Comentarii la Deuteronom – 6

Posted: 17/01/2009 in Deuteronom
Etichete:, ,

CAPITOLUL 6 – Iubirea faţă de Dumnezeu şi paza poruncilor Sale.

1: Iată poruncile, hotărârile şi rânduielile pe care Domnul, Dumnezeul vostru, mi-a poruncit să vă în­văţ, pentru ca voi aşa să faceţi în ţara spre care mergeţi s-o moşteniţi,

2: ca să vă temeţi de Domnul, Dumnezeul vostru, şi toa­te hotărârile Lui şi poruncile Lui pe care ţi le poruncesc eu astăzi să le păzeşti, tu şi fiii tăi şi fiii feciorilor tăi, în toa­te zilele vieţii tale, ca să trăiţi în îndelungare de zile.

3: As­cul­tă, Israele, şi sileşte-te să le plineşti, ca să-ţi fie bine şi să vă în­mulţiţi foarte, precum ţi-a grăit Domnul, Dumnezeul pă­rin­ţilor tăi, că-ţi va da pământul unde curge lapte şi miere.

„Hiperbola biblică a pământului unde curge lapte şi miere este reluată de cinci ori în Deuteronom (11, 9; 26, 9; 27, 3; 31, 20), fiind însă rară în textele profetice; lipseşte cu totul în Noul Testament”[1]. Urmează un fragment prezent numai în Septuaginta, in­clus de unele ediţii ale Bibliei la versetul 3:

4a: Acestea sunt hotărârile şi rânduielile pe care Domnul Dumnezeu le-a poruncit fiilor lui Israel în pustie, du­pă ieşirea lor din ţara Egiptului:

Versetele ce urmează (4b-9) sunt cunoscute în tradiţia iu­daică sub numele Şema (Şema Israel = Ascultă, Israele); con­stituie pentru evrei una dintre cele mai importante rugă­ciuni, care trebuie rostită zilnic.

4b: Ascultă, Israele, Domnul, Dumnezeul nostru, es­te singurul Domn.

„Text important şi (poate tocmai de aceea) cu mai multe variante de traduceri după textul ebraic: Domnul, Dum­nezeul nostru, este un Domn; Domnul, Dumnezeul nos­tru, Dom­nul este unul; Domnul este Dumnezeul nostru, Dom­nul este singur; Domnul este Dumnezeul nostru, Domnul El unul. Preferinţa unor traducători pentru varianta (cu nuanţele ei): Domnul, Dumnezeul nostru, este Domnul unul pune accentul pe ideea că Dumnezeu este indivizibil, că adică El nu poate fi multiplicat în asemănările idoleşti ale popoarelor păgâne. Textul Septuagintei însă e citat aidoma, chiar de Domnul Iisus, în Marcu 12, 29, ceea ce-i conferă o autoritate in­dis­cu­ta­bilă; el atestă, o dată mai mult, monoteismul pe care Dum­ne­zeu Se străduieşte să-l impună poporului ales”[2].

