Arhivă pentru 16/01/2009

CAPITOLUL 5 – Întărirea celor zece porunci. Purtarea lui Israel şi cuvântarea lui Moise.

1: Moise a chemat tot Israelul şi le-a zis:

„Ascultă, Israele, poruncile şi rânduielile pe care le grăiesc eu astăzi în auzul urechilor voastre; le veţi învăţa şi le veţi pă­zi întru faptă.

„A doua cuvântare a lui Moise (care se încheie la 28, 68) începe cu reluarea decalogului. ♦ Formula solemnă ascultă, Israele (ακουε, Ισραηλ) apare numai în Deuteronom, fie în context juridic, la începutul unui discurs important (5, 1; 6, 4; 27, 9), fie în ajunul unei lupte (9, 1; 20, 3)”[1].

2: Domnul, Dumnezeul vostru, a încheiat cu voi le­gă­mânt în Horeb.

3: Nu cu părinţii voştri a încheiat Dom­nul le­gământul acesta, ci cu voi, cu voi cei ce sunteţi as­tăzi aici cu toţii vii.

„Idee înaltă asupra simultaneităţii generaţiilor în faţa lui Dumnezeu; prin eternitatea Lui şi convieţuirea în El, ori­care generaţie devine contemporană cu cele ce au precedat-o şi cu cele ce-i urmează. Principiu reluat şi dezvoltat de Pă­rintele Stăniloae în teologia responsabilităţii solidare la Ju­de­cata de Apoi”[2].

4: Faţă către faţă a grăit Domnul cu voi, în munte, din mijlocul focului;

5: iar eu în acest timp stăteam între Dom­nul şi voi ca să vă spun cuvântul Domnului, de vreme ce voi v-aţi temut de faţa focului şi nu v-aţi suit în munte. El a zis:

Stăteam sau am stat (SEP 1): „verbul ιστάναι înseamnă [a te opri şi] a sta drept şi indică o atitudine care, după Philon (Somn. II, 215-236), este proprie lui Dumnezeu sau apropiaţilor Săi”[3].

Urmează (versetele 6-21) repetarea Decalogului (Ie­şi­rea 20, 18-21), cu o serie de adaosuri şi explicaţii:

6: Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău, Cel ce te-am scos din ţara Egiptului, din casa robiei.

„Pentru Origen (Hom. Ex. 8, 1; Hom. Lev. 16,7 etc.), Egiptul este un simbol al lumii de aici, loc al captivităţii omului în păcat, în contrast cu paradisul libertăţii şi cu Ierusalimul, casa libertăţii[4].

7: Să nu ai alţi dumnezei în afară de Mine.

Dumnezeu pretinde un cult exclusiv, ca să nu slujim ce­lor ce nu sunt. El e Cel ce ne-a eliberat, ca dintr-un Egipt, de ro­bia păcatului şi a morţii. De aceea se cuvine să-I slujim doar Lui, şi nu falşilor dumnezei, cum făceau cei mai mulţi dintre cei vechi. „Nu-i împiedica pe ei să-i aibă pe aceia ca alţi dum­nezei pentru că ar exista alţi dumnezei, ci pentru ca nu cumva, întorcându-se de la Dumnezeul cel adevărat, să înceapă să-şi facă zei din cele ce nu sunt”[5]. Au alţi dumnezei cei ce se ali­pesc de cele materiale, precum şi ereticii care falsifică sfintele învăţături ale Bisericii.

8: Să nu-ţi faci chip cioplit, nici vreo asemănare cu ceva din câte sunt în cer, acolo sus, ori din câte sunt pe pământ, aicea jos, ori din câte sunt în apele de sub pământ;

Apele de sub pământ: e vorba de apele subterane, dar şi de acelea care, potrivit cosmologiei biblice, stă pământul”[6].

9: să nu te închini lor, nici să le slujeşti; că Eu, Domnul, Dum­ne­zeul tău, Eu sunt un Dumnezeu gelos, Cel ce vina pă­rin­ţi­lor o dă pe seama copiilor pân-la al treilea şi-al patrulea neam pentru cei ce Mă urăsc,

10: dar Mă milostivesc pân-la al miilea neam spre cei ce Mă iubesc şi-Mi păzesc poruncile.

Nu e îngăduit să reprezentăm pe Dumnezeu în chipul cre­aturilor, pentru a nu confunda Creatorul cu creaţia. Cum vom vedea, interdicţia nu a fost totală, dar, în general, s-a evi­tat de a da un chip văzut celor nevăzute, existând şi pericolul căderii în idolatrie. Însă în nici un caz nu poate fi atacat, por­nind de la această poruncă, cultul sfintelor icoane. Odată cu întruparea Fiului, Dumnezeu a luat un chip văzut, ce poate fi reprezentat. La rândul său, Sfânta Scriptură este icoană. Dar ea poate deveni şi chip cioplit, sau idol fără viaţă, când e scoa­să din Biserică şi tâlcuită de către eretici.

Poate surprinde pedepsirea copiilor, până la al treilea şi al patrulea neam, pentru păcatele părinţilor. „Dumnezeu nu vrea să spună aici că au să fie pedepsiţi alţii pentru păcatele altora, ci că vor suferi pe bună dreptate aceeaşi pedeapsă ca şi înaintaşii lor, pentru că nu s-au făcut mai buni, deşi au avut îna­intea lor pilde de păcătoşi pedepsiţi”[7]. Nu suntem străini de faptele strămoşilor, rămânând în sarcina noastră să îndreptăm greşelile acelora, pentru ca ele să nu mai sporească răul în lume şi să se şteargă, astfel, în vederea Judecăţii de Apoi. Oricum, se arată aici lămurit că mi­la divină covârşeşte pedeapsa. În ce priveşte pedepsirea co­piilor până la al patrulea neam, reluăm o tâlcuire mistică, pre­zentată şi-n cel de-al doilea volum: „Primul neam so­co­tesc că este sămânţa răului, adică atacul (sau momeala). Al doilea e pofta. Al treilea, deprinderea (habitudinea) răului, adică con­simţirea. Al patrulea, lucrarea, adică fapta. Deci se pedepseşte până la al treilea şi al patrulea neam. Căci atacul şi pofta sunt nevinovate, întrucât răul n-a răzbit până la capăt”[8].

11: Să nu iei numele Domnului, Dumnezeului Tău, în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui.

E repetată porunca a treia, ce opreşte folosirea nu­me­lor divine în mod inutil ori necuviincios.

12: Păzeşte ziua odihnei, ca s-o sfinţeşti, aşa cum ţi-a poruncit ţie Domnul, Dumnezeul Tău.

13: Şase zile să lu­crezi; în ele fă-ţi toate treburile,

14: dar ziua a şaptea este o­dihna Domnului, Dumnezeul Tău; în ea să nu faci nici o mun­­că, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici robul tău, nici roa­ba ta, nici boul tău, nici asinul tău, nici orice dobitoc al tău, nici străinul ce locuieşte la tine, pentru ca robul tău şi roaba ta să se odihnească întocmai ca şi tine.

Străinul ce locuieşte la tine: „ebraică: străinul ce se află-n porţile tale = ce se află-n cetăţile (aşezările) tale. Poarta cetăţii antice orientale domina o piaţă unde se ţineau întrunirile, judecăţile obşteşti şi orice alte acţiuni de interes public”[9].

15 : Adu-ţi aminte că slugă ai fost în ţara Egiptului şi că Domnul, Dumnezeul Tău, te-a scos de acolo cu mână tare şi cu braţ înalt; iată de ce ţi-a poruncit ţie Domnul, Dumnezeul Tău, să păzeşti ziua odihnei şi s-o sfinţeşti.

„Sărbătorirea zilei sabatului ocupă un loc central în de­calogul deuteronomic, justificându-se printr-o motivaţie su­plimentară faţă de acelaşi comandament din cele zece po­runci din Ieşirea 20, 8-11: în Deuteronom, ziua de odihnă tre­­buie respectată în cinstea eliberării din sclavia egipteană, fiind prilej de bucurie pentru israeliţi care trebuie să acorde şi sclavilor lor dreptul de a se odihni în această zi”[10]. „Spre deosebire de redactorul Ieşirii, care plasează sabatul în relaţie directă cu crearea lumii, cel al Deuteronomului îi dă un sens istoric: celebrarea săptămânală a eliberării poporului lui Dumnezeu din Egipt”[11].

