Comentarii la Deuteronom – 5

Posted: 16/01/2009 in Deuteronom
Etichete:, ,

CAPITOLUL 5 – Întărirea celor zece porunci. Purtarea lui Israel şi cuvântarea lui Moise.

1: Moise a chemat tot Israelul şi le-a zis:

„Ascultă, Israele, poruncile şi rânduielile pe care le grăiesc eu astăzi în auzul urechilor voastre; le veţi învăţa şi le veţi pă­zi întru faptă.

„A doua cuvântare a lui Moise (care se încheie la 28, 68) începe cu reluarea decalogului. ♦ Formula solemnă ascultă, Israele (ακουε, Ισραηλ) apare numai în Deuteronom, fie în context juridic, la începutul unui discurs important (5, 1; 6, 4; 27, 9), fie în ajunul unei lupte (9, 1; 20, 3)”[1].

2: Domnul, Dumnezeul vostru, a încheiat cu voi le­gă­mânt în Horeb.

3: Nu cu părinţii voştri a încheiat Dom­nul le­gământul acesta, ci cu voi, cu voi cei ce sunteţi as­tăzi aici cu toţii vii.

„Idee înaltă asupra simultaneităţii generaţiilor în faţa lui Dumnezeu; prin eternitatea Lui şi convieţuirea în El, ori­care generaţie devine contemporană cu cele ce au precedat-o şi cu cele ce-i urmează. Principiu reluat şi dezvoltat de Pă­rintele Stăniloae în teologia responsabilităţii solidare la Ju­de­cata de Apoi”[2].

4: Faţă către faţă a grăit Domnul cu voi, în munte, din mijlocul focului;

5: iar eu în acest timp stăteam între Dom­nul şi voi ca să vă spun cuvântul Domnului, de vreme ce voi v-aţi temut de faţa focului şi nu v-aţi suit în munte. El a zis:

Stăteam sau am stat (SEP 1): „verbul ιστάναι înseamnă [a te opri şi] a sta drept şi indică o atitudine care, după Philon (Somn. II, 215-236), este proprie lui Dumnezeu sau apropiaţilor Săi”[3].

Urmează (versetele 6-21) repetarea Decalogului (Ie­şi­rea 20, 18-21), cu o serie de adaosuri şi explicaţii:

6: Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, Cel ce te-am scos din ţara Egiptului, din casa robiei.

„Pentru Origen (Hom. Ex. 8, 1; Hom. Lev. 16,7 etc.), Egiptul este un simbol al lumii de aici, loc al captivităţii omului în păcat, în contrast cu paradisul libertăţii şi cu Ierusalimul, casa libertăţii[4].

7: Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine.

Dumnezeu pretinde un cult exclusiv, ca să nu slujim ce­lor ce nu sunt. El e Cel ce ne-a eliberat, ca dintr-un Egipt, de ro­bia păcatului şi a morţii. De aceea se cuvine să-I slujim doar Lui, şi nu falşilor dumnezei, cum făceau cei mai mulţi dintre cei vechi. „Nu-i împiedica pe ei să-i aibă pe aceia ca alţi dum­nezei pentru că ar exista alţi dumnezei, ci pentru ca nu cumva, întorcându-se de la Dumnezeul cel adevărat, să înceapă să-şi facă zei din cele ce nu sunt”[5]. Au alţi dumnezei cei ce se ali­pesc de cele materiale, precum şi ereticii care falsifică sfintele învăţături ale Bisericii.

8: Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo asemănare cu ceva din câte sunt în cer, acolo sus, ori din câte sunt pe pământ, aicea jos, ori din câte sunt în apele de sub pământ;

Apele de sub pământ: e vorba de apele subterane, dar şi de acelea care, potrivit cosmologiei biblice, stă pământul”[6].

9: să nu te închini lor, nici să le slujeşti; că Eu, Domnul, Dum­ne­zeul tău, Eu sunt un Dumnezeu gelos, Cel ce vina pă­rin­ţi­lor o dă pe seama copiilor pân-la al treilea şi-al patrulea neam pentru cei ce Mă urăsc,

10: dar Mă milostivesc pân-la al miilea neam spre cei ce Mă iubesc şi-Mi păzesc poruncile.