Dar mo­no­teismul nu contrazice învăţătura despre Sfânta Treime: „Treimea ipostasurilor dumnezeirii celei una nu împarte Dom­nia cea una. Persoanele sunt cu adevărat trei, dar cu toa­te acestea Dumnezeu este Unul, în fiinţă, putere, voinţă, lu­crare şi în toate celelalte însuşiri fiinţiale. Aşadar, a sluji unităţii lui Dumnezeu, a privi şi a te aduna cu toată puterea spre ea, ieşind din cele multe, este voie a lui Dumnezeu şi îmbunătăţire a minţii, precum şi cale de aflare a adevărului şi rod al dragostei dumnezeieşti şi al îndumnezeirii”[3]. Spu­nând „aceasta, dumnezeirea Duhului are grijă să ridice min­tea spre Unul cel mai presus de lume. Căci nu e îngăduit a propovădui pe Unul, iar întoarcerea şi privirea minţii spre El a nu o înfăptui. Ceea ce zice Duhul Sfânt, vrea să fie şi în­ţe­les. Iar a înţelege ceva presupune întoarcerea minţii spre a­cel ceva. Căci, dacă lipseşte întoarcerea minţii spre ceea ce e de înţeles, lipseşte şi ceea ce ar avea mintea să înţeleagă. În cazul acesta, propovăduirea Celui Unul ar fi absurdă (fără rost), precum absurdă ar fi şi credinţa în El. Iar dacă acestea ar fi absurde, atunci, a nu cugeta pe Unul prin întoarcerea şi înălţarea minţii spre El ar fi şi mai absurd”[4]. „Deci Unul es­te cel vrednic de iubit: este Unitatea treimică. Iar Aceasta pre­merge minţii în dragostea ei faţă de Ea. Deci, mintea tre­buie să dorească să se întindă spre Unul cel mai presus de lume, ca prin aflarea şi vederea Lui să i se aprindă dragostea faţă de El şi omul să se poată face împlinitor al legii şi al po­runcii, iubind, potrivit cu cele spuse, pe Domnul Dumnezeul lui”[5].

Scăpând noi din robie, trebuie să ne facem mintea as­cultătoare voii dumnezeieşti: „cei ce, după surparea prigo­ni­to­rilor, cercetează chipurile virtuţilor spre a le învăţa cu re­cu­noştinţă, trebuie să aibă numai deschisă urechea în­ţe­le­ge­rii. Către aceştia zice: Ascultă, Israele[6]. „Cuvântul lui Dum­nezeu, ascuns în cele zece porunci ale Sale, Se face corp cu noi, coborându-Se cu noi în activitatea noastră morală, pe ur­mă iarăşi ne ridică prin cunoştinţă, înălţându-ne până ce ne urcăm la cea mai înaltă dintre toate poruncile, care zice: Domnul Dumnezeul tău Domnul Unul este[7]. Tâlcuirea face aluzie la Întruparea Cuvântului şi la Înălţarea Sa la Cer; pri­ma corespunde lucrării virtuţilor, iar cea de a doua, con­tem­plaţiei, având ca finalitate îndumnezeirea.

5: Să-L iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta.

„Tema iubirii lui Israel faţă de Dumnezeu este caracteristică pentru Deuteronom (cf. 7, 9; 10, 12; 11, 1.13.22; 13, 4; 19, 9; 30, 6.16.20). În restul Pentateuhului nu mai este menţionată decât în Ieşirea 20, 6. Iubirea pe care Israel i-o datorează lui Dumnezeu este întotdeauna explicată: înseamnă să Îi asculte glasul, să-L slujească, să se alipească de El, să se teamă de El (cf. 10, 12; 13, 4-5)”[8].

„Mintea şi cugetul ce se înfăţişează lui Dumnezeu prin­tr-o simţire puternică şi printr-o rugăciune fierbinte sunt urmate şi de umilinţa sufletului. Iar dacă mintea, cuvântul şi duhul aleargă şi cad înaintea lui Dumnezeu, cea dintâi prin luare aminte, cel de-al doilea prin chemare, iar cel de-al trei­lea prin umilinţă şi dragoste, întreg omul din lăuntru litur­ghi­seşte Domnului”[9]. Dar starea aceasta, de nu vom ve­ghea, o putem pierde: „şi după botez tâlharul poate să intre (în suflet) şi să facă ceea ce vrea. S-a scris: Să iubeşti pe Domnul Dum­nezeul tău din toată inima ta. Tu, însă, zici: Îl iubesc şi am pe Duhul Sfânt. (Însă te întreb): Te gândeşti, Îl iubeşti şi Îl do­reşti (mereu) pe Domnul? Eşti preocupat (de aceste sim­ţă­min­te) ziua şi noaptea? (Numai) dacă ai o astfel de iubire eşti cu­rat. Dacă n-o ai, caută atunci când îţi vin cu­gete pământeşti şi viclene, dacă nu cumva înclini către ele; vezi ca totdeauna sufletul tău să fie preocupat de iubirea şi da­rul lui Dum­ne­zeu. Pentru că gândurile la cele lumeşti a­trag mintea spre cele pământeşti şi stricăcioase şi nu-i permit să iubească pe Dumnezeu sau să-şi amintească de El”[10].

