Comentarii la Deuteronom – 15

Posted: 18/01/2009 in Deuteronom
Etichete:, ,

CAPITOLUL 15 – Anul iertării. Întâii-născuţi.

1: În anul al şaptelea vei face iertare.

„Legea privind anularea datoriilor în cel de al şaptelea an porneşte de la vechiul obicei de a lăsa terenurile agricole nelucrate, pentru refacerea lor, la fiecare şapte ani (Ieşirea 23, 10; Levitic 25, 4). În acest an creditorii trebuiau să re­nun­­ţe la împrumuturile acordate debitorilor. Un asemenea con­­­tract putea să stipuleze că, în cazul nerambursării dato­riei, debitorul sau un membru al familiei sale erau pasibili de a de­veni sclavi sau să fie constrânşi să muncească pentru cre­ditor. Aceste clauze îşi pierd valabilitatea după procla­marea anu­lui sabatic, în care prevala iertarea Dom­nului în favoarea ce­lor săraci”[1]. O remarcă asupra comen­tariului de mai sus: Anul sabatic a fost proclamat îndată du­pă ieşirea din Egipt! Mai mult, hotărârea lăsării odihnei ţari­nilor s-a dat deodată cu cea a iertării datoriilor în anul al şaptelea.

2: Iată care este rânduiala iertării: Vei ierta în­trea­ga datorie pe care ţi-o datorează aproapele tău şi fratele tău; să nu o ceri înapoi, pentru că iertare I s-a chemat Dom­­nului, Dumnezeului tău.

„Întrucât în anul sabatic nu se lucra pământul şi nu erau nici venituri, Legea porunceşte ca datoriile să fie amâ­nate şi nu iertate, aşa cum susţin talmudiştii. Toţi cei ce dă­deau împrumut oamenilor lor săraci trebuiau în acest an să-i ierte de datorii, de aceea şi anul sabatic a primit numele de iertare (şemittah -15, 1) sau de iertarea Domnului (şemittah laiahve – 15, 2)”[2].

3: De la cel străin cere ceea ce-i al tău asupră-i; dar fratelui să-i ierţi datoria pe care el o are către tine.

4: Că-n mijlocul tău nu va fi sărman (pentru că Domnul, Dumne­zeul tău, te va binecuvânta în ţara pe care ţi-o dă s-o stă­pâ­neşti ca moştenire),

5: numai dacă veţi asculta cu luare-aminte glasul Domnului, Dumnezeului vostru, ca să păziţi şi să pli­niţi toate poruncile acestea pe care ţi le poruncesc eu astăzi.

„Vezi adevărul fulgerând în umbre? Căci arată şi aici cât se poate de învederat iconomia Mântuitorului nostru pri­vitoare la noi. Pentru că celor ce au venit lângă El prin cre­dinţă şi s-au făcut casnici şi fraţi ai Lui prin aceea că s-au îm­părtăşit de Sfântul Duh şi s-au făcut părtaşi de firea dum­nezeiască, le-a iertat datoriile şi n-au trebuit să plătească ni­mic. Căci n-a cerut de la ei suferirea pedepselor pentru neas­cultare, măcar că erau datori să dea socoteală pentru viaţa lor dinainte. Iar pe cei încă străini şi de alt neam i-a lăsat sub povara datoriilor, pentru necredinţa lor şi pentru faptul că s‑au ţinut cât mai departe de familiaritatea cu El, şi i-a supus osândei şi trebuinţei de-a fi pedepsiţi, ca pe unii ce au pă­catul încă neşters”[3].

6: Căci Domnul, Dumnezeul tău, te va binecuvânta du­pă cum ţi-a spus: tu vei împrumuta neamuri multe, dar tu nu te vei împrumuta; şi peste multe neamuri vei fi stăpân, dar ele pe tine nu te vor stăpâni.