Este aici, desigur, un înţeles mai înalt decât simpla re­ţi­ne­re de la lucrări într-o anumită zi. „Mulţi au trecut de la treap­ta lucrătoare la vedere şi s-au odihnit de la toate, aflân­du‑se într‑o sâmbătă a legii duhovniceşti”[12]. După ce am ostenit să ne în­su­şim virtuţile, vom odihni în Dumnezeu prin fixarea în con­tem­plaţie. „Sâmbăta, fiind ultima zi din săptămână, înseamnă tim­pul venirii Mântuitorului nostru, Care S-a arătat la sfârşitul şi la apusul veacului prezent şi ni S-a făcut nouă început şi uşă şi cale spre spălarea păcatelor, spre libertate şi iertare, spre ne­stri­căciune şi viaţă şi spre nădejdea viitoare”[13]. Dar cei ce ur­mează Domnului depăşesc sâmbăta, intrând într-o nouă zi: „A şaptea zi este arătată, deci, ca zi de odihnă; ziua aceasta, prin în­de­părtarea de fapte rele, pregăteşte ziua cea dintâi, care este cu ade­vărat ziua odihnei noastre”[14]. Sabatul avea un rol pre­gă­ti­tor: „Odinioară, în vremea sabatului celui prefigurativ, deşi (oa­me­nii) se odihneau cu trupul, sufletele lor erau încătuşate în rău­tăţi şi păcate. Or acesta este sabatul adevărat, odihna cea ade­vărată, când sufletul este curat şi nu împlineşte cugetele lui Sa­tan, când se odihneşte în liniştea şi bucuria cea veşnică a Dom­nului”[15]. Creştinii vor înlocui sabatul cu Duminica, ziua În­vierii Domnului şi a Pogorârii Duhului Sfânt.

Cu toţii, însă, ne-am aflat în robia păcatului, ca într-un Egipt, şi am fost eliberaţi de Hristos, spre odihna zilei neîn­serate, de vom veghea să nu recădem în robie: „răpit puţin câte puţin de trândăvie şi de nepăsare, am căzut din nou în relele dinainte, ba chiar în rele mai mari. Dar Tu, Împărate milostiv şi îndelung-răbdătorule, nu Te-ai întors de la mine, ci […] cu mâna Ta cea tare şi cu braţul Tău cel înalt m-ai smuls din lumea cea amăgitoare şi din lucrurile şi din pof­tele lumii şi, retrăgându-mă trupeşte şi sufleteşte din toate, […] m-ai aşezat în ceata robilor tăi”[16]. „După cât cunosc eu neînvăţatul, iată motivul pentru care se ţine sâmbăta. Şi voi începe de la cele mai de jos şi de la cele mai grosolane. Dumnezeu, cunoscând grosolănia, iubirea de plăcerile tru­pu­lui şi înclinarea completă spre materie a poporului isra­i­li­tean, şi cunoscând în acelaşi timp şi lipsa lui de judecată, a po­runcit să se ţină sâmbăta, în primului loc ca să se o­dih­nească şi robul şi vita, după cum este scris, deoarece băr­ba­tul drept are milă de sufletele vitelor lui (Pilde 12, 10); în al doilea loc, ca să fie, prin despărţirea de grijile materiale, liber spre a se aduna către Dumnezeu ca să-şi petreacă toată ziua a şaptea în psalmi, în imne, în cântări duhovniceşti, în studiul dumnezeieştilor Scripturi şi să se odihnească în Dum­nezeu. Când nu era lege şi nu era nici Scriptura in­spi­ra­tă de Dumnezeu, nici sâmbăta nu era afierosită lui. Când în­să a fost dată prin Moise Scriptura inspirată de Dumnezeu, i s-a afierosit lui Dumnezeu sâmbăta, ca măcar în ea să se ocupe de studiul (Scripturii) cei care nu-şi afierosesc întrea­ga lor viaţă lui Dumnezeu, cei care nu slujesc din dragoste Stăpânului ca unui Tată, ci să dea ca nişte robi nerecu­noscători măcar o mică şi neînsemnată parte a vieţii lor lui Dumnezeu, şi aceasta de frica tragerii la răspundere şi a pe­depselor care urmează din călcarea poruncii”[17].

16: Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, aşa cum ţi-a poruncit Domnul, Dumnezeul Tău, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământul pe care Domnul, Dumnezeul Tău, ţi-l dă ţie.

Suntem datori să aducem cinstire părinţilor noştri tru­peşti şi sufleteşti. Încalcă porunca mai ales cei ce se împotri­vesc în­vă­ţătorilor rânduiţi de Hristos în Biserica Sa. E cuprins aici şi un alt avertisment: „Nu te lăsa condus de porniri lipsite de ju­de­ca­tă şi nici nu te lua după deprinderile cele din lume”[18].

17: Să nu ucizi.

Dumnezeu este Cel ce dă viaţa şi Singurul în drept să o ia. E oprită astfel luarea cu voie a vieţii aproapelui, precum şi a pro­priei vieţi. Dar cea mai gravă e uciderea sufletească (Ma­tei 10, 28). „Cel ce vrea să nimicească învăţătura cea ade­vă­ra­tă des­pre Dumnezeu şi despre veşnicia Lui, ca să pună în locul ei min­ciuna, spunând fie că universul este fără pronie, fie că lu­mea este necreată, fie că sunt minciuni temeiurile adevăratei în­vă­ţături, acela este cel mai mare criminal”[19]. Astfel, ucigaşi sunt ereticii care caută să-i despartă pe credincioşi de Biserică, du­pă cum sunt şi sinucigaşi, ca unii ce şi-au ales osânda veş­ni­că.

18: Să nu te desfrânezi.

Sunt oprite relaţiile trupeşti nelegiuite, ca şi des­frâ­na­rea sufletească, prin îndepărtarea de Dumnezeu. Relaţiile trupeşti sunt îngăduite doar între cei uniţi prin Tai­na Nunţii. Dar e şi un înţeles mai adânc: „Desfrânare este atunci când cineva părăseşte gnoza cea bisericească şi ade­vă­ra­tă şi înţelegerea despre Dumnezeu şi se îndreaptă spre o în­vă­ţătură falsă, care nu se cuvine, adică îndumnezeieşte crea­tu­ri­le sau personifică ceva din cele ce nu există”[20]. Pe scurt, ori­ce erezie este desfrânare.

19: Să nu furi.

E oprită însuşirea oricărui bun străin. Tot fur este şi cel ce vrea să răpească din Biserică sufletele credincioşilor, ade­me­nindu-le la erezii. Mântuitorul ne-a avertizat că: „Furul nu vi­ne decât ca să fure şi să junghie şi să piardă” (Ioan 10, 10), de aceea: De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, de­păr­tează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în pă­cat, fiind singur de sine osândit (Tit 3, 10-11).

20: Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău prin mărturie mincinoasă.

Porunca a noua vizează în special mărturia în tribunal, dar poate fi extinsă la toate împrejurările vieţii. Porunca e limpede, dar mai ascunde şi alte înţelesuri: „Să nu fii cu două gânduri, nici cu două feluri de vorbă, pentru că două feluri de vorbă înseamnă cursa morţii”[21]. Pentru a tăia ră­dă­cina păcatului, „să nu vorbeşti de rău, să nu ţii minte răul”[22]. Mărturisire strâmbă e şi defăimarea dreptcredin­cio­şilor de că­tre eretici.

21: Să nu râvneşti la femeia aproapelui tău, să nu doreşti casa aproapelui tău, nici ţarina lui, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici asinul lui, nici orice dobitoc al lui, nici nimic din cele ce sunt ale aproapelui tău.

Legea pune stavilă chiar şi gândurilor păcătoase, ştiind că de la acestea se ajunge lesne la păcatul cu fapta. Mai mult, „po­runca îţi spune să nu fii rob duhului trupesc, ci să-l stă­pâ­neşti”[23]. „Dacă trebuie să ne înfrânăm pântecele şi cele de sub pântece, atunci este lămurit că am primit dintru început de la Domnul prin lege porunca de a ne tăia poftele”[24]. Nu e oprită doar poftirea celor materiale: „După cum este pedepsit cel ca­re pofteşte cele ce nu i se cuvin, tot aşa nu-i este îngăduit să pof­tească lucruri false”[25], adică să răstălmăcească sfintele în­vă­ţături după urechile sale eretice. „Prin aceste cuvinte ne arată că nu numai cel ce face păcatul se desparte de Dumnezeu şi se face vrăjmaş al lui, ci şi cel ce iubeşte şi pofteşte ceva, adică are o afecţiune în ini­ma sa faţă de ceva din cele de pe pământ; fiindcă acest lucru e prietenia lumii; astfel încât se arată limpede că şi atunci când cineva este dezbrăcat de toate şi nu face cu fapta nici un fel de păcat, ci numai îl iubeşte şi îl îndrăgeşte şi are o relaţie de afecţiune faţă de el, acela e vrăjmaş al lui Dum­ne­zeu […], astfel încât cine are în sufletul său o dispoziţie de poftă şi o afecţiune faţă de altceva este în afara acestei porunci”[26].