Nu e îngăduit să reprezentăm pe Dumnezeu în chipul cre­aturilor, pentru a nu confunda Creatorul cu creaţia. Cum vom vedea, interdicţia nu a fost totală, dar, în general, s-a evi­tat de a da un chip văzut celor nevăzute, existând şi pericolul căderii în idolatrie. Însă în nici un caz nu poate fi atacat, por­nind de la această poruncă, cultul sfintelor icoane. Odată cu întruparea Fiului, Dumnezeu a luat un chip văzut, ce poate fi reprezentat. La rândul său, Sfânta Scriptură este icoană. Dar ea poate deveni şi chip cioplit, sau idol fără viaţă, când e scoa­să din Biserică şi tâlcuită de către eretici.

Poate surprinde pedepsirea copiilor, până la al treilea şi al patrulea neam, pentru păcatele părinţilor. „Dumnezeu nu vrea să spună aici că au să fie pedepsiţi alţii pentru păcatele altora, ci că vor suferi pe bună dreptate aceeaşi pedeapsă ca şi înaintaşii lor, pentru că nu s-au făcut mai buni, deşi au avut îna­intea lor pilde de păcătoşi pedepsiţi”[7]. Nu suntem străini de faptele strămoşilor, rămânând în sarcina noastră să îndreptăm greşelile acelora, pentru ca ele să nu mai sporească răul în lume şi să se şteargă, astfel, în vederea Judecăţii de Apoi. Oricum, se arată aici lămurit că mi­la divină covârşeşte pedeapsa. În ce priveşte pedepsirea co­piilor până la al patrulea neam, reluăm o tâlcuire mistică, pre­zentată şi-n cel de-al doilea volum: „Primul neam so­co­tesc că este sămânţa răului, adică atacul (sau momeala). Al doilea e pofta. Al treilea, deprinderea (habitudinea) răului, adică con­simţirea. Al patrulea, lucrarea, adică fapta. Deci se pedepseşte până la al treilea şi al patrulea neam. Căci atacul şi pofta sunt nevinovate, întrucât răul n-a răzbit până la capăt”[8].

11: Să nu iei numele Domnului, Dumnezeului Tău, în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui.

E repetată porunca a treia, ce opreşte folosirea nu­me­lor divine în mod inutil ori necuviincios.

12: Păzeşte ziua odihnei, ca s-o sfinţeşti, aşa cum ţi-a poruncit ţie Domnul, Dumnezeul Tău.

13: Şase zile să lu­crezi; în ele fă-ţi toate treburile,

14: dar ziua a şaptea este o­dihna Domnului, Dumnezeul Tău; în ea să nu faci nici o mun­­că, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roa­ba ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul ce locuieşte la tine, pentru ca robul tău şi roaba ta să se odihnească întocmai ca şi tine.

Străinul ce locuieşte la tine: „ebraică: străinul ce se află-n porţile tale = ce se află-n cetăţile (aşezările) tale. Poarta cetăţii antice orientale domina o piaţă unde se ţineau întrunirile, judecăţile obşteşti şi orice alte acţiuni de interes public”[9].

15 : Adu-ţi aminte că slugă ai fost în ţara Egiptului şi că Domnul, Dumnezeul Tău, te-a scos de acolo cu mână tare şi cu braţ înalt; iată de ce ţi-a poruncit ţie Domnul, Dumnezeul Tău, să păzeşti ziua odihnei şi s-o sfinţeşti.