Septuaginta „foloseşte verbul danízo = a împrumuta bani cu dobândă, aşa cum e folosit aici, ca şi în versetele 8 şi 10, precum şi în cap. 28 versetele 12 şi 14. Traducerile Tex­tului Masoretic însă introduc şi ideea unui amanet (gaj, ga­ranţie, zălog) pe care creditorul îl deţine de la debitor şi care trebuie restituit odată cu iertarea datoriei. După unii in­terpreţi, amanetul putea fi chiar unul din copiii debitorului, care trebuia să muncească în contul datoriei neachitate. În al­tă ordine de idei, versetele 1-11 cunosc două variante de in­ter­pre­tare, în funcţie de formularea traducerii după Textul Ma­so­re­tic: pe de-o parte, aceea a rabinilor talmudişti, care văd o ier­tare radicală şi definitivă a datoriilor şi, pe de alta, aceea a mo­deraţilor, care cred că iertarea era doar tem­po­ra­ră, pe du­ra­ta anului sabatic, aşa cum pare a sugera versetul 9”[4].

Con­form unei tâlcuiri patristice: „Evreul a dat cu împrumut po­poarelor, dar el n-a primit de la ele învăţătura, ci ele au luat-o de la el, căruia i-a deschis Dumnezeu comoara Sa, pen­tru ca ploaia cuvântului Său să dea roade popoarelor, să fie el mai mare peste popoare şi să nu aibă pe cineva mai ma­re peste el”[5]. Fără a contrazice cuvântul de mai sus, ară­tăm că a sosit timpul în care Evreul să-şi ceară împrumutul înapoi de la neamuri, adică să redescopere învăţătura mân­tu­i­toare, pornită oarecând de la el şi reprimită azi cu mare do­bândă.

7: Iar dacă-n ţara pe care Domnul, Dumnezeul tău, ţi-o dă, dacă-n vreuna din cetăţile tale va fi-n mijlocul tău cineva sărac, să nu-ţi învârtoşezi inima, nici să-ţi închizi mâna de dinaintea fratelui tău celui lipsit;

8: dimpotrivă, des­chi­de-ţi mâinile-amândouă şi împrumută-l cu oricât îi va tre­bui şi pentru orice are lipsă.

9: Ia aminte asupră-ţi, ca nu cum­va-n ascunzişul inimii tale să fie gând nelegiuit care să zi­că: – Se apropie anul al şaptelea, anul iertării…, şi să caţi cu ochi rău asupra fratelui tău celui lipsit şi să nu-i dai; că el va striga-mpotriva ta către Domnul, şi mare păcat va fi întru tine.

Legea veghează până şi asupra ascunzişului inimii: „Noi oamenii păcătuim uşor cu gândul. De aceea Cel Care a zidit una câte una inimile noastre, ştiind că cele mai multe păcate le săvârşim din imboldul gândurilor noastre, a po­runcit ca în primul loc mintea să ne fie curată. Şi pentru că pă­cătuim uşor cu mintea, Dumnezeu ne cere să avem de ea mai multă purtare de grijă şi pază”[6].

10: Dă-i, dă-i şi împrumută-l cu cât îţi cere şi după cum are trebuinţă; iar când îi dai, să nu ţi se strângă inima; că pentru aceasta te va binecuvânta Domnul, Dumnezeul tău, întru toate faptele tale şi-ntru totul, oriunde mâinile tale vor lucra.

„Poruncind deci să se dea împrumuturi şi tăind lă­co­mia şi făgăduind celor ce voiesc să facă această binecu­vân­tare, le cere ca, după ce se scurg şapte ani peste datorii, să le ierte, cinstind timpul iertării tuturor, adică cel al venirii lui Hristos, în care am fost îndreptaţi toţi prin credinţă. Căci atunci am dobândit amnistia vechilor păcate prin aceea că El a pironit pe crucea Sa zapisul cel împotriva noastră şi a în­lă­turat pedepsele ce le datoram Judecătorului. […] E un obicei al dumnezeieştii Scripturi să asemene tot răstimpul veacului de faţă şi de acum cu o săptămână, din pricina întoarcerii zi­le­lor la început. Căci sfârşitul săptămânii e Sâmbăta. Iar ve­cină nemijlocită este ziua a opta, care aduce un nou început al veacului prin învierea lui Hristos. […] Deci Hristos a ve­nit, după Scriptură, la sfârşitul veacului de faţă şi oarecum Sâmbăta, când i-a şi eliberat pe toţi cei legaţi în lanţurile pă­catelor lor şi îndatoraţi Lui cu pedepsele pentru neascultare. […] Deci legea ne-a arătat indirect şi ca prin ghicitură taina dumnezeiască, poruncind să se facă iertare în anul al şap­te­lea. Şi introduce pe cărările bunătăţii, învăţând să se pună iu­birea de fraţi mai presus de bani şi îndemnând pe Israeliţi să fie darnici şi să împărtăşească ale lor altora. Ea po­run­ceş­te bunătate faţă de frate şi vecini, ca pe o deprindere în pur­tarea de grijă mai iubitoare faţă de toţi”[7].