22: Cuvintele acestea le-a grăit Domnul către toată adunarea voastră, în munte, din mijlocul focului, al norului, al întunericului şi-al furtunii, cu glas de tunet, şi altceva n-a mai grăit; şi le-a scris pe două table de piatră şi mi le-a dat mie.

Dacă Domnul altceva n-a mai grăit, înseamnă că doar Decalogul este poruncă dumnezeiască, legiuirile aparţinând în mare parte lui Moise, iluminat, desigur, de Duhul Sfânt. Descoperirea de pe Sinai nu s-a rezumat, însă, doar la De­ca­log; înseamnă, atunci, că doar acesta are valoare de Le­gă­mânt neschimbabil, celelalte prevederi fiind conjuncturale, adaptate situaţiei lumii de atunci şi unui spaţiu geografic dat; este ascuns aici şi motivul pentru care avem mereu nevoie de tâlcuirea Scripturii de către cei cărora Duhul le descoperă tainele dumnezeieşti. „În Targumuri este evitată precizarea că nu a mai fost formulată nici o lege după decalog, cu formularea şi nu a încetat: verbul ebraic este pus în legătură cu rădăcina s-w-p a înceta, nu cu y-s-p a adăuga. Rabinii au încercat să arate că întreaga Tora, legea scrisă şi legea orală, vine direct de la Dumnezeu, nu numai decalogul. Pentru Irineu (Adv. haer. IV, 15, 1), decalogul aminteşte principiile naturale, iar Dumnezeu nu impune nimic altceva, chiar dacă au fost necesare unele prescripţii de cult după episoadele de idolatrie”[27].

23: Şi a fost că după ce I-aţi auzit glasul din mijlocul focului – şi muntele ardea în pară de foc –, v-aţi apropiat de mine toate căpeteniile seminţiilor voastre, cu bătrânii voştri,

24: şi aţi zis: Iată, Domnul, Dumnezeul nostru, ne-a arătat slava Sa, iar noi I-am auzit glasul din mijlocul focului; azi am văzut cum va grăi Dumnezeu către om şi acesta va rămâne viu.

25: Acum, însă, noi nu vrem să murim; că focul acesta mare ne va mistui; de vom mai auzi glasul Dom­nului, Dumnezeului nostru, vom muri.

26: Căci este oare vreun om care să audă glasul Dumnezeului Celui viu grăind din mijlocul focului, cum am auzit noi, şi să rămână viu?

27: Apropie-te dar tu şi ascultă câte-ţi va spune ţie Domnul, Dumnezeul nostru, şi apoi ne vei spune tu nouă toate câte ţi-a grăit Domnul, Dumnezeul nostru, şi noi le vom asculta şi le vom plini…

28: Iar Domnul a auzit glasul cuvintelor voastre grăind către mine şi mi-a zis Domnul: Auzit-am glasul cu­vintelor acestui popor, pe care l-au grăit către tine; tot ce-au grăit este bine.

29: Numai de-ar avea într-înşii aceeaşi inimă să se teamă de Mine şi-n toată vremea să-mi păzească po­runcile, ca să le fie bine, şi lor, şi fiilor lor în veac!

Teama de Dumnezeu însemna în Vechiul Orient acea concepţie fundamentală, pe care azi o denumim credinţă sau religie; întemeierea întregii vieţi pe taina dumnezeiască. A­ceastă teamă nu stă în opoziţie cu dragostea (vezi 10, 12), ci uneşte distanţa plină de veneraţie cu apropierea bazată pe în­credere”[28].

30: Du-te şi spune-le: Întoarceţi-vă la sălaşele voastre!

31: Tu însă rămâi aici cu Mine, iar Eu îţi voi spune toa­te poruncile, hotărârile şi rânduielile pe care tu trebuie să-i înveţi să le păzească în ţara pe care Eu le-o dau s-o moştenească.

Biblia 1688 are: Iar tu aicea stăi cu Mine. „Nimeni nu stă, decât dacă stă în credinţă, decât dacă stă neclintit în cu­getul inimii sale”[29]. Cel depărtat de Dumnezeu nu stă vre­o­dată, ci aleargă de la o patimă la alta, adâncindu-se în ele.

32: Aşadar, aveţi grijă să faceţi aşa cum v-a po­runcit Domnul, Dumnezeul vostru, şi să nu vă abateţi nici la dreapta, nici la stânga!

33: Umblaţi în calea pe care v-a po­runcit-o Domnul, Dumnezeul vostru, ca să vă dea odihnă şi să vă fie bine şi s-aveţi îndelungare de zile în ţara pe care o veţi moşteni.

Pentru ca să vă dea odihnă, textul ebraic are: ca să trăiţi (să fiţi vii). Aici însă e vorba de calea lui Dumnezeu, cea care-l adună pe om de pe drumurile sale rătăcitoare, ne­sigure, în derivă, calea la capătul căruia îl aşteaptă odihna”[30].


[1] SEP 1, p. 548

[2] BBVA, p. 206

[3] SEP 1, p. 548

[4] SEP 1, p. 549

[5] Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva elinilor, XLV

[6] BBVA, p. 207

[7] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, LXXIV, 2

[8] Sf. Maxim Mărturisitorul, Întrebări, nedumeriri şi răspunsuri, 31

[9] BBVA, p. 207

[10] DEUT, p. 226

[11] SEP 1, pp. 549-550

[12] Sfântul Grigorie Sinaitul, Despre felul cum trebuie să şadă la rugă­ciu­ne cel ce se linişteşte, 5

[13] Sfântul Chiril al Alexandriei, Despre închinarea şi slujirea în duh şi adevăr, VII

[14] Clement Alexandrinul, Stromate, VI, 138, 1

[15] Sfântul Macarie Egipteanul, op. cit., XXXV, 1

[16] Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, 35

[17] Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, IV, 23

[18] Clement Alexandrinul, Stromate, III, 97, 3

[19] Clement Alexandrinul, Stromate, VI, 147, 2

[20] Clement Alexandrinul, Stromate, VI, 146, 3

[21] Didahia celor 12 Apostoli, II, 3

[22] Didahia celor 12 Apostoli, II, 3

[23] Clement Alexandrinul, Stromate, VI, 136, 2

[24] Clement Alexandrinul, Stromate, II, 106, 2

[25] Clement Alexandrinul, Stromate, VI, 148, 4

[26] Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheze, 5

[27] SEP 1, p. 550

[28] DEUT, p. 226

[29] Sf. Ambrozie al Milanului, Scrisori, LXII, 41

[30] BBVA, p. 208

CAPITOLUL 3 – Biruinţa asupra lui Og, regele Vasanului.

1: Întorcându-ne acolo, ne-am suit pe calea ce duce spre Vasan. Iar Og, regele Vasanului, ne-a ieşit îna­inte la Edrei, el şi tot poporul său, gata de luptă.

„Regatul Vasan se întindea la nord de râul Iarmuc şi la est de lacul Ghenizaret. Localitatea Edrei era situată în par­tea sudică a Vasanului”[1].

2: Dar Domnul mi-a zis: Nu te teme de el, că-n mâi­nile tale l-am dat, pe el şi tot poporul lui şi toată ţara lui; vei face cu el ce-ai făcut cu Sihon, regele Amoreilor, cel ce locuia în Heşbon.

3: Domnul, Dumnezeul nostru, l-a dat în mâi­nile noastre şi pe Og, regele Vasanului, cu tot poporul lui, şi l-am bătut până n-a mai rămas în el sămânţă.

„Victoria împotriva lui Og (cu sensul etimologic obstacol) [Origen] o interpretează ca o înfrângere a moleşelii (sensul etimologic al numelui Vasan)”[2].

4: Atunci, la vre­mea aceea, i-am luat noi toate cetăţile; n-a fost cetate pe care noi să n-o fi luat de la ei: şaizeci de cetăţi, tot ţi­nutul din preaj­ma Argobului, (ce se ţinea) de regele Og al Vasanului,

„Regiunea Argob făcea parte iniţial din regatul Va­san; aici, ca şi în versetul 13, pare a desemna o confederaţie, identică cu regatul lui Og”[3].

5: toate, cetăţi întărite, cu ziduri înalte, cu porţi şi zăvoare; nu pu­nem la socoteală şi cetăţile neîntărite, care erau foarte multe.

Cetăţile neîntărite: „literal: cetăţile Ferezeilor: ale celor ce locuiau la ţară, în aşezări lipsite de fortificaţii”[4].

6: Le-am nimicit aşa cum făcuserăm şi cu Sihon, regele Heşbonului; fiecare cetate am nimicit-o: bărbaţi, fe­mei şi copii.

7: Iar toate vitele şi ceea ce se jefuise de prin ce­tăţi ni le-am luat ca pradă.

8: Atunci, la vremea aceea, am luat noi din mâinile celor doi regi ai Amoreilor ţara de dincoace de Iordan, de la râul Arnonului până la muntele Hermon.