„Sărbătorirea zilei sabatului ocupă un loc central în de­calogul deuteronomic, justificându-se printr-o motivaţie su­plimentară faţă de acelaşi comandament din cele zece po­runci din Ieşirea 20, 8-11: în Deuteronom, ziua de odihnă tre­­buie respectată în cinstea eliberării din sclavia egipteană, fiind prilej de bucurie pentru israeliţi care trebuie să acorde şi sclavilor lor dreptul de a se odihni în această zi”[10]. „Spre deosebire de redactorul Ieşirii, care plasează sabatul în relaţie directă cu crearea lumii, cel al Deuteronomului îi dă un sens istoric: celebrarea săptămânală a eliberării poporului lui Dumnezeu din Egipt”[11].

Este aici, desigur, un înţeles mai înalt decât simpla re­ţi­ne­re de la lucrări într-o anumită zi. „Mulţi au trecut de la treap­ta lucrătoare la vedere şi s-au odihnit de la toate, aflân­du‑se într‑o sâmbătă a legii duhovniceşti”[12]. După ce am ostenit să ne în­su­şim virtuţile, vom odihni în Dumnezeu prin fixarea în con­tem­plaţie. „Sâmbăta, fiind ultima zi din săptămână, înseamnă tim­pul venirii Mântuitorului nostru, Care S-a arătat la sfârşitul şi la apusul veacului prezent şi ni S-a făcut nouă început şi uşă şi cale spre spălarea păcatelor, spre libertate şi iertare, spre ne­stri­căciune şi viaţă şi spre nădejdea viitoare”[13]. Dar cei ce ur­mează Domnului depăşesc sâmbăta, intrând într-o nouă zi: „A şaptea zi este arătată, deci, ca zi de odihnă; ziua aceasta, prin în­de­părtarea de fapte rele, pregăteşte ziua cea dintâi, care este cu ade­vărat ziua odihnei noastre”[14]. Sabatul avea un rol pre­gă­ti­tor: „Odinioară, în vremea sabatului celui prefigurativ, deşi (oa­me­nii) se odihneau cu trupul, sufletele lor erau încătuşate în rău­tăţi şi păcate. Or acesta este sabatul adevărat, odihna cea ade­vărată, când sufletul este curat şi nu împlineşte cugetele lui Sa­tan, când se odihneşte în liniştea şi bucuria cea veşnică a Dom­nului”[15]. Creştinii vor înlocui sabatul cu Duminica, ziua În­vierii Domnului şi a Pogorârii Duhului Sfânt.

Cu toţii, însă, ne-am aflat în robia păcatului, ca într-un Egipt, şi am fost eliberaţi de Hristos, spre odihna zilei neîn­serate, de vom veghea să nu recădem în robie: „răpit puţin câte puţin de trândăvie şi de nepăsare, am căzut din nou în relele dinainte, ba chiar în rele mai mari. Dar Tu, Împărate milostiv şi îndelung-răbdătorule, nu Te-ai întors de la mine, ci […] cu mâna Ta cea tare şi cu braţul Tău cel înalt m-ai smuls din lumea cea amăgitoare şi din lucrurile şi din pof­tele lumii şi, retrăgându-mă trupeşte şi sufleteşte din toate, […] m-ai aşezat în ceata robilor tăi”[16]. „După cât cunosc eu neînvăţatul, iată motivul pentru care se ţine sâmbăta. Şi voi începe de la cele mai de jos şi de la cele mai grosolane. Dumnezeu, cunoscând grosolănia, iubirea de plăcerile tru­pu­lui şi înclinarea completă spre materie a poporului isra­i­li­tean, şi cunoscând în acelaşi timp şi lipsa lui de judecată, a po­runcit să se ţină sâmbăta, în primului loc ca să se o­dih­nească şi robul şi vita, după cum este scris, deoarece băr­ba­tul drept are milă de sufletele vitelor lui (Pilde 12, 10); în al doilea loc, ca să fie, prin despărţirea de grijile materiale, liber spre a se aduna către Dumnezeu ca să-şi petreacă toată ziua a şaptea în psalmi, în imne, în cântări duhovniceşti, în studiul dumnezeieştilor Scripturi şi să se odihnească în Dum­nezeu. Când nu era lege şi nu era nici Scriptura in­spi­ra­tă de Dumnezeu, nici sâmbăta nu era afierosită lui. Când în­să a fost dată prin Moise Scriptura inspirată de Dumnezeu, i s-a afierosit lui Dumnezeu sâmbăta, ca măcar în ea să se ocupe de studiul (Scripturii) cei care nu-şi afierosesc întrea­ga lor viaţă lui Dumnezeu, cei care nu slujesc din dragoste Stăpânului ca unui Tată, ci să dea ca nişte robi nerecu­noscători măcar o mică şi neînsemnată parte a vieţii lor lui Dumnezeu, şi aceasta de frica tragerii la răspundere şi a pe­depselor care urmează din călcarea poruncii”[17].