6: Cuvintele acestea pe care ţi le spun eu astăzi să fie în inima ta şi în sufletul tău;

7: să le sporeşti în fiinţa fiilor tăi şi să le vorbeşti de ele când şezi acasă, când mergi pe cale, când te culci şi când te scoli.

„Când şezi acasă, când pleci şi când călătoreşti, sau ori­ce altceva de faci, întipăreşte-ţi amintirea de curăţie. Deci nu te împiedic să-L pomeneşti neîncetat, ci să convorbeşti des­pre El. Nu te împiedic nici să discuţi despre Dumnezeu ca despre un lucru lipsit de evlavie, dar să nu o faci aceasta la vremea nepotrivită. Nu opresc nici învăţătura despre El, ci lipsa de măsură”[11]. Dacă e de folos să-L pomenim neîncetat cu mintea pe Dumnezeu şi să cugetăm la poruncile Sale, este, în schimb, riscant să teologhisim fără pregătire, ori să discutăm despre cele dumnezeieşti într-un timp sau loc ne­po­trivit. „Ai văzut că se cuvine ca niciodată să nu scoatem din suflet aducerea aminte de Dumnezeu, ci să ne fie strâns li­pită de cugetul nostru. Ai văzut că se cuvine să fim tot­dea­una gata de luptă şi să nu lăsăm nicicând armele din mână, ci, cunoscând furia celui care dezlănţuie război împotriva noas­tră, să fim treji, să priveghem, să-i închidem intrările şi să nu uităm niciodată hrana cea duhovnicească”[12].

8: Să le legi ca semn la mână şi neclintite să-ţi fie înaintea ochilor.

„Cea de a doua jumătate a versetului, în versiunea e­bra­ică: şi-ţi vor fi ca o panglică-mprejurul frunţii tale. Inter­pretarea literală a acestui verset a creat mai târziu filacteriile (vezi Matei 23,5), adică punguţele de stofă în care erau cu­sute texte sacre scrise pe petice de pergament, purtate cu os­tentaţie de farisei, ca şi de alţi iudei evlavioşi, spre a-şi ară­ta ata­şa­men­tul faţă de Lege. Diferenţa de text poate in­di­ca fap­tul că la vremea redactării Septuagintei filacteriile nu exis­tau”[13]. „Prescripţia de a purta la mână cuvintele divine şi de a le avea în faţa ochilor, în semn de iubire faţă de Dumnezeu, stă la baza obiceiului de a purta filacterii, numite în ebraică totaphoth şi, mai târziu, tefillin. Textul grecesc foloseşte expresia în faţa ochilor, cel ebraic: între ochi (cf. Aquila, Symmachus: μεταξύ). Aceste filacterii pe care evreii trebuie să le poarte asupra lor la rugăciunea de dimineaţă conţin patru pasaje din Tora: Ieşirea 13, 1-10; 13, 11-16; Deuteronom 6, 4-10; 11, 13-21. Pe cele descoperite la Qumran, printre alte pasaje din Tora, era înscris şi decalogul (10QPhyl. 1-4)”[14].

„Ce sunt filacteriile şi ciucurii? Pentru că iudeii ui­tau adesea bi­nefacerile lui Dumnezeu, de aceea Dumnezeu a po­runcit să scrie pe cărţulii mici minunile Sale şi să şi le a­târne de mâi­nile lor. […] Aceste cărţulii se numeau filac­te­rii. […] Apoi, ca să le aducă iarăşi aminte de poruncile Lui, Dum­ne­zeu a făcut cu ei ceea ce fac adeseori mulţi oameni care îşi lea­gă degetul cu un petic sau cu un fir de lână ca să nu uite ceva. Tot aşa şi Dumnezeu a poruncit iudeilor, ca u­nor copii, să-şi coasă de haine, la marginea de la picioare, o fâşie de pânză de culoare violetă, pentru ca uitându-se la ea să-şi adu­că aminte de poruncile Lui. Aceste fâşii de pânză se nu­meau ciucuri”[15].