Hermon, vârf de munte din masivul Antiliban, si­tuat la nord de Israel, la graniţa actuală dintre Liban şi Siria. În De­­uteronom, el constituia graniţa de nord a regatului Va­san”[5].

9: (Sidonienii numesc Hermonul Sirion, iar A­mo­reii îl numesc Senir),

10: toate cetăţile din şes, tot Galaadul şi tot Vasanul, până la Salca şi Edrei, cetăţi în ţara lui Og al Vasanului.

11: Căci numai Og, regele Vasanului, doar el mai ră­măsese din Refaimi. Iată patul lui, pat de fier, încă se mai află în Rabatul fiilor lui Amon: de nouă coţi în lungime şi de patru coţi în lăţime, coţi bărbăteşti.

Salca (= coşul tău) era situată la 56 km est de Edrei. Refaimii, neam de o statură impunătoare, pare să se fi stins odată cu Og, ultimul său reprezentant. Cât despre patul a­ces­tuia, „este vorba probabil de unul din numeroasele mo­nu­mente funerare megalitice de la est de Iordan, construit din bazalt, lung de aproximativ 4,5 m şi lat de 2 m”[6].

12: Atunci, la vremea aceea, am luat noi în stă­pâ­nire ţinutul acesta. De la Aroer care este lângă râul Ar­non, pre­cum şi jumătate din muntele Galaadului cu cetăţile lui l-am dat (seminţiilor) lui Ruben şi Gad;

13: iar ceea ce a ră­mas din Galaad, precum şi tot Vasanul, ţara lui Og, le-am dat la ju­mă­tate din seminţia lui Manase (tot ţinutul Argob şi tot Va­sa­nul acela se socotea a fi ţara Refaimilor;

14: Iair, fiul lui Ma­na­se, a luat tot ţinutul Argob până la hotarele Ghe­şuriţilor şi Ma­acatiţilor; iar [sălaşurile] Vasanului le-a numit după nu­mele său: sălaşurile lui Iair, aşa cum sunt până astăzi).

Gheşuriţii şi maacatiţii: triburi aramaice organizate în mici formaţiuni statale în estul lacului Ghenizaret şi pe cursul superior al Iordanului”[7].

15: Lui Machir i-am dat Galaadul;

16: iar [se­min­ţi­i­lor] lui Ruben şi Gad le-am dat de la Galaad până la râul Ar­non (hotarul e pe la mijlocul râului) şi până la râul Iaboc (râ­ul este hotarul fiilor lui Amon),

17: precum şi Arabah, cu Ior­da­nul drept hotar, de la Chineret până la Marea Araba­hu­lui, Ma­rea Sărată, la poalele Muntelui Fazga, spre soare-răsare.

Machir este unul dintre fiii lui Manase. „Pârâul Arnon constituia graniţa de sud a seminţiei lui Ruben. Cursul su­pe­rior al pârâului Iaboc forma graniţa de est, dincolo de care se întindeau teritoriile amoniţilor”[8]. Muntele Fasga (cum e în Septuaginta) sau Pisga (= stânca împărţită) e situat în nord-estul Mării Moarte (Marea Sărată). „Împărţirea pământului între Ruben, Gad şi Machir este obscură (deopotrivă în greacă şi în ebraică) din pricina dublei lor menţionări (12-13 şi 15-16) şi a intercalării unei notiţe referitoare la Iair (14)”[9].

18: În acea vreme v-am poruncit eu vouă zicând: Domnul, Dumnezeul vostru, v-a dat pământul acesta ca să-l stăpâniţi; voi toţi, cei destoinici, înarmaţi-vă şi mergeţi îna­in­tea fraţilor voştri, fiii lui Israel.

„Versetul 18 deschide o nouă secţiune în şirul na­ra­ţi­u­nii, revenind la sentinţa din 1, 37-39, privind stabilirea tri­bu­ri­lor israelite în ţara făgăduită, la vest de Iordan. Moise or­ga­nizează cucerirea acestui pământ, îl numeşte pe Iosua con­ducător în locul său, care va împlini această făgăduinţă. Moise însuşi nu va trece dincolo de Iordan”[10].

19: Numai femeile voastre, copiii voştri şi vitele voastre (ştiu că aveţi vite multe) să rămână în cetăţile voas­tre pe care vi le-am dat,

20: până când Domnul Dumnezeu le va da fraţilor voştri odihnă aşa ca şi vouă, şi până când îşi vor lua şi ei în stăpânire pământul pe care Domnul, Dumnezeul vostru, li-l dă peste Iordan; atunci vă veţi întoarce fiecare la moşia sa pe care eu v-am dat-o.

21: Şi tot în vremea aceea i-am poruncit lui Iosua zicând: Cu ochii voştri aţi văzut tot ceea ce Domnul, Dumnezeul nostru, a făcut cu aceşti doi regi; tot aşa va face Domnul, Dumnezeul nostru, şi cu toate regatele prin care vei trece.

22: Nu vă temeţi de ele, fiindcă Domnul, Dum­nezeul vostru, Însuşi El se va lupta pentru voi.

23: În vre­mea aceea m-am rugat Domnului zicând:

24: Doamne, Doam­ne, Tu eşti Cel Ce ai început să-i arăţi robului Tău tăria Ta şi puterea Ta, mâna cea tare şi braţul cel înalt; cine este oare Dumnezeu, în cer sau pe pământ, care să facă aşa cum Tu ai făcut şi aşa cum Tu ai întărit?

25: Ajută-mă dar să trec şi să văd pământul cel bun care este peste Iordan, muntele acela frumos şi Libanul.

26: Din pricina voastră însă Domnul nu m-a luat în seamă şi nu m-a ascultat; şi mi-a zis Domnul: Ajunge!; de-acum să nu mai vorbeşti de lucrul acesta!

27: Suie-te pe vârful Fazgăi şi uită-te cu ochii tăi spre apus şi spre miazănoapte şi spre miazăzi şi spre răsărit şi vezi cu ochii tăi; căci tu nu vei trece Iordanul acesta.

28: Dă-i porunci lui Iosua: întăreşte-l şi îmbărbătează-l, căci el va merge îna­in­tea acestui popor şi el va da în stăpânire tot pământul pe ca­re l-ai văzut.

29: Aşa că noi am rămas în vale, aproape de aşe­zământul lui Bet-Peor.

Lui Moise i se va arăta Canaanul de pe muntele Pisga (în fapt, sunt mai multe vârfuri, la răsărit de Iordan, cu­noscute sub acest nume). Evreii au rămas în apropiere de Bet-Peor (= casa deschisă), aşezare „situată în Moab, la poa­lele muntelui Pisga. În acest loc triburile israelite vin în con­tact cu adepţi ai cultului zeului Baal-Peor”[11].


[1] DEUT, p. 223

[2] SEP 1, p. 539

[3] DEUT, p. 223

[4] BBVA, p. 203

[5] DEUT, p. 223

[6] DEUT, p. 223

[7] DEUT, p. 223

[8] DEUT, p. 223

[9] SEP 1, p. 541

[10] DEUT, p. 223

[11] DEUT, p. 224

CAPITOLUL 2 – Străbătând ţinuturile Edomiţilor, Moabiţilor şi Amoniţilor. Înfrângerea regelui Sihon.

„Capitolele 2 şi 3 proiectează o imagine opusă celei pre­cedente, caracterizată prin nesupunere şi eşec. Marşul lui Israel spre nord se află sub semnul reuşitei, fiind bine­cu­vân­tat de Dumnezeu. In drumul său spre Iordan, Israel străbate cinci ţinuturi, venind în contact cu popoarele respective: 2, 1-8 Edom, 2, 9-13 Moab, 2, 17-23, 37 Amon, 2, 24-36 Si­hon, 3, 1-7 Og. Întâlnirile cu aceste popoare sunt concepute după o schemă care cuprinde cinci elemente: marşul lui Is­rael – porunca lui Iahve către Moise, conducătorul Israelului – descrierea popoarelor care au locuit înainte în aceste ţinu­turi – aprovizionarea poporului israelit pentru continuarea că­lă­toriei – trecerea prin fiecare ţinut, respectiv cucerirea ţi­nu­tului amoriţilor. Traversarea paşnică a Edomului şi a Mo­a­bu­lui (2, 1-13) este urmată de constatarea din 2, 14-16 că ge­ne­raţia răzvrătită a israeliţilor s-a stins, îndeplinindu-se ast­fel jurământul lui Iahve din 1, 35. După parcurgerea ţi­nu­tu­lui Amon, urmează în 2, 26-3, 7 ciocnirile cu amoriţii (de) sub conducerea lui Sihon şi Og, care sunt înfrânţi. Destinul aces­tor popoare este proiectat din perspectiva legământului din­tre Dumnezeu şi Israel: ele sunt nimicite dacă se opun tre­cerii lui Israel spre pământul făgăduit”[1]:

1: Apoi, întorcându-ne noi, am pornit prin pustie spre Marea Roşie, după cum îmi grăise Domnul, şi timp de multe zile am mers împrejurul muntelui Seir.