16: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, aşa cum ţi-a poruncit Domnul, Dumnezeul Tău, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul, Dumnezeul Tău, ţi-l dă ţie.

Suntem datori să aducem cinstire părinţilor noştri tru­peşti şi sufleteşti. Încalcă porunca mai ales cei ce se împotri­vesc în­vă­ţătorilor rânduiţi de Hristos în Biserica Sa. E cuprins aici şi un alt avertisment: „Nu te lăsa condus de porniri lipsite de ju­de­ca­tă şi nici nu te lua după deprinderile cele din lume”[18].

17: Să nu ucizi.

Dumnezeu este Cel ce dă viaţa şi Singurul în drept să o ia. E oprită astfel luarea cu voie a vieţii aproapelui, precum şi a pro­priei vieţi. Dar cea mai gravă e uciderea sufletească (Ma­tei 10, 28). „Cel ce vrea să nimicească învăţătura cea ade­vă­ra­tă des­pre Dumnezeu şi despre veşnicia Lui, ca să pună în locul ei min­ciuna, spunând fie că universul este fără pronie, fie că lu­mea este necreată, fie că sunt minciuni temeiurile adevăratei în­vă­ţături, acela este cel mai mare criminal”[19]. Astfel, ucigaşi sunt ereticii care caută să-i despartă pe credincioşi de Biserică, du­pă cum sunt şi sinucigaşi, ca unii ce şi-au ales osânda veş­ni­că.

18: Să nu te desfrânezi.

Sunt oprite relaţiile trupeşti nelegiuite, ca şi des­frâ­na­rea sufletească, prin îndepărtarea de Dumnezeu. Relaţiile trupeşti sunt îngăduite doar între cei uniţi prin Tai­na Nunţii. Dar e şi un înţeles mai adânc: „Desfrânare este atunci când cineva părăseşte gnoza cea bisericească şi ade­vă­ra­tă şi înţelegerea despre Dumnezeu şi se îndreaptă spre o în­vă­ţătură falsă, care nu se cuvine, adică îndumnezeieşte crea­tu­ri­le sau personifică ceva din cele ce nu există”[20]. Pe scurt, ori­ce erezie este desfrânare.

19: Să nu furi.

E oprită însuşirea oricărui bun străin. Tot fur este şi cel ce vrea să răpească din Biserică sufletele credincioşilor, ade­me­nindu-le la erezii. Mântuitorul ne-a avertizat că: „Furul nu vi­ne decât ca să fure şi să junghie şi să piardă” (Ioan 10, 10), de aceea: De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, de­păr­tează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în pă­cat, fiind singur de sine osândit (Tit 3, 10-11).

20: Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău prin mărturie mincinoasă.

Porunca a noua vizează în special mărturia în tribunal, dar poate fi extinsă la toate împrejurările vieţii. Porunca e limpede, dar mai ascunde şi alte înţelesuri: „Să nu fii cu două gânduri, nici cu două feluri de vorbă, pentru că două feluri de vorbă înseamnă cursa morţii”[21]. Pentru a tăia ră­dă­cina păcatului, „să nu vorbeşti de rău, să nu ţii minte răul”[22]. Mărturisire strâmbă e şi defăimarea dreptcredin­cio­şilor de că­tre eretici.

21: Să nu râvneşti la femeia aproapelui tău, să nu doreşti casa aproapelui tău, nici ţarina lui, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici asinul lui, nici orice dobitoc al lui, nici nimic din cele ce sunt ale aproapelui tău.