9: Să le scrii pe uşorii casei tale şi pe porţile tale.

Uşorii: φλία, cuvânt homeric, mai apare şi în 11, 20. termenul ebraic este mezuzah, folosit apoi metonimic cu referire la obiceiul de a atârna la intrarea caselor cutiuţe în care sunt scrise cuvintele divine din Deuteronom 6, 4-9 şi 11, 13-21”[16].

10: Iar când Domnul, Dumnezeul tău, te va duce în ţara pen­tru care li s-a jurat părinţilor tăi – lui Avraam, lui Isaac şi lui Iacob – că ţi-o va da: cetăţi mari şi frumoase pe care nu tu le-ai zidit,

11: case pline de toate bunătăţile, pe care nu tu le-ai umplut, fântâni săpate pe care nu tu le-ai săpat, vii şi măslini pe care nu tu i-ai sădit; când vei mânca şi te vei sătura,

12: atunci ia seama să nu-L uiţi pe Domnul Cel ce te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei.

13: De Domnul, Dum­ne­zeul tău, să te temi, numai Lui să-I slujeşti, de El să te li­peşti şi doar pe numele Lui să te juri.

„Invocarea numelui lui Iahve într-un jurământ era nu numai o garanţie asupra sincerităţii, ci şi o mărturisire sin­ceră a credinţei în singurul Dumnezeu adevărat ca supremă autoritate morală”[17]. „Pavel va relua expresia a se alipi de Domnul (I Corinteni 6, 17), care va fi mult folosită în limbajul spiritual al creştinilor: originea ei este aşadar biblică, nu platoniciană, aşa cum s-a afirmat adesea”[18].

„Mintea care se întinde spre El iese din toate în tot chipul din pricina privirii spre Cel mai presus de bunătate şi a dorinţei după Cel mai presus de toate, mai bine zis după Cel din care sunt toate şi spre care tind toate în chip firesc. Iar aceasta întâmplându-se, cum se cuvine, mintea iese afară şi din patimi. Căci mintea care s-a înălţat mai presus şi decât ce­le mai presus de bunătate [atributele dumnezeieşti – n. n.] greu mai poate rămâne în ruşinea patimilor. De aceea, zice Le­gea: Numai Lui să-I slujiţi, adică Celui ce e Unul. Deci, tre­­buie să tindem spre Unul din vârf dacă vrem să împlinim şi legea lui Dumnezeu şi să ne aflăm şi deasupra patimilor”[19].

14: Să nu mergeţi pe urmele altor dumnezei, din­tre dumnezeii neamurilor dimprejurul vostru,

15: că Dumnezeu gelos este Domnul, Dumnezeul tău, Cel ce este-n mijlocul tău: nu cumva să se aprindă asupră-ţi mânia Domnului, Dum­­nezeului tău, şi să te piardă de pe faţa pământului.

16: Să nu-L ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău, aşa cum L-aţi is­pi­tit la Masa.

În textul ebraic, „plural: Să nu-L ispitiţi pe Domnul, Dum­nezeul vostru. Domnul Iisus însă, în convorbirea Sa cu diavolul (Matei 4, 7; Luca 4, 12), va cita după Septuaginta. A nu-L ispiti pe Dumnezeu înseamnă a nu-L pune la încer­care, a nu-L supune la probe, a nu-I cere dovezi asupra pu­terii Sa­le; altfel, ar însemna că te îndoieşti de El”[20]. „Vezi episodul din Ieşirea 17, 2-7, când Israel s-a îndoit de prezenţa Domnului în mijlocul său”[21].