2: Iar Domnul a zis către mine:

3: Ajunge de când umblaţi împre­ju­rul acestui munte! Înturnaţi-vă dar spre miazănoapte!

4: Dă po­runcă poporului şi zi: Voi acum veţi trece prin hotarele fii­lor lui Esau, fraţii voştri, care locuiesc în Seir; ei se vor în­fricoşa de voi şi foarte se vor teme,

Fiii (sau urmaşii) lui Esau: Edomiţii; descendenţii fratelui lui Iacob, care se numea şi Edom (vezi Facerea 36, 1)”[2].

5: dar voi să nu ridicaţi război împotrivă-le, pentru că din pământul lor nu vă voi da nici măcar o urmă de picior: muntele Seir l-am dat în stă­pâ­ni­rea fiilor lui Esau.

6: Mâncarea cu care vă hrăniţi s-o cum­pă­raţi de la ei cu bani, şi tot pe bani să vă cumpăraţi de la ei apa pe care-o beţi.

7: Căci Domnul, Dumnezeul nostru, te-a binecuvântat pe tine în tot lucrul mâinilor tale; El ştie cum ai străbătut câmpia aceasta întinsă şi-nfricoşătoare; iată, de-a lungul a patruzeci de ani Domnul Dumnezeul tău a fost cu tine şi n-ai dus lipsă de nimic.

„În Deuteronom, cei patruzeci de ani apar ca o încercare la care Dumnezeu şi-a supus poporul ales. În Noul Testament, cele patruzeci de zile petrecute de Iisus în deşert amintesc anii exodului (Marcu 1, 12; Luca 4, 1; Matei 4, 4 – unde este citat Deuteronom 8, 3)”[3].

8: Şi am trecut pe-alături de fraţii noştri, fiii lui Esau, care locuiau în Seir, pe-alături de drumul Arabiei, de la Elat şi Eţion-Gaber; pe urmă ne-am înturnat şi am apucat pe calea pustiei Moabului.

Fiii lui Esau ori Edom sunt urmaşii fratelui lui Iacov, motiv pentru care li se porunceşte israeliţilor să treacă cu pace prin hotarele lor. În itinerariul străbătut de evrei se tre­ce pe lângă cetăţile Elat (= terebint) şi Eţion-Gaber (= şira spinării), de la acestea întorcându-se către pustia Moabului.

9: Dar Domnul mi-a zis: Nu vă puneţi în duş­mă­nie cu Moabiţii şi să nu porniţi război asupră-le, pentru că din pământul lor nu vă voi da nimic în stăpânire: Aurul l‑am dat în stăpânire fiilor lui Lot.

10: Înainte au locuit acolo Emimii, popor mare, numeros şi înalt la statură, ca fiii lui Enac;

11: şi ei tre­ceau drept Refaimi, ca fiii lui Enac, dar Moa­bi­ţii i-au nu­mit Emimi.

12: În Seir au trăit mai înainte şi Ho­reii; dar fiii lui E­sau i-au alungat şi i-au nimicit de dinainte-le şi s-au aşezat ei în locul lor, aşa cum a făcut şi Israel cu pă­mân­tul moştenirii sale, cel pe care Domnul i l-a dat…

13: A­cum, sculaţi-vă!, por­ni­ţi-vă şi treceţi valea Zared!

Şi am tre­cut valea Zaredului.

14: De a­tunci, de când am plecat de la Ca­deş-Barnea şi până când am trecut valea Zaredului, s-au scurs treizeci şi opt de ani, până ce-au pierit din tabără toţi cei ce erau atunci buni de război, aşa cum li Se jurase Dum­nezeu;

15: că mâna Domnului a fost asupră-le ca să-i to­pească din mijlocul taberei, până ce-au pierit de tot.

16: Şi a fost că dac-au murit toţi cei ce erau a­tunci buni de război şi dac-au pierit ei din mijlocul poporului,

17: mi-a grăit mie Domnul zicând:

18: Astăzi vei trece pe lângă ho­ta­rele lui Moab spre Ar;

19: veţi fi foarte aproape de Amoniţi, dar să nu vă puneţi cu ei în duşmănie şi să nu porniţi război asu­pră-le, pentru că din pământul fiilor lui Amon nu-ţi voi da ni­mic în stăpânire: stă­pânirea le-am dat-o fiilor lui Lot.”

Odată pieriţi cei ce s-au temut să intre în Canaan, is­raeliţii au trecut de Zared (= roditor), pârâu şi vale la graniţa dintre Edom şi Moab, şi au pornit către Ar (= oraş), pe lângă hotarele lui Moab. Aici „se insistă asupra legăturilor paşnice dintre israeliţi şi amoniţi, dar în alte locuri sunt menţionate raporturile ostile dintre cele două popoare”[4].

20: (Acesta era socotit şi el a fi pământul Re­fa­i­mi­lor, căci Refaimii îl locuiseră mai înainte; Amoniţii îi nu­meau Zomzomimi,

Zomzomimi: cei ce murmură; cârtitori. Par a fi identici cu Zuzimii menţionaţi în Facerea 14, 5”[5].

21: popor mare, numeros şi mai puternic de­cât voi, precum fiii lui Enac; Domnul însă l-a nimicit de di­na­intea Amoniţilor, aşa că aceştia s-au înstăpânit şi lo­cu­iesc în ţi­nuturile lor până-n ziua de azi,

22: aşa cum Domnul le‑a făcut fiilor lui Esau, cei ce locuiau în Seir, când i-a pră­pă­dit de dinainte-le pe Horei şi le-au luat în stăpânire ţi­nu­turile şi s-au aşezat în ele până-n ziua de azi;

23: şi [cum le-a făcut] şi He­veilor, cei ce locuiau în sate pân-la Gaza: i-au ni­micit Caftorimii, cei ce plecaseră din Caftorim, şi s-au aşe­­zat în locul lor).

Caftorim: „Septuaginta transcrie Capadocienii şi Capadocia. Caftor: locul de obârşie al Filistenilor (cf. Ieremia 47, 4); o seamă de cercetători îl plasează în insula Creta”[6].

24: A­cum, aşadar, sculaţi-vă!, porniţi-vă şi treceţi valea Ar­no­nu­lui! Iată, ţi l-am dat în mână pe Sihon Amoreul, regele Heş­bo­nului, precum şi ţara lui; începe-ţi în­stăpânirea, fă război cu el!

25: Chiar de astăzi Eu încep să se­măn spaima de tine şi frica de tine-naintea tuturor nea­murilor ce se află sub cer: cei ce vor auzi de numele tău se vor tulbura şi se vor îngrozi-nainte-ţi.

26: Din pustiul Chedemot am trimis soli la Sihon, re­gele Heşbonului, cu aceste cuvinte de pace:

27: Trece-voi prin ţara ta; voi merge numai pe drum, fără să mă abat nici la dreapta şi nici la stânga;

28: tu pe bani îmi vei vinde mâncarea cu care să mă hrănesc, şi tot pe bani apa pe care s-o beau; nu vreau decât să trec pe picioare,

29: aşa cum au făcut pentru mine fiii lui Esau care trăiesc în Seir şi Moabiţii care locuiesc în Ar; aceasta, numai până voi trece Iordanul în ţara pe care ne-o dă nouă Domnul, Dumnezeul nostru.

30: Dar Sihon, regele Heşbonului, n-a vrut ca noi să trecem pe la el, pentru că Domnul, Dumnezeul tău, i-a învârtoşat duhul şi i-a împietrit inima, aşa ca el să fie dat în mâinile tale, aşa cum este acum.

Duhul: „Origen (Com. Io. XXXII, 218-228) socoteşte că acesta este singurul pasaj din Biblie în care duhul (πνευμα) apare în sens negativ”[7].

31: Atunci mi-a zis Dom­nul: Iată, am început să ţi-l dau în mână pe Sihon Amo­reul, regele Heşbonului, precum şi ţara lui; începe-ţi în­stă­pâ­nirea peste pământul său!

32: Iar Sihon, regele Heşbonului, ne-a ieşit înainte la Ihaţ, el şi tot poporul său, gata de luptă.

33: Dar Domnul, Dumnezeul nostru, ni l-a dat pe mână şi l-am bătut, pe el şi pe fiii lui şi tot poporul lui.