Legea pune stavilă chiar şi gândurilor păcătoase, ştiind că de la acestea se ajunge lesne la păcatul cu fapta. Mai mult, „po­runca îţi spune să nu fii rob duhului trupesc, ci să-l stă­pâ­neşti”[23]. „Dacă trebuie să ne înfrânăm pântecele şi cele de sub pântece, atunci este lămurit că am primit dintru început de la Domnul prin lege porunca de a ne tăia poftele”[24]. Nu e oprită doar poftirea celor materiale: „După cum este pedepsit cel ca­re pofteşte cele ce nu i se cuvin, tot aşa nu-i este îngăduit să pof­tească lucruri false”[25], adică să răstălmăcească sfintele în­vă­ţături după urechile sale eretice. „Prin aceste cuvinte ne arată că nu numai cel ce face păcatul se desparte de Dumnezeu şi se face vrăjmaş al lui, ci şi cel ce iubeşte şi pofteşte ceva, adică are o afecţiune în ini­ma sa faţă de ceva din cele de pe pământ; fiindcă acest lucru e prietenia lumii; astfel încât se arată limpede că şi atunci când cineva este dezbrăcat de toate şi nu face cu fapta nici un fel de păcat, ci numai îl iubeşte şi îl îndrăgeşte şi are o relaţie de afecţiune faţă de el, acela e vrăjmaş al lui Dum­ne­zeu […], astfel încât cine are în sufletul său o dispoziţie de poftă şi o afecţiune faţă de altceva este în afara acestei porunci”[26].

22: Cuvintele acestea le-a grăit Domnul către toată adunarea voastră, în munte, din mijlocul focului, al norului, al întunericului şi-al furtunii, cu glas de tunet, şi altceva n-a mai grăit; şi le-a scris pe două table de piatră şi mi le-a dat mie.

Dacă Domnul altceva n-a mai grăit, înseamnă că doar Decalogul este poruncă dumnezeiască, legiuirile aparţinând în mare parte lui Moise, iluminat, desigur, de Duhul Sfânt. Descoperirea de pe Sinai nu s-a rezumat, însă, doar la De­ca­log; înseamnă, atunci, că doar acesta are valoare de Le­gă­mânt neschimbabil, celelalte prevederi fiind conjuncturale, adaptate situaţiei lumii de atunci şi unui spaţiu geografic dat; este ascuns aici şi motivul pentru care avem mereu nevoie de tâlcuirea Scripturii de către cei cărora Duhul le descoperă tainele dumnezeieşti. „În Targumuri este evitată precizarea că nu a mai fost formulată nici o lege după decalog, cu formularea şi nu a încetat: verbul ebraic este pus în legătură cu rădăcina s-w-p a înceta, nu cu y-s-p a adăuga. Rabinii au încercat să arate că întreaga Tora, legea scrisă şi legea orală, vine direct de la Dumnezeu, nu numai decalogul. Pentru Irineu (Adv. haer. IV, 15, 1), decalogul aminteşte principiile naturale, iar Dumnezeu nu impune nimic altceva, chiar dacă au fost necesare unele prescripţii de cult după episoadele de idolatrie”[27].

23: Şi a fost că după ce I-aţi auzit glasul din mijlocul focului – şi muntele ardea în pară de foc –, v-aţi apropiat de mine toate căpeteniile seminţiilor voastre, cu bătrânii voştri,

24: şi aţi zis: Iată, Domnul, Dumnezeul nostru, ne-a arătat slava Sa, iar noi I-am auzit glasul din mijlocul focului; azi am văzut cum va grăi Dumnezeu către om şi acesta va rămâne viu.

25: Acum, însă, noi nu vrem să murim; că focul acesta mare ne va mistui; de vom mai auzi glasul Dom­nului, Dumnezeului nostru, vom muri.

26: Căci este oare vreun om care să audă glasul Dumnezeului Celui viu grăind din mijlocul focului, cum am auzit noi, şi să rămână viu?