11: Că săraci nu vor lipsi de pe pământ; de ace­ea-ţi poruncesc eu ţie să faci această faptă şi-ţi spun: Des­chide, deschide-ţi mâna către fratele tău, către săracul tău şi către sărmanul tău din ţara ta!

12: De ţi se va vinde ţie fra­te­le tău, evreu sau evreică, şase ani îţi va sluji, iar în al şap­te­lea îl vei lăsa să plece de la tine liber.

„Aceste obiceiuri erau simboluri ale veacului, care-şi face revoluţia în cicluri de câte şapte zile ale săptămânii în drumul căruia suntem cuprinşi şi noi: în acest an păcatele se iertau după binevoitoarea înţelegere a Domnului nostru, ca să nu fim daţi pedepsei fără de sfârşit a veacului viitor. Aşadar cuvântul de şapte ori se foloseşte din pricina în­ru­dirii lui şapte cu lumea aceasta, pentru că oamenii îndră­gos­tiţi de această lume trebuie să-şi afle pedeapsa, mai ales o­biectele care i-au făcut să-şi aleagă o viaţă păcătoasă”[8]. „Iar Domnul nostru Iisus Hristos la sfârşitul veacurilor, ca du­pă şapte ani, a iertat datoriile şi a eliberat pe cei ce au pă­că­tuit […]. Şi vremea iertării s-a arătat în timpul sărbătorii Corturilor, care închipuieşte taina învierii, când cortul, sau tru­pul din pământ al fiecăruia, se preschimbă”[9].

13: Iar când îl vei lăsa să plece de la tine liber, nu-l lăsa să plece cu mâna goală,

14: ci dă-i cu dărnicie din tur­mele tale şi din grâul tău şi de la teascul tău; după cum te-a binecuvântat pe tine Domnul, Dumnezeul tău, aşa dă-i şi lui.

„Aceasta însemna că toată vremea, dinainte de ve­ni­rea Mântuitorului nostru, Israil era strâmtorat de duhul ro­biei, înjugat sub legea care pedepsea. Dar, când în timpurile din urmă ale veacului (căci sâmbăta ni s-a dat şi drept chip al a­cestora) a răsărit Emanuil, a fost alungat duhul robiei. Şi ne­dând nimic Stăpânului, au fost chemaţi la libertate şi răs­cum­părare, la slava înfierii. Căci cei ce au crezut s-au în­dreptat, după Scripturi, nu din faptele legii, ci din credinţă. […] Iar lăsându-ne liberi, adică izbăvindu-ne de păcate şi în­frumuseţându-ne cu harul înfierii, ni s-a adăugat, ca merinde bună, pe Sine Însuşi, ca jertfă neprihănită şi ca oaie dusă spre junghiere pentru noi, dăruindu-ne putinţa să ne îm­păr­tăşim de binecuvântarea de-viaţă-făcătoare, adică de sfântul Lui trup şi sânge. Aceasta socotesc că înseamnă trebuinţa de-a da merinde din oi, din pâine şi vin, în anul al şaptelea, adică în Sâmbăta spirituală (inteligibilă) celor chemaţi la libertate din bunătatea Stăpânului”[10].

15: Adu-ţi aminte că şi tu ai fost rob în ţara Egiptului şi că Domnul, Dumnezeul tău, te-a scos de acolo; iată de ce-ţi poruncesc eu ţie să faci fapta aceasta.

16: Iar dacă acela îţi va zice: – Nu mă duc de la tine!…, pentru că te-a-ndrăgit, pe tine şi casa ta, de vreme ce-i este bine la tine,

17: să iei undreaua şi să-i găureşti urechea lipită de canatul uşii, şi-ţi va fi el rob în veci. Tot aşa vei face şi cu slujnica ta.