„Origen, în Omiliile XII şi XIII la Numeri, a comentat victoria asupra lui Seon [Sihon] ca un triumf asupra diavolului orgolios şi trufaş, epitete întemeiate pe etimologia numelui Seon. Numele capitalei sale, Esebon [Heşbon], este interpretat de Origen în sens etimologic, ca raţionamente, căci esenţa puterii diavolului stă în argumente (cf. Philon din Alexandria, Leg. III, 26)”[8].

34: Atunci, la vremea aceea, i-am luat noi toate cetăţile; fiecare ce­tate am nimicit-o, iar din bărbaţii lor şi din femeile lor şi din copiii lor n-am lăsat pe nimeni viu.

Lui Celsus, care se indigna de ideea masacrării duşmanilor, mai ales a tinerilor, Origen (C. Cels. VII, 18) [îi] răspunde că nu trebuie luat în sens literal cuvântul ζωγρίας, ci în sens spiritual: trebuie distrus tot ce are viaţă la duşmanii născuţi din viciu, chiar şi relele abia născânde, adică cele mai mici gânduri păcătoase”[9].

35: Numai vitele le-am luat ca pradă, pre­cum şi ceea ce se jefuise din cetăţile pe care le cuceriserăm.

36: De la Aroer, care se află pe malul râului Ar­non, şi de la cetatea cea din vale pân-la muntele Galaad n-a fost cetate care să ne fi scăpat; Domnul Dumnezeu a dat totul în mâi­nile noastre.

37: Numai de pământul fiilor lui Amon nu ne-am apropiat: de malul întreg al râului Iaboc, de cetăţile ce sunt pe munte şi de nimic din ceea ce ne-a poruncit nouă Dom­nul, Dumnezeul nostru.

Evenimentele rememorate aici au fost descrise la Car­tea Numerele. Moise nu le reia inutil, ci scopul său era acela de a întări pe cei ce urmau să cucerească Ţara făgăduită, cu amintirea biruinţelor trecute.


[1] DEUT, p. 221

[2] BBVA, p. 202

[3] SEP 1, p. 538

[4] DEUT, p. 222

[5] DEUT, p. 202

[6] BBVA, p. 202

[7] SEP 1, p. 539

[8] SEP 1, p. 539

[9] SEP 1, p. 540

8-deut


Introducere

Deuteronomul este cea de-a cincea carte a lui Moise, sau a Pentateuhului. Septuaginta numeşte cartea Devtero­nó­mion[1] (= repetarea Legii; a doua Lege), având în vedere con­ţinutul, dar şi locul de la 17, 18, unde textul ebraic vor­beş­te despre copia Legiimişneh hattorah hatto’th: o copie a acestei legi. Vulgata numeşte cartea Liber Deu­te­ro­nomii, indicând şi denumirea ebraică: Helleadda­ba­rim. Li­­­­teratura rabinică numeşte cartea Mişne hatora (repe­ta­rea Le­gii), dar Biblia Hebraica o numeşte după cuvintele în­ce­pă­toare: Elle haddebarim[2] (= iată cuvintele).

Deuteronomul cuprinde trei cuvântări ale lui Moise, ur­mate de un adaos istoric. Moise repetă Legea descoperită pe Muntele Sinai, completând-o cu noi prevederi şi ex­pli­ca­ţii, în preajma cuceririi Canaanului de către Israel. „Reluarea acestor legi în Deuteronom nu este o simplă repetare, ci o completare cu noi dispoziţii şi, în bună măsură, o per­fec­ţio­na­re a lor. […] Ceea ce caracterizează aceste legi în ansamblul lor este umanismul şi spiritul de toleranţă care transpare din fe­lul cum sunt formulate, prin ele urmărindu-se atenuarea drep­tului ce se baza pe obiceiul pământului. Înrudirea lor cu legi simi­la­re existente la alte popoare nu poate surprinde, da­că luăm în con­siderare faptul că poporul evreu, cu toată po­zi­ţia sa sin­gulară de popor ales, a trăit totuşi într-un con­text geo­grafic, istoric şi cultural care l-a marcat în chip inevitabil”[3].

În preajma cuceririi Canaanului, Moise repetă Legea descoperită pe Muntele Sinai, pentru o generaţie nouă, cei ie­şiţi ca adulţi din Egipt fiind morţi la acea dată. Totodată, Legea e explicată, dar şi adaptată noilor condiţii ce vor urma cuceririi Canaanului, când evreii vor trece la o viaţă se­den­tară, dar se vor şi confrunta cu numeroase popoare idolatre. În ce ne priveşte, vom urmări şi aici în mod predilect tâl­cu­i­rile mistice ale Sfinţilor Părinţi, precizările istorice, geo­gra­fi­ce sau filologice fiind cât mai succinte.


Comentarii

CAPITOLUL 1 – Binefacerile lui Dumnezeu; nemulţumirea poporului.

1: Iată cuvintele pe care le-a grăit Moise către-ntregul Israel, dincolo de Iordan, în pustiul Arabah, din faţa Şufei, între Paran, Tofel, Laban, Haşerot şi Di-Za­hab,

Întregul Israel sau tot Israelul semnifică, de obicei, adunarea tuturor fiilor lui Israel (v. 3) într-un anume loc spre a li se citi, periodic, legea dată de Domnul prin Moise”[4]. Întregul Israel „este o expresie tehnică specifică Deuteronomului; expresia curentă în celelalte cărţi este fiii lui Israel. Referindu-se la unitatea poporului ales, ca partener al legământului cu Dumnezeu (indicată în Levitic 4,13. 14. 15. 21 prin συναγωγή şi în Deuteronom 23, 2. 3 şi 31, 10 prin εκκλησία), termenul îngăduie o pendulare între singular şi plural, între tu şi voi[5].

2: cale de unsprezece zile de la Horeb, în drumul de la Muntele Seir, către Cadeş-Barnea.

3: Fost-a că-n anul al pa­tru­zecilea, luna a unsprezecea, în ziua cea dintâi a acestei luni a grăit Moise către toţi fiii lui Israel după toate câte-i poruncise Domnul pentru ei.

4: Aceasta, după ce-l bătuse pe Si­hon, regele Amoreilor, care locuia în Heşbon, şi pe Og, re­gele Vasanului, care locuia în Aştarot şi în Edreea.

5: Acolo, din­colo de Iordan, în ţinutul Moabului, acolo a-nceput Moi­se să-nfăţişeze limpede această Lege zicând:

Cu versetul următor începe prima cuvântare a lui Moi­se. „Primele 5 versete ale acestui capitol fixează cadrul spa­ţial şi temporal în care Moise a ţinut prima sa cuvântare (1, 6 – 4, 40), ce rezumă istoria Israelului de la plecarea din Sinai şi sosirea la Pisga, lângă Iordan, urmată de îndemnul de a respecta îndatoririle legământului sfânt dintre Iahve şi poporul israelit. Sintagma tot Israelul încadrează întreaga car­te a Deuteronomului, fiind un termen de adresare către în­treaga comunitate a celor cu credinţa în Iahve”[6].

Chiar dacă toponimele cuprinse aici s-ar preta cu greu la o tâlcuire mistică, nu va fi cu totul lipsită de folos tra­du­cerea lor; desigur, vom recurge doar la sensul ce ni s-a pă­rut a fi cel mai potrivit aici, cu precizarea că înţelesul unor de­nu­miri este doar unul probabil. Moise a grăit dincolo de Iordan (= râul care curge în adâncime), în pustiul Arabah (= pustie), având în faţă Şufa (= vifor; Marea Roşie), între Pa­ran (= plin de peşteri), Tofel (= var), Laban (= alb), Haşerot (= bogăţie) şi Di-Zahab (= bogat în aur), cale de 11 zile de la Horeb (= secetă; pustie), în drumul de la Seir (= acoperit cu mărăcini) către Cadeş-Barnea (= deşert consacrat). Israel învinsese pe Sihon (= distrugător), regele Amoreilor (= mun­teni), care lo­cuia în Heşbon (= socoteală), şi pe Og (= uriaş), regele Va­sanului (= ţară întinsă), care locuia în Aştarot (= bo­găţie; idoli) şi în Edrei (= puternic). Apoi Israel a ajuns dincolo de Iordan, în ţinutul Moabului (= provenit de la un tată).

„Regatul lui Sihon se întindea la est de Marea Moartă şi de cursul inferior al Iordanului. Aşezarea Heşbon, care dă­dea şi numele ţinutului respectiv, era situată la aproximativ 20 km sud-vest de actualul Amman”[7]. „Regatul Basus (Va­san) cuprindea regiunea la nord de Heşbon. Era situat, de asemenea, la est de Iordan şi de Lacul Ghenizaret”[8].