17: Cu străşnicie să păzeşti poruncile Domnului, Dumnezeului tău, mărturiile şi hotărârile Lui pe care ţi le-a po­runcit.

18: Să faci ceea ce este plăcut şi bun în ochii Dom­nului, Dumnezeului tău, ca să-ţi fie bine şi să intri şi să moş­teneşti pământul cel bun pe care Domnul cu jurământ l-a făgăduit părinţilor voştri,

19: alungând de dinaintea feţei tale pe toţi vrăjmaşii tăi, după cum a grăit Domnul.

20: Şi va fi că de te va întreba mâine fiul tău zicând: Ce e cu aceste măr­tu­rii şi hotărâri şi rânduieli pe care Domnul, Dumnezeul nos­tru, ni le-a poruncit nouă?

21: Îi vei răspunde fiului tău: Robi îi eram lui Faraon în ţara Egiptului, iar Domnul ne-a scos de acolo cu mână tare şi cu braţ înalt.

22: Acolo, sub ochii noştri, făcut-a Domnul semne şi minuni mari şi groaznice asupra Egiptului, asupra lui Faraon şi a casei lui,

23: iar pe noi ne-a scos de acolo ca să ne aducă înăuntru spre a ne da pă­mân­tul pe care cu jurământ le-a făgăduit părinţilor noştri că-l va da.

24: Atunci ne-a poruncit Domnul să plinim toate ho­tă­râ­rile acestea, să ne temem de Domnul, Dumnezeul nostru, ca să ne fie nouă bine în toate zilele şi să rămânem în viaţă aşa cum suntem azi.

25: Şi milă va face cu noi dacă ne vom sili să plinim toate poruncile acestea în faţa Domnului, Dumne­ze­u­lui nostru, aşa cum El ne-a poruncit.

În loc de şi milă va face cu noi, textul ebraic are: Şi dreptatea noastră va fi; sau: Şi dreptate va fi pentru noi; sau: Aşa va fi dreptatea noastră; sau: Şi noi vom fi drepţi; sau: Şi va fi pentru noi un fapt de dreptate… Aşadar, cre­dincioşia faţă de Lege îi conferă omului un anume statut în fa­ţa lui Dumnezeu, acela de drept, adică vrednic de mân­tuire. Întemeindu-se însă pe textul Septuagintei, apostolul Pa­vel va demonstra că păzirea Legii, fiind imposibilă în to­ta­litatea ei şi amănuntele ei, nu-l poate face pe om drept (fă­ră cusur) în faţa lui Dumnezeu şi că întotdeauna el Îi mai ră­mâne lui Dumnezeu dator cu ceva; această datorie este ra­diată nu prin faptele Legii, ci prin mila lui Dumnezeu. Aşa­dar, în ultimă instanţă, mântuirea e opera Harului (vezi în­deosebi epistolele către Romani şi Galateni)”[22].


[1] SEP 1, p. 551

[2] BBVA, p. 208

[3] Calist Catafygiotul, Despre viaţa contemplativă, 9

[4] Calist Catafygiotul, Despre viaţa contemplativă, 11

[5] Calist Catafygiotul, Despre viaţa contemplativă, 23

[6] Sf. Maxim Mărturisitorul, Capete despre cunoştinţa de Dumne­zeu, 30

[7] Sf. Maxim Mărturisitorul, Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, 61

[8] SEP 1, p. 552

[9] Teolipt al Filadelfiei, Despre ostenelile vieţii călugăreşti

[10] Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, XV, 14-15

[11] Sf. Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice, I, 4

[12] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, X, 8

[13] BBVA, p. 208

[14] SEP 1, p. 552

[15] Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, LXXII, 2

[16] SEP 1, p. 552

[17] BBVA, p. 208

[18] SEP 1, p. 553

[19] Calist Catafygiotul, Despre viaţa contemplativă, 15

[20] BBVA, p. 208

[21] BBVA, p. 208

[22] BBVA, p. 209

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s