnezeului tău, să nu te înfăţişezi cu mâi­nile goale,

17: ci fiecare după cum îi dă mâna, după cum ţi s-a dat şi ţie prin binecuvântarea Domnului, Dumnezeului tău.

Acestea sunt cele trei mari sărbători anuale ale is­rae­li­ţi­lor, stabilite în perioada mozaică. Dacă Legea cerea tuturor să fie prezenţi la sanctuarul central în fiecare din aceste săr­bători, ulterior, din pricina distanţelor mari, s-a rânduit ca fie­care credincios să meargă la Templu cel puţin odată într-un an, la una dintre marile sărbători.

18: În toate cetăţile tale, pe care Domnul, Dum­ne­zeul tău, ţi le dă, îţi vei pune judecători şi condeieri, după se­minţii, ca să judece poporul cu judecată dreaptă.

Condeieri: „ca şi la 1, 15, e vorba de grefierii care-i asistau pe judecători; ei însă puteau fi şi persoane instruite cu rol de sfetnici pe lângă cârmuitori, judecători şi căpetenii militare”[8].

19: Ei nu vor face abateri de la judecată, nu vor căuta la faţa omului şi nici nu vor primi daruri, căci darurile orbesc ochii în­ţe­lep­ţilor şi strâmbă pricinile drepţilor.

20: Pe cel drept cu drep­ta­tea să-l urmăreşti, pentru ca voi să trăiţi şi să intraţi şi să moşteniţi ţara pe care Domnul, Dumnezeul tău, ţi-o dă.

„Legea a socotit cu multă dreptate că cei rânduiţi să judece se cuvine să se arate mai presus de iubirea de câştig şi nu se abat, din cinstire faţă de vreunii, de la ceea ce e drept şi fără pată, ci să ajungă să respingă ca pe un lucru necinstit înclinarea în vreo parte, cântărind după lege toate lucrurile, imitând pe Judecătorul tuturor, adică pe Hristos, pe Care însăşi legea l-a prevestit clar că va fi, ca Dumnezeu, Judecător drept”[9].

21: Să nu-ţi sădeşti ţie crâng, şi nici ceva de lemn, lângă jertfelnicul pe care I-l vei face Domnului, Dum­ne­zeului tău.

22: Şi nici stâlp să nu-ţi întăreşti, cel pe care Dom­nul, Dumnezeul tău, l-a urât.

„Priveşte cum desparte pe închinătorul adevărului de orice rătăcire idolească, neîngăduindu-i să se folosească de legile păgânilor, ci îndemnându-l să lepede obiceiurile ace­lo­ra, chiar dacă n-ar fi spre nici o pagubă, dacă s-ar păstra. […] Păgânii alegând arborii cei mai stufoşi şi orice dum­bra­vă cu desiş bogat, clădeau acolo altare şi aduceau jertfe dra­ci­lor. Căci la altarele dracilor se adaugă rătăcirea minţii şi dez­mierdări trupeşti. Pentru că minciuna e prin sine nepu­tin­cioasă şi de aceea se înfrumuseţează adeseori prin suli­ma­nuri din afară, precum fac şi femeile urâte. Dar altarul dum­ne­zeiesc, care străluceşte de frumuseţea adevărului, ce tre­bu­inţă are de proptele din afară, adică de podoabe deşarte? Căci nu prin dezmierdări trupeşti ne putem apropia de Dum­nezeu, nici printr-o minte moleşită şi alipită de cele trupeşti, ci cu o cugetare trează şi care priveşte întins spre cele de sus şi din ceruri”[10]. Cât priveşte interdicţia de a sădi crâng în preajma jertfelnicului, „chiar dacă un asemenea crâng e sădit pentru trebuinţele proprii, simplul fapt că el se află în ve­ci­nătatea altarului sacru i-ar putea conferi o aură de sa­cra­li­ta­te, ceea ce ar fi un pas către idolatrie”[11].


[1] SEP 1, p. 574

[2] Origen, Contra lui Celsus, VIII, 23

[3] Origen, Omilii la Cartea Numerii,  XXIII, 10

[4] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, XVII

[5] BBVA, p. 220

[6] BBVA, p. 220

[7] DEUT, pp. 231-232

[8] BBVA, p. 221

[9] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, VIII

[10] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, X

[11] BBVA, p. 221

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s