Moise a cuvântat în luna Şebat (ianuarie – februarie), cea de-a 11-a a anului religios evreiesc, într-al 40-lea an de la ieşirea din Egipt. Acum a înfăţişat limpede Legea: „Ver­bul diasaféo, folosit numai aici în Vechiul Testament, în­seamnă a face lumină într-o chestiune oarecare, a face pe ci­neva să vadă limpede, a da cuiva instrucţiuni precise. Aşa­dar, Legea de pe Sinai este reluată şi completată într-o am­plă expunere care cuprinde nu numai texte de lege propriu-zisă, ci şi o seamă de clarificări asupră-le”[9].

6:Domnul Dumnezeul nostru ne-a grăit nouă pe Ho­­reb şi a zis: – Destul aţi locuit în muntele acesta!

„Este semnificativ faptul că această prezentare isto­ri­că nu începe cu exodul din Egipt, ci cu plecarea de pe mun­tele sfânt Horeb, astfel încât legământul cu Dumnezeu şi ţa­ra făgăduinţei se află într-o strânsă corelare”[10].

7: Întoarceţi-vă şi porniţi la drum; duceţi-vă în mun­tele Amoreilor şi la toţi vecinii lor: în Araba, în Munte, în Ţara-de-Jos, în Negheb pe malurile mării, în ţinutul Ca­naaneenilor şi-n preajma Libanului pân-la râul cel mare al Eufratului.

„Araba (sau Arabah): cu acest nume e desemnată valea Iordanului de lângă ţărmul nordic al Mării Moarte”[11]. „Ţara-de-Jos: zona deluroasă dintre Munte (centrul muntos al Palestinei) şi ţărmul Mediteranei”[12]. „Negheb: partea de sud a Palestinei, desemnată uneori prin câmpie, ţinutul pustiu sau miazăziua[13].

8: Iată, datu-v-am ţara pe mână: intraţi într-însa şi luaţi în stăpânire pământul pe care Domnul li S-a jurat pă­rinţilor voştri, lui Avraam şi lui Isaac şi lui Iacob, să li-l dea, lor şi urmaşilor lor de după ei.

Făgăduinţa făcută lui Avraam (Facerea 15, 18) e pe punctul de a se împlini. Totuşi, israeliţii vor ajunge abia trep­tat să stăpânească întreg teritoriul indicat, aceasta reali­zându-se în vremea domniei regelui David.

9: În vremea aceea v-am zis: Nu pot să vă duc sin­gur.

10: Domnul, Dumnezeul vostru, v-a înmulţit şi iată-vă as­tăzi numeroşi ca stelele cerului.

11: Domnul, Dumnezeul pă­rinţilor voştri, să vă înmulţească de o mie de ori mai mult decât sunteţi acum şi să vă binecuvinteze după cum v-a grăit!

12: Cum voi putea eu de unul singur să vă port durerea şi povara şi neînţelegerile dintre voi?

13: Alegeţi-vă dintre voi bărbaţi înţelepţi, pricepuţi şi încercaţi, pentru fiecare din seminţiile voastre, şi-i voi pune căpetenii peste voi.

„În Ieşirea 18, 13-23 Iothor [Ietro] este cel care îl sfătuieşte pe Moise să pună căpetenii peste popor. ♦ bărbaţi înţelepţi: termenul grecesc σοφός acoperă înţelesul de înţelepciune aplicată, practică al ebraicului hakham[14]

14: Atunci mi-aţi răspuns zicând: Bun lucru este ce-ai zis tu să facem!

15: Şi am luat dintre voi bărbaţi înţelepţi, pricepuţi şi încercaţi şi i-am pus peste voi: căpetenii peste mii, peste sute, peste cincizeci, peste zeci, şi condeieri judecătorilor voştri.

„Condeieri (literal: scribi): grefieri pentru instanţele de judecată. Menţiune proprie Septuagintei”[15].

16: Şi le-am poruncit atunci judecătorilor voştri zicând: Să ascultaţi ceea ce se întâmplă-n mijlocul fraţilor voştri şi să judecaţi drept între un om şi fratele lui şi străinul din casa lui.

17: În ju­decată să nu cauţi la faţa omului: pe cel mic să-l judeci ca şi pe cel mare; de faţa omului să nu te temi, căci judecata es­te a lui Dumnezeu. Iar dacă o pricină va fi prea grea pen­tru voi, o veţi aduce la mine şi o voi asculta eu.

„Philon aplică prescripţia creării de către Dumnezeu a omului şi a universului (Her. 155-157)”[16]. Altfel zis, nedreptăţind pe cineva, ofensăm pe Creatorul aceluia.

18: La vremea a­ceea v-am dat porunci asupra a tot ceea ce trebuie să faceţi.

„Legislaţia mozaică este de la Dumnezeu şi aceasta o confirmă teocraţia care intră în istoria poporului evreu după eliberarea sa, ori din robia egipteană. În această situaţie se im­pune organizarea lui după norme divine speciale, având în vedere alegerea şi pregătirea sa pentru împlinirea planului iconomiei divine. Vechile forme de organizare patriarhală sunt luate ca bază pentru constituirea şi administrarea sta­tu­lui israelit şi, totodată, completate cu noi prescripţii legale prin care să fie asigurată dezvoltarea religios-morală şi so­cială a israeliţilor. În urma încheierii legământului pe Mun­tele Sinai, israeliţii vor primi prin Moise legi prin care să fie reglementată viaţa lor religioasă şi civilă”[17].

19: Şi dac-am plecat de la Horeb, am mers prin tot pustiul acesta mare şi înfricoşător pe care l-aţi văzut, în­dreptându-ne spre muntele Amoreilor, după cum ne po­run­cise nouă Domnul, Dumnezeul nostru, şi am ajuns la Cadeş-Barnea.

20: Atunci am zis către voi: Aţi ajuns la muntele Amo­reilor, pe care Domnul, Dumnezeul nostru, ni-l dă nouă.

21: Ve­deţi: Domnul, Dumnezeul vostru, v-a dat pe mână pământul (acesta); suiţi-vă şi luaţi-l în stăpânire, după cum v-a spus vouă Domnul, Dumnezeul părinţilor voştri; nu vă temeţi şi nici nu vă-nspăimântaţi!

22: Iar voi aţi venit cu toţii la mine şi aţi zis: Să trimitem câţiva oameni înaintea noastră: să is­co­dească ţinutul şi să ne aducă ştiri despre drumul pe care să ne suim şi despre cetăţile în care să intrăm.

„Iniţiativa de a trimite cercetaşi aparţine poporului, şi nu lui Iahve, sugerând credinţa îndoielnică a lui Israel în asi­gu­rarea Domnului de a le oferi ţara făgăduită. Această ati­tu­dine ezitantă a lui Israel, ca şi protestele sale din ver­setul 27, vor atrage după sine pedepsirea poporului: doar ge­neraţia ur­mătoare, căreia nu i se putea imputa neîn­cre­derea părin­ţi­lor, va ajunge în ţara făgăduită”[18].

23: Mie mi-a plăcut cuvântul acesta şi am luat din­tre voi doisprezece bărbaţi, câte unul din fiecare se­min­ţie.

24: Aceştia s-au dus şi s-au suit în munte şi au ajuns până la valea Eşcol şi au iscodit-o.

Valea Eşcol: „Septuaginta literal: valea Strugurelui. Ebraicul eşkol înseamnă strugure; ţinut cu podgorii, nu departe de Hebron”[19].

25: Au luat din roadele pământului şi ni le-au pus nouă înainte zicând: Bun e pământul pe care ni-l dă nouă Domnul, Dumnezeul nostru.

26: Voi însă n-aţi vrut să vă suiţi, ci v-aţi împotrivit poruncii Domnului, Dumne­ze­u­lui vostru.

„Aici, ca şi în alte pasaje din Deuteronom (1, 43; 9, 23; 34, 5) textul grecesc are ρημα, cuvânt [la Anania: poruncă], acolo unde în Textul Masoretic este gură; pasajele pot sugera anti-antopomorfismul traducătorului sau reducerea unei metafore la înţelesul său simplu”[20].

27: Aţi cârtit prin corturile voastre şi aţi zis: Din ură-mpotriva noastră ne-a scos pe noi Domnul din ţara Egiptului, ca să ne dea în mâinile Amoreilor şi să ne ni­mi­cească.

„Prima apariţie în Deuteronom a formulei a scoate din ţara Egiptului. Menţionată prima dată în Ieşirea 20, 2, ieşirea din Egipt este evenimentul fondator al istoriei lui Israel, la care poporul lui Dumnezeu va trebui să se refere neîncetat, întrucât îi datorează identitatea şi originalitatea proprie. Tema va fi frecvent reluată în celelalte cărţi biblice şi continuată în iudaism şi creştinism”[21].

28: Unde să ne suim? Fraţii voştri v-au îngrozit inima zi­­când: Poporul acela-i mare şi numeros şi mai puternic de­cât noi; cetăţile sunt mari şi zidite pân-la cer; chiar şi pe urmaşii lui Enac i-am văzut acolo.