„Fiind aşa de înrădăcinată în societatea antică, Moise nu a putut să desfiinţeze sclavia din viaţa israeliţilor, ci nu­mai a îngrădit-o prin anumite prescripţii descoperite de Dum­nezeu. Prin normele Legii a căutat numai să îmbu­nă­tă­ţească viaţa sclavilor, pe care-i socoteşte ca pe nişte oameni angajaţi să muncească sub ascultarea stăpânilor lor. Astfel, sclavului evreu i se dă posibilitatea de răscumpărare, în ur­ma căreia stăpânul era obligat să-i dea libertatea (Levitic 25, 49). Un sclav evreu trebuia să lucreze doar 6 ani, iar în al 7-lea, stăpânul îl elibera dându-i daruri. Dobândirea libertăţii implica şi pe soţia acestuia, exceptând cazul că sclava fusese primită de la stăpân şi ea rămânea în continuare în această stare împreună cu fiii săi, până la începutul anului al 7-lea al sclaviei sale. Dacă sclavul era mulţumit de felul cum fusese tratat de stăpânul său, Legea prevede că robul poate să ră­mână şi după cei 7 ani în slujba acestuia, însă trebuia să se prezinte în faţa judecătorului ca să dea o declaraţie că vrea să rămână pe mai departe în casa stăpânului. În această si­tuaţie, sclavului i se găurea urechea, ca simbol că rămâne rob pe vecie cu familia sa”[11].

„Robul care-şi iubeşte stă­pâ­nul, femeia şi copii, renunţând la libertatea adevărată pentru legătura cu cele trupeşti, se face rob veşnic. De aceea i-a fost gă­urită urechea cu sula, ca nu cumva, auzind prin des­chi­ză­tura firească a auzului, să primească vreun gând de libertate, ci să rămână necontenit rob, iubind cele de aici”[12]. Despre acest aspect am mai vorbit în comentariul la Ieşirea.

18: Să nu-ţi vină greu când îl vei lăsa să plece liber de la tine, fiindcă-n şase ani el ţi-a slujit pentru simbria pe un an a unui simbriaş; şi te va binecuvânta Domnul, Dum­ne­zeul tău, în toate câte vei face.

Putem vedea în rob pe acel păcătos care, prin căinţă, în­trece nevoinţele simbriaşului, adică ale aceluia ce, ne­des­păr­ţindu-se vreodată de Dumnezeu, aşteaptă răsplata pentru fap­tele sale.

19: Tot întâi-născutul de parte bărbătească ce se va naşte în cirezile tale şi-n turmele tale îl vei închina Dom­nu­lui, Dumnezeului tău; cu boul tău cel întâi-născut să nu lu­crezi, şi pe întâi-născutul oilor tale să nu-l tunzi.

Acestea sunt fie tipuri ale lui Hristos, fie ale celor năs­cuţi din nou prin Taina Botezului, după cum s-a arătat în numeroase locuri din volumele anterioare.

20: Îl vei mânca, tu şi familia ta, an de an, în faţa Dom­­nului, Dumnezeului tău, în locul pe care Domnul, Dum­nezeul tău, îl va alege.

Referire la jertfa din animale pe care fiecare cre­din­cios trebuia s-o aducă, cel puţin odată într-un an, la sanctuar. Parte din această jertfă revenea aceluia şi familiei sale.

21: Dacă însă are-n el o meteahnă, dacă-i şchiop sau orb sau rău vătămat, să nu-l jertfeşti Domnului, Dum­ne­ze­ului tău,

22: ci să-l mănânci în cetăţile tale; atât cel necurat cât şi cel curat pot să-l mănânce, ca pe o căprioară sau ca pe un cerb.

23: Numai sânge să nu mănânci, ci să-l verşi pe pă­mânt precum apa.

Despre animalele cu meteahnă am vorbit pe larg în co­mentariul la Levitic, cap. 22.


[1] DEUT, p. 231

[2] AB, p. 308

[3] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, VII

[4] BBVA, p. 219

[5] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, XXXVII, 14

[6] Sf. Vasile cel Mare, Omilii şi cuvântări, III, 1

[7] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, VIII

[8] Sf. Vasile cel Mare, Epistolele, 260, 3

[9] Sf. Chiril al Alexandriei, Glafire la A doua Lege, V

[10] Sf. Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, VII

[11] AB, p. 133

[12] Nil Ascetul, Cuvânt ascetic, 53

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s