27: Apropie-te dar tu şi ascultă câte-ţi va spune ţie Domnul, Dumnezeul nostru, şi apoi ne vei spune tu nouă toate câte ţi-a grăit Domnul, Dumnezeul nostru, şi noi le vom asculta şi le vom plini…

28: Iar Domnul a auzit glasul cuvintelor voastre grăind către mine şi mi-a zis Domnul: Auzit-am glasul cu­vintelor acestui popor, pe care l-au grăit către tine; tot ce-au grăit este bine.

29: Numai de-ar avea într-înşii aceeaşi inimă să se teamă de Mine şi-n toată vremea să-mi păzească po­runcile, ca să le fie bine, şi lor, şi fiilor lor în veac!

Teama de Dumnezeu însemna în Vechiul Orient acea concepţie fundamentală, pe care azi o denumim credinţă sau religie; întemeierea întregii vieţi pe taina dumnezeiască. A­ceastă teamă nu stă în opoziţie cu dragostea (vezi 10, 12), ci uneşte distanţa plină de veneraţie cu apropierea bazată pe în­credere”[28].

30: Du-te şi spune-le: Întoarceţi-vă la sălaşele voastre!

31: Tu însă rămâi aici cu Mine, iar Eu îţi voi spune toa­te poruncile, hotărârile şi rânduielile pe care tu trebuie să-i înveţi să le păzească în ţara pe care Eu le-o dau s-o moştenească.

Biblia 1688 are: Iar tu aicea stăi cu Mine. „Nimeni nu stă, decât dacă stă în credinţă, decât dacă stă neclintit în cu­getul inimii sale”[29]. Cel depărtat de Dumnezeu nu stă vre­o­dată, ci aleargă de la o patimă la alta, adâncindu-se în ele.

32: Aşadar, aveţi grijă să faceţi aşa cum v-a po­runcit Domnul, Dumnezeul vostru, şi să nu vă abateţi nici la dreapta, nici la stânga!

33: Umblaţi în calea pe care v-a po­runcit-o Domnul, Dumnezeul vostru, ca să vă dea odihnă şi să vă fie bine şi s-aveţi îndelungare de zile în ţara pe care o veţi moşteni.

Pentru ca să vă dea odihnă, textul ebraic are: ca să trăiţi (să fiţi vii). Aici însă e vorba de calea lui Dumnezeu, cea care-l adună pe om de pe drumurile sale rătăcitoare, ne­sigure, în derivă, calea la capătul căruia îl aşteaptă odihna”[30].


[1] SEP 1, p. 548

[2] BBVA, p. 206

[3] SEP 1, p. 548

[4] SEP 1, p. 549

[5] Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva elinilor, XLV

[6] BBVA, p. 207

[7] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, LXXIV, 2

[8] Sf. Maxim Mărturisitorul, Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, 31

[9] BBVA, p. 207

[10] DEUT, p. 226

[11] SEP 1, pp. 549-550

[12] Sfântul Grigorie Sinaitul, Despre felul cum trebuie să şadă la rugă­ciu­ne cel ce se linişteşte, 5

[13] Sfântul Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, VII

[14] Clement Alexandrinul, Stromate, VI, 138, 1

[15] Sfântul Macarie Egipteanul, op. cit., XXXV, 1

[16] Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, 35

[17] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, IV, 23

[18] Clement Alexandrinul, Stromate, III, 97, 3

[19] Clement Alexandrinul, Stromate, VI, 147, 2

[20] Clement Alexandrinul, Stromate, VI, 146, 3

[21] Didahia celor 12 Apostoli, II, 3

[22] Didahia celor 12 Apostoli, II, 3

[23] Clement Alexandrinul, Stromate, VI, 136, 2

[24] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 106, 2

[25] Clement Alexandrinul, Stromate, VI, 148, 4

[26] Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, 5

[27] SEP 1, p. 550

[28] DEUT, p. 226

[29] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, LXII, 41

[30] BBVA, p. 208

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s