Enachiţii (= uriaşi) „erau vechii locuitori ai Ca­na­a­nu­lui, îndeosebi de pe muntele Hebron, consideraţi a fi foarte înalţi de statură. Ei sunt menţionaţi şi în textele egiptene”[22].

De remarcat că Moise atribuie urmaşilor faptele să­vâr­şite de părinţi; e dovada unei indisolubile legături între ge­neraţii: chiar dacă nu suntem pedepsiţi pentru faptele stră­moşilor, nu vom rămâne în afara urmărilor acelora de nu le vom îndrepta, ajutând, astfel, şi celor ce le-au săvârşit. Gă­sim aici, deşi învăluit, şi un argument în favoarea rugă­ciu­nilor pentru morţi.

29: Atunci v-am zis: Nu vă temeţi de ei şi nici să vă speriaţi.

30: Domnul, Dumnezeul vostru, Cel Ce merge îna­in­tea voastră, El împreună cu voi îi va birui, aşa cum întru toate v-a făcut El vouă în ţara Egiptului

Textul ebraic s-ar traduce prin: El se va bate pentru voi. „Începând cu versetul următor, autorul introduce pasaje în care pronumele personal referitor la Israeliţi alternează în­tre plural şi singular, uneori printr-o gramatică ciudată dar bi­ne condusă, în interiorul aceleiaşi fraze. Teologic, aceasta în­seamnă: 1) voi, fii ai lui Israel; 2) tu, Israele, ca popor ales şi unitar; 3) tu, israelitule, ca individ şi persoană. Relaţia o­mu­lui cu Dumnezeu se consumă nu numai individual, ci şi în contextul neamului căruia îi aparţine (ca şi, de altfel, în con­­textul întregii omeniri)”[23].

31: precum şi-n pustiul acesta, în care aţi văzut cum Domnul, Dumnezeul tău, te-a hrănit pe tine – aşa cum un om şi l-ar hrăni pe fiul său – de-a lungul drumului întreg pe care l-aţi umblat până ce aţi poposit în locul acesta.

„La Părinţi apare tema Dumnezeului-doică hrănitoare (cf. Atanasie, Ep. Serap. 4, 16; Macarie, Hom. 46, 3)”[24].

32: Voi însă nici aşa nu L-aţi crezut pe Domnul, Dumnezeul vostru,

33: Cel Ce-n drumul acesta vă merge-nainte să vă caute vouă loc de popas, cu foc îndrumându-vă noaptea spre a vă arăta calea pe care să mergeţi, iar ziua cu nor.

Dacă la Ieşirea (cap. 33), Domnul a ameninţat po­po­rul răzvrătit că va trimite un înger care să-l călăuzească, în urmă a condus El poporul, la insistenţele lui Moise. „Deci cân­­tân­du-se lui Dumnezeu, se arată că nu este înger, nici cre­atură, ci cântarea se aduce dumnezeirii Lui. Căci fiind Du­hul în popor, Dumnezeu Însuşi era cu ei prin Fiul în Du­hul”[25] . Ştim că Persoanele Sfintei Treimi sunt deofiinţă, dar locul scrip­turistic comentat cu greu ar putea fi adus drept argu­ment în susţinerea dogmei treimice. Intenţia Sfântului Ata­na­sie va fi fost aici mai degrabă aceea de a sublinia că Dum­nezeu nu lasă unei creaturi conducerea poporului ales.

34: Dar Domnul a auzit sunetul vorbelor voastre şi S-a mâniat şi S-a jurat zicând:

S-a mâniat: „Părinţii au încercat să interpreteze pasajul în sens neantropomorfic. Dumnezeu nu se poate mânia ca un om, El este impasibil, netulburat. Mânia lui este expresia justiţiei. Despre subiect: Philon, Deus 52; Irineu, Adv. haer. II, 13, 3; Origen, Hom. Ez. 10, 2; Hom. Num. 23, 2, […] Lactanţiu, De ira Dei, SC 289”[26].

35: Nu, nici măcar unul dintre oamenii aceştia nu va vedea pământul cel bun pe care Eu M-am jurat să-l dau părinţilor lor,

36: în afară de Caleb, fiul lui Iefone; el îl va vedea, lui îi voi da pământul pe care s-a suit, lui şi fiilor săi, pentru că el întru toate I s-a supus Dom­nu­lui.

Istoria lui Caleb se află în capitolele 13-14 din Cartea Numerele.

37: Din pricina voastră S-a mâniat şi pe mine Domnul şi a zis: Nici tu nu vei intra acolo!

38: Iosua, fiul lui Navi, cel ce-ţi stă înainte, el va intra acolo; pe el să-l întăreşti, căci el îi va împărţi lui Israel [pământul] prin sorţi.

Cel ce-ţi stă înainte: cel ce întotdeauna e gata să-ţi pri­­mească poruncile. Menţionat pentru prima oară în Ieşirea 17, 8-16 drept comandant de oaste, Iosua va deveni succesor al lui Moise la conducerea Israeliţilor şi va cuceri Cana­a­nul”[27] . Despre împărţirea prin sorţi a pământului s-a vorbit la Cartea Numerele 33, 54.

39: Şi copiii voştri, despre care voi ziceaţi că vor fi de pradă, şi pruncii voştri care-n ceasul de faţă încă nu ştiu să aleagă-ntre bine şi rău, ei vor intra acolo; lor îl voi da şi ei îl vor moşteni…

40: Iar voi, întorcându-vă, v-aţi aşezat tabăra în pustie, pe calea ce duce spre Marea Roşie.

„Traducerile moderne folosesc imperativul sau con­junc­tivul prezent; poporul nu s-a întors în pustiu, ci doar i s‑a poruncit să se întoarcă”[28].

41: Şi mi-aţi răspuns zicând: Păcătuit-am în faţa Domnului, Dumnezeului nostru! Ne vom sui şi vom lupta în­toc­mai cum ne-a poruncit Domnul, Dumnezeul nostru!… Şi da­că v-aţi luat fiecare armele de luptă, v-aţi adunat şi vă su­iaţi la munte!

42: Dar Domnul mi-a zis: Spune-le: Nu vă suiţi şi nu vă luptaţi, fiindcă Eu nu sunt cu voi; altfel, veţi pieri în fa­ţa vrăjmaşilor voştri!

43: Şi eu v-am spus, dar voi nu m-aţi as­cul­tat, ci v-aţi împotrivit poruncii Domnului şi cu semeţie v-aţi su­it în munte.

44: Dar ieşindu-vă-nainte poporul amoreu care lo­cuia în muntele acela, v-a pus pe fugă aşa cum fac albinele şi v-a măcelărit de la Seir până la Horma.

45: Atunci v-aţi aşternut la pământ şi-aţi plâns în faţa Domnului, dar Domnul nu v-a ascultat glasul şi nu v-a luat în seamă.

46: Şi aţi locuit în Cadeş zile multe, că multe au fost zilele cât aţi şe­zut voi acolo.

Odată căzuţi, să nu ne încumetăm către cele ce sunt pes­te puterile noastre; de asemenea, să nu nesocotim sfatul păs­torului sufletesc; iarăşi, căinţa să urmeze de îndată că­derii, iar nu după o şi mai mare înfrângere: „căutând din pri­cina înaltei păreri despre noi ceva mai mare decât puterea noastră, (putem) să fim răniţi de cei ce locuiesc încă în muntele contemplaţiei noastre, ca Israel, despre care legea spune că, încumetându-se unii, s-au suit în munte şi a ieşit amoreul cel ce locuia în muntele acela şi i-a rănit pe ei”[29]. Iar amoreu este aici orice patimă ce, nedezrădăcinată fiind, nu ne va lăsa să suim la o stare superioară.


[1] Δευτρονόμιον

[2] אלה הדברים

[3] AB, p. 162

[4] BBVA, p. 200

[5] SEP 1, p. 533

[6] Monumenta linguae dacoromanorum, Biblia 1688, pars V, Deuteronomium, (în continuare, abreviat: DEUT), Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 1997, p. 219

[7] DEUT, p. 219

[8] DEUT, p. 219

[9] BBVA, p. 200

[10] DEUT, p. 219

[11] BBVA, p. 200

[12] BBVA, p. 200

[13] BBVA, p. 200

[14] SEP 1, p. 534

[15] BBVA, p. 200

[16] SEP 1, p. 535

[17] AB, p. 146

[18] DEUT, p. 220

[19] BBVA, p. 201

[20] SEP 1, p. 536

[21] SEP 1, p. 536

[22] DEUT, p. 220

[23] BBVA, p. 201

[24] SEP 1, p. 536

[25] Sf. Atanasie cel Mare, Epistola întâia către Serapion, XII

[26] SEP 1, p. 537

[27] BBVA, p. 201

[28] DEUT, p. 221

[29] Sf. Